ÖZDEMİR c. TURQUIE

ÖZDEMİR c. TURQUIE (CtEDO, 2005)

SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 60688/00 prezentate de Salih ÖZDEM ElectroluxR împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 8 noiembrie 2005 într-o cameră compusă din domnii J.-P. Costa președinte A.B. Baka Cabral Barreto Türmen Butkevych Jočienė, Popović, judecători și domnii S. Naismith, grefier adjunct al secțiunii Având în vedere cererea menționată anterior formulată la 30 iunie 2000, având în vedere decizia Curții de a invoca art. 29 alineatul (3) din convenție și de a examina în comun admisibilitatea și fondul cauzei, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie FACUTĂ Reclamantul, Salih Özdemir, este un resortisant turc, născut în 1970. La momentul faptei se afla în închisoare. El este reprezentat în fața Curții de către domnul Zeynep Sedef Özdo , reclamantul a fost arestat și reținut în sediul Direcției de Securitate din Manisa. El a fost interogat până la 13 iunie 1994 și a trebuit să semneze, presupus sub tortură, o declarație prin care recunoaște poziția sa de conducător în cadrul PKK. În aceeași zi, reclamantul a fost ascultat de procurorul Republicii lângă curtea de securitate a statului d Curtea de Securitate a Uniunii Europene a Uniunii Europene și a Curții a Uniunii Europene a Uniunii Europene (denumită în continuare " Curtea a Uniunii Europene") și apoi a fost adusă în fața unui judecător care se ocupă de această instanță, care a dispus arestarea sa provizorie. În fața acestor magistrați, reclamantul a declarat că s-a alăturat PKK în scopul de a pleca într-o zi în străinătate. La o dată necunoscută, procurorul l-a acuzat pe reclamant de încălcarea integrității statului și a solicitat condamnarea sa în temeiul articolului 125 din Codul penal turc. În fața Curții de Securitate a statului, reclamantul a contestat acuzațiile aduse împotriva sa, dar nu a prezentat o apărare scrisă în ciuda termenului acordat la cererea sa. Prin hotărârea din 3 aprilie 1997, Curtea de Securitate l-a declarat pe reclamantul vinovat de a face parte din PKK și l-a condamnat la o pedeapsă de douăzeci și patru de ani de închisoare, în conformitate cu articolele 168 alineatul (1) din Codul Penal și 5 din Legea privind combaterea terorismului. În acest scop, Comisia s-a bazat în special pe declarațiile reclamantului și ale colegilor săi inculpați, făcute în fața poliției, precum și pe o scrisoare scrisă de colegul acuzat V.F., care denunța activitățile reclamantului. Prin hotărârea din 28 mai 1998, Curtea de Casație a infirmat hotărârea de primă instanță pentru viciu de procedură și a retrimis cauza spre reexaminare. La 29 decembrie 1998, Curtea de Securitate de la . . . Izmir și-a corectat hotărârea din 19 martie 1997 prin reducerea pedepsei la douăzeci și doi de ani și șase de luni de închisoare. Reclamantul, precum și o parte dintre inculpați au avut grijă de o altă instanță de Casație. Reprezentantul reclamantului a solicitat să fie ținută o ședință publică, ceea ce a fost acordat. La 8 noiembrie 1999, Curtea de Casație a informat părțile că pronunțarea hotărârii va avea loc la 24 noiembrie 1999. La 24 noiembrie 1999, Curtea de Casație a pronunțat hotărârea prin care a confirmat hotărârea atacată, în absența dlui Özdoćan. La 7 ianuarie 2000, avocata reclamantului a luat cunoștință de hotărârea de casare, în urma întoarcerii dosarului cauzei din dosarul cauzei la grefa instanței inferioare din 27 decembrie 1999. Drepturile și practica internă relevantă În ceea ce privește cursurile de securitate ale lai, a se vedea Hotărârile Özel c. Turcia 4339/98, §§ 20-21, 7 noiembrie 2002) și Gençel c. Turcia 53431/99, §§ 11-12, 23 octombrie 2003). În această privință, trebuie amintit că prin Legea nr. 5190 din 16 iunie 2004, publicată în Jurnalul Oficial la 30 iunie 2004, aceste instanțe au fost abolite definitiv. În ceea ce privește practica referitoare la notificarea persoanelor interesate cu privire la hotărârile de casare pronunțate în fața penalității, a se vedea Tahsin peek c. Turcia ((dec.), n 3999/98, 7 În acest sens, dispozițiile relevante din Codul de procedură penală (CPP) sunt astfel formulate în art. 33 în ceea ce privește deciziile luate în prezența acestuia, i se dă o citire a deciziei și, dacă este cazul, i se dă o copie. În cazul în care se află în detenție, documentul notificat îi este citit și explicat, dacă dorește acest lucru. art. 261 Se pronunță cu privire la o judecată [d'in] are loc la sfârșitul instanței prin citirea dispozitivului transcris în procesul-verbal (...) și a principalelor puncte ale motivării. (...) În cazul în care pârâtul este prezent la pronunțare, acesta este informat cu privire la căile de atac existente. În cazul în care acest lucru este imposibil, hotărârea este pronunțată în termen de o săptămână de la data la care a fost pronunțată în instanță. În cazul în care este pronunțată în conformitate cu dispozițiile articolului 261. În cazul în care acest lucru este imposibil, hotărârea este pronunțată într-o săptămână de la data la care a fost pronunțată. care i-ar fi putut garanta un proces echitabil din cauza prezenței unui judecător militar în cadrul său. De asemenea, el a denunțat în mai multe privințe procesul său. În primul rând, pentru că a avut posibilitatea de a beneficia de asistență de la un avocat în timpul procesului preliminar Pe de altă parte, pentru că condamnarea sa s-ar fi bazat pe mărturisiri șantajate sub presiune în timpul custodiei sale și pe un document redactat de un coleg acuzat. Pe de altă parte, judecătorii din fondul n mail ar fi luat în considerare nici faptul că a aderat la PKK în singurul scop de a pleca într-un străin, nici circumstanța în care întreaga sa activitate se rezuma la a face din curierul poștal. În cele din urmă, recurentul se plânge de lipsa comunicării avizului procurorului general în apropierea Curții de Casație și de motivarea insuficientă a hotărârii pronunțate de această instanță. În aceste privințe, reclamantul se referă în esență la art. 6 alineatele (1) și (3) litera (b), (c) din convenție care, în părțile lor relevante, se citesc astfel Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă, publică și într-un termen rezonabil, de către o instanță independentă și imparțială (...) care va decide... dacă orice acuzație în materie penală îndreptată împotriva ei (...) Orice acuzat are dreptul, printre altele, la... a avea timpul și facilitățile necesare pentru pregătirea apărării sale (...) să se apere pe sine însuși sau să aibă acces la un apărător ales de el și, în cazul în care nu are mijloacele de a plăti un apărător, să poată fi asistat gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiției la Guvernul excită de la neobosirea căilor de atac interne, în sensul că, în nici un stadiu al procedurii interne, reclamantul nu a ridicat nici una dintre obiecțiile sale. Reclamantul nu se pronunță. Respectarea termenului de șase luni Guvernul se află sub incidența regulii celor șase luni, sub două părți. În primul rând, în ceea ce privește . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Potrivit guvernului, chiar presupunând că termenul respectiv începe să curgă de la hotărârea Curții de Casație, cererea formulată la 30 iunie 2000 se ridica întotdeauna târziu. În această privință, el subliniază că, la data de 8 noiembrie 1999 în fața acestei instanțe, reprezentantul reclamantului a fost informat cu privire la data pronunțării hotărârii introduse pe piață, și anume 24 noiembrie 1999. Întrucât a ales să nu participe la această pronunțare pronunțată, aceasta nu ar putea acum să ia cunoștință de hotărârea decât după întoarcerea dosarului la grefa din lanul inferior. În cazul în care avocatul său nu a participat la pronunțarea hotărârii de Casație, reclamantul reține că aceasta nu este prezentă, deoarece actul în cauză nu implică nici o participare activă din partea apărării. Cu privire la art. 33 din CPP, reclamantul susține că ar fi trebuit să li se notifice hotărârea de cassation, deoarece acesta fusese pronunțat în absența lor, fără ca autoritățile să poată argumenta din practica existentă pentru a se sustrage acestei obligații legale. Reclamantul explică că, de fapt, ar fi imposibil să se ia în considerare grefa Curții de Casație a datei prevăzute pentru întoarcerea dosarului, care însoțește Hotărârea de Casație, în lanjumătățile inferioare. În speță, hotărârea a fost pusă la dispoziția grefei Curții de Securitate a statului .Izzmir la 27 decembrie 1999. Or, neanunțată de această dată, În lumina argumentelor părților și a faptelor cauzei, Curtea nu consideră că trebuie să ia în considerare problema epuizării căilor de atac interne sau a faptului dacă die a quo termenul de șase luni poate trece, eventual, pentru că a început să curgă la o dată anterioară hotărârii Curții de Casație. Deoarece consideră că rejudecarea se reieșește în orice caz târziu din motivele următoare. Nimeni nu contestă faptul că, în ceea ce privește procedurile penale, dreptul turc nu prevede în mod expres notificarea scrisă în la . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . procedura de notificare scrisă prevăzută la art. 33 din CPP, de care se ocupă reclamantul. În astfel de cazuri, se admite că, în principiu, termenul de șase luni este de la data la care părțile interesate pot lua cu adevărat cunoștință de decizia finală cu privire la acestea (P Papachelas c. Grecia [GC], nr 31423/96, § 30 și 31, CEDH 1999-II și Z.Y. c. Turcia (dec.), n 27532/95, 19 iunie 2001), ceea ce în prezenta cauză constă în rejudecare pronunțată la 8 noiembrie 1999 și pronunțată public la 24 noiembrie următor. În această privință, Curtea amintește că, în ultimii ani, Curtea și-a revizuit jurisprudența cu privire la aplicarea regulii de șase luni în cererile îndreptate împotriva Turciei, având în vedere situația de drept menționată anterior. Astfel, pentru prima dată în decizia Tahsin Pek (citată anterior), care a devenit autoritate de atunci (a se vedea, de asemenea, Yavuz și alții) , menționat anterior), s-a admis că, în ceea ce privește această categorie de cereri, acest termen ar putea fi calculat de la data primirii hotărârii de Casație introdusă net de grefa instanței de judecată. Prin urmare, Curtea este pregătită să rețină ca dies a quo din termenul respectiv, în ziua primirii dosarului mai precis, luni, 27 decembrie 1999, data la care reclamanta nu contestă. Cererea depusă vineri, 30 iunie 2000, pare apoi tardivă, cu excepția cazului în care Curtea este convinsă de existența unor circumstanțe speciale care ar fi putut întrerupe sau suspenda cursul termenului în cauză ( mutatis mutandis Haralambidis și alții c. Grecia, nr 36706/97, § 39, 29 martie 2001). Cu toate acestea, argumentele reclamantului nu sunt suficiente pentru a crea o astfel de convingere. Într-adevăr, nu se poate impune ca reclamanții sau avocații lor să caute în mod direct în fiecare zi după ce au avut o hotărâre care nu le-a fost notificată ( mutatis mutandis Papageorgiou c. Grecia, Hotărârea din 22 octombrie 1997, Rec., p. 2287, § 32). Cu toate acestea, în speță, trebuie să se reamintească că M. Özdoćan a participat la ședința Curții de Casație și, cu această ocazie, aceasta nu neagă că a fost informată cu privire la data pronunțării hotărârii stabilite la 24 noiembrie 1999. Indiferent de motivele care ar fi putut împiedica prezența sa la pronunțarea hotărârii, nu mai puțin decât de la această din urmă dată M Özdoćan nu putea fi lipsit de cunoașterea faptului că hotărârea anticipată era bine pusă la dispoziție, astfel încât, în circumstanțele prezentei cauze, perioada de timp de la 24 noiembrie 1999 până la 7 ianuarie 2000 nu pare să fie justificată, nimic în dosarul care să permită excluderea acestei prezumții. Pe scurt, Curtea salută cea de-a doua parte a excepției guvernului și respinge cererea ca fiind tardivă, în temeiul articolului 35 alineatul (1) și al articolului 4 din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, decide să pună capăt aplicării articolului 29 alineatul (3) din Convenție, declarând cererea inadmisibilă. Naismith J.-P. C osta grefier adjunct președinte [1] Parte a muncitorilor din Kurdistan.

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

60688/00

présentée par Salih ÖZDEMİR

contre la Turquie

La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 8

novembre 2005 en une chambre composée de

:

MM.

J.-P.

Costa

,

président

,

A.B.

Baka

,

I.

Cabral Barreto

,

R.

Türmen

,

V.

Butkevych

,

M

me

D.

Jočienė,

M.

D.

Popović,

juges

,

et de M. S.

Naismith,

greffier adjoint de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 30 juin 2000,

Vu la décision de la Cour de se prévaloir de l’article 29 § 3 de la Convention et d’examiner conjointement la recevabilité et le fond de l’affaire,

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Le requérant, Salih Özdemir, est un ressortissant turc, né en 1970. A l’époque des faits il se trouvait incarcéré. Il est représenté devant la Cour par M

e

Zeynep Sedef Özdoğan, avocate à Izmir.

A.

Les circonstances de l’espèce

Le 5 juin 1994, soupçonné d’appartenance au PKK

[1]

, le requérant fut arrêté et placé en garde à vue dans les locaux de la Direction de sûreté de Manisa. Il y fut interrogé jusqu’au 13 juin 1994 et dut signer, prétendument sous la torture, une déposition reconnaissant sa position de dirigeant au sein du PKK.

Le même jour, le requérant fut entendu par le procureur de la République près la cour de sûreté de l’Etat d’Izmir («

le procureur

» - «

la cour de sûreté de l’Etat

») puis traduit devant un juge assesseur de cette juridiction, lequel ordonna sa mise en détention provisoire. Devant ces magistrats, le requérant déclara avoir rejoint le PKK dans le but de partir un jour à l’étranger.

A une date inconnue, le procureur mit le requérant en accusation pour atteinte à l’intégrité de l’Etat et requit sa condamnation en vertu de l’article 125 du code pénal turc.

Devant la cour de sûreté de l’Etat, le requérant contesta les accusations portées à son encontre mais ne présenta pas de défense écrite malgré le délai qui lui avait été imparti à sa demande.

Par arrêt du 3 avril 1997, la cour de sûreté déclara le requérant coupable d’appartenance au PKK et le condamna à une peine de vingt quatre ans d’emprisonnement, en application des articles 168 § 1 du code pénal et 5 de la loi sur la lutte contre le terrorisme. Pour ce faire, elle se fonda notamment sur les déclarations du requérant et de ses coaccusés, faites devant la police, ainsi que sur une lettre écrite par le coaccusé V.F., dénonçant les activités du requérant.

Par un arrêt du 28 mai 1998, la Cour de cassation infirma le jugement de première instance pour vice de procédure et renvoya l’affaire pour réexamen.

Le 29 décembre 1998, la cour de sûreté de l’Etat d’Izmir corrigea son jugement du 19 mars 1997 en ramenant la peine à vingt deux ans et six mois d’emprisonnement.

Le requérant ainsi qu’une partie des prévenus se pourvurent derechef en cassation. La représentante du requérant sollicita la tenue d’une audience publique, ce qui fut accordé.

Le 8 novembre 1999, à l’issue de l’audience, après avoir entendu M

e

Özdoğan, la Cour de cassation clôtura les débats, informant les parties que le prononcé de l’arrêt aura lieu le 24 novembre 1999.

Le 24 novembre 1999, la Cour de cassation prononça son arrêt confirmant le jugement attaqué, en l’absence de M

e

Özdoğan.

Le 7 janvier 2000, l’avocate du requérant prit connaissance de l’arrêt de cassation, suivant le retour du dossier de l’affaire au greffe de la juridiction inférieure en date du 27 décembre 1999.

B.

Les droits et la pratique internes pertinents

En ce qui concerne les cours de sûreté de l’Etat, voir les arrêts

Özel c.

Turquie

(n

o

42739/98, §§ 20-21, 7 novembre 2002) et

Gençel c. Turquie

(n

o

53431/99, §§ 11-12, 23 octobre 2003). A ce sujet, il convient de rappeler que par la loi n

o

5190 du 16 juin 2004, publiée au Journal officiel le 30

juin

2004, ces juridictions furent définitivement abolies.

Pour ce qui est de la pratique concernant la notification aux intéressés des arrêts de cassation rendus au pénal, voir

Tahsin İpek c. Turquie

((déc.), n

o

39706/98, 7

novembre 2000) et plus récemment

Yavuz et autres c. Turquie

((déc.), n

o

48064/99, 1

er

février 2005).

A ce sujet, les dispositions pertinentes du code de procédure pénale (CPP) sont ainsi libellées

:

Article 33

«

S’agissant des décisions prises en présence de l’intéressé, il lui est donnée lecture de la décision et, s’il le souhaite, une copie lui est remise.

Les autres décisions sont notifiées.

Si l’intéressé se trouve en détention, le document notifié lui est lu et expliqué, s’il le souhaite.

»

Article 261

«

Le prononcé d’un jugement [d’instance] a lieu à la fin de l’audience par la lecture du dispositif transcrit sur le compte-rendu de l’audience (...) et des points principaux de la motivation.

(...)

Si le prévenu est présent lors du prononcé, il est informé des voies de recours existant.

»

Article 324

«

L’arrêt [de cassation] est prononcé selon les dispositions de l’article 261. Si cela s’avère impossible, l’arrêt est rendu dans une semaine à partir de l’audience.

»

EN DROIT

A.

Les griefs du requérant

Le requérant allègue que la cour de sûreté de l’Etat qui l’a jugé et condamné ne constitue pas un tribunal indépendant et impartial

qui eût pu lui garantir un procès équitable en raison de la présence d’un juge militaire en son sein.

Il dénonce également l’iniquité de son procès à plusieurs égards. D’abord parce qu’il n’a pu bénéficier de l’assistance d’un avocat lors de l’instruction préliminaire

; d’autre part parce que sa condamnation aurait été fondée sur des aveux extorqués sous la contrainte lors de sa garde à vue ainsi que sur un document rédigé par un coaccusé. Par ailleurs, les juges du fond n’auraient pris en compte ni du fait qu’il avait rejoint le PKK dans le seul dessein de partir en étranger, ni de la circonstance que toute son activité se résumait à faire du «

courrier

».

Le requérant se plaint enfin de l’absence de communication de l’avis du procureur général près la Cour de cassation et de la motivation insuffisante de l’arrêt rendu par cette juridiction.

A ces égards, le requérant invoque en substance l’article 6 §§ 1 et 3 b), c) de la Convention qui, en leurs parties pertinentes, se lisent ainsi

:

«

1.

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, publiquement et dans un délai raisonnable, par un tribunal indépendant et impartial (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle (...)

3.

Tout accusé a droit notamment à

:

(...)

b)

disposer du temps et des facilités nécessaires à la préparation de sa défense

;

c)

se défendre lui-même ou avoir l’assistance d’un défenseur de son choix et, s’il n’a pas les moyens de rémunérer un défenseur, pouvoir être assisté gratuitement par un avocat d’office, lorsque les intérêts de la justice l’exigent

;

(...)

»

B.

Sur la recevabilité

1.

Les arguments des parties

a.

Épuisement des voies de recours internes

Le Gouvernement excipe d’emblée du non-épuisement des voies de recours internes, soutenant qu’à aucun stade de la procédure interne le requérant n’a soulevé l’un ou l’autre de ses griefs.

Le requérant ne se prononce pas.

b.

Respect du délai de six mois

Le Gouvernement se prévaut de la règle des six mois, sous deux volets.

En premier lieu, s’agissant du grief tiré de l’indépendance et de l’impartialité de la cour de sûreté de l’Etat d’Izmir, il affirme que le délai de six mois doit commencer à courir dès l’ouverture des débats devant cette juridiction, sinon au plus tard à partir de la date du jugement rendu par elle le 29 décembre 1998, car à l’époque pertinente aucun recours ne pouvait permettre de remédier à la situation dénoncée quant à la constitution des collèges des cours de sûreté de l’Etat.

D’après le Gouvernement, même à supposer que ledit délai commence à courir à partir de l’arrêt de la Cour de cassation, la requête introduite le 30

juin 2000 s’avérerait toujours tardive. A cet égard, il souligne qu’à l’audience tenue le 8 novembre 1999 devant cette juridiction, la représentante du requérant avait été informée de la date du prononcé de l’arrêt mis au net, à savoir le 24 novembre 1999. Ayant choisi de ne pas participer audit prononcé, celle-ci ne saurait maintenant affirmer n’avoir pris connaissance de l’arrêt que suivant le retour du dossier au greffe de l’instance inférieure.

Le requérant rétorque que si son avocate n’a pas participé au prononcé de l’arrêt de cassation, c’est parce que sa présence ne s’imposait pas, dès lors que l’acte en question n’implique aucune participation active de la part de la défense.

Se référant à l’article 33 du CPP, le requérant affirme que l’arrêt de cassation aurait dû leur être notifié, parce que celui-ci avait été prononcé en leur absence, et ce sans que les autorités puissent arguer de la pratique existante pour se soustraire à cette obligation légale.

Le requérant explique que de fait, il serait impossible de s’enquérir auprès du greffe de la Cour de cassation de la date prévue pour le retour du dossier, accompagnant l’arrêt de cassation, à l’instance inférieure. En l’espèce, l’arrêt a été rendu disponible au greffe de la cour de sûreté de l’Etat d’Izmir le 27 décembre 1999. Or, n’étant pas avisée de cette date, M

e

Özdoğan n’a pu prendre connaissance de l’arrêt que le 7 janvier 2000, par ses propres moyens.

2.

Appréciation de la Cour

Au vu des arguments des parties et des faits de la cause, la Cour n’estime pas devoir se pencher sur la question d’épuisement des voies de recours internes ni sur celle de savoir si le

dies a quo

du délai de six mois peut éventuellement passer pour avoir commencé à écouler à une date antérieure à l’arrêt de la Cour de cassation. Car elle estime que la requête s’avère en tout état de cause tardive pour les motifs qui suivent.

Nul ne conteste que s’agissant des procédures pénales, le droit turc ne prévoit pas expressément la notification écrite à l’intéressé ni du jugement le concernant ni de l’arrêt de la Cour de cassation y afférent, cette catégorie de décisions faisant normalement l’objet d’un prononcé public, comme l’énoncent les articles 261 et 324 du CPP. Pareilles décisions ne relèvent donc pas

prima facie

de la procédure de notification écrite prévue à l’article 33 du CPP, dont le requérant se prévaut.

En pareils cas, il est admis qu’en principe, le délai de six mois est à compter de la date à partir de laquelle les intéressés peuvent réellement prendre connaissance de la décision définitive les concernant (

Papachelas c.

Grèce

[GC], n

o

31423/96, §§ 30 et 31, CEDH 1999-II, et

Z.Y. c. Turquie

(déc.), n

o

27532/95, 19 juin 2001), ce qui dans la présente affaire consiste en l’arrêt de cassation rendu le 8 novembre 1999 et publiquement prononcé le 24 novembre suivant.

A ce propos, la Cour rappelle qu’elle a revu ces dernières années sa jurisprudence quant à l’application de la règle des six mois dans les requêtes dirigées contre la Turquie, eu égard à la situation de droit susvisée. Ainsi, pour la première fois dans la décision

Tahsin İpek

(précitée), qui fait autorité depuis lors (voir aussi

Yavuz et autres

, précitée), il a été admis que, s’agissant de cette catégorie de requêtes, ce délai pourrait être calculé à partir de la date de réception de l’arrêt de cassation mis au net par le greffe de la juridiction de jugement.

Partant, la Cour est donc prête à retenir comme le

dies a quo

dudit délai le jour de réception du dossier – accompagnant l’arrêt de cassation – par le greffe de la cour de sûreté de l’Etat d’Izmir, à savoir, le lundi 27

décembre

1999, date que la partie requérante ne conteste pas.

La requête introduite le vendredi 30 juin 2000 paraît alors tardive, à moins que la Cour soit convaincue de l’existence de circonstances particulières qui aient pu interrompre ou suspendre le cours du délai en question (

mutatis mutandis

,

Haralambidis et autres c. Grèce

, n

o

36706/97, §

39, 29 mars 2001).

Or les arguments du requérant ne suffisent pas à forger une telle conviction. S’il fait valoir que son avocate n’a pu obtenir copie de l’arrêt de cassation que le 7 janvier 2000, on ne voit pas en quoi elle aurait été empêchée de le faire avant (comparer avec

Ali Șahmo c.

Turquie

(déc.), n

o

37415/97, 1

er

avril 2003).

Certes l’on ne peut exiger que des requérants ou de leurs avocats cherchent à s’informer jour après jour de l’existence d’un arrêt qui ne leur a jamais été notifié (

mutatis mutandis

,

Papageorgiou c. Grèce

, arrêt du 22

octobre 1997,

Recueil des arrêts et décisions

1997-VI, p. 2287, § 32). En l’espèce toutefois, il faut se rappeler que M

e

Özdoğan avait participé à l’audience devant la Cour de cassation et, à cette occasion, elle ne nie pas avoir été informée de la date du prononcé

de l’arrêt fixé au 24

novembre

e

Özdoğan ne pouvait être sans savoir que l’arrêt attendu était bien mis au net. Ainsi, dans les circonstances de la présente affaire, la période d’inaction allant du 24 novembre 1999 jusqu’au 7

janvier 2000 ne paraît guère justifiée, rien dans le dossier ne permettant d’écarter cette présomption.

Bref, la Cour accueille le second volet de l’exception du Gouvernement et rejette la requête comme étant tardive, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Décide

de mettre fin à l’application de l’article 29 § 3 de la Convention

;

Déclare

la requête irrecevable.

S.

Naismith

J.-P. C

osta

Greffier adjoint

Président

[1]

Parti des travailleurs du Kurdistan.