Öcalan împotriva Turciei

SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE PARTIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 20648/02 prezentate de Kamil ÖCALAN împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 5 iulie 2005 într-o cameră compusă din domnii J.-P. Costa președinte Türmen Jungwiert Ugrekhelidze mei Mularoni Jočienė, Popović, judecători și domnii S. Naismith, grefier adjunct al secțiunii Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 1 mai 2002, După ce a deliberat, face următoarea decizie, în fapt, recurentul, dl Kamil Öcalan, este un resortisant turc, născut în 1966 și rezident la Istanbul. El este reprezentat în fața Curții de către dl E. Kanar, avocat la Istanbul. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează: La 27 iulie 1995, reclamantul a fost arestat și ținut în custodie de către agenți ai conducerii securității din Istanbul.

La 9 august 1995, acesta a fost adus în fața judecătorului care se afla în fața Curții de Securitate a Țării de Jos, care a dispus arestarea sa provizorie. La 21 septembrie 1995, procurorul Republicii lângă curtea de securitate a statului l-a acuzat pe reclamant în temeiul articolului 146 alineatul (1) din Codul penal, reprimând infracțiunile comise împotriva ordinii constituționale și al articolului 5 din Legea nr. 3713 privind combaterea terorismului. Cu ocazia audierilor, reclamantul a solicitat eliberarea sa provizorie. Fiecare cerere a fost respinsă de instanța de securitate de la ë ă , conform următoarei formule generale: mai exact, în ceea ce privește natura dreptului la liberă circulație, în stare de probă și pe durata detenției, instanța decide să mențină detenția provizorie.

Printr-o hotărâre din 12 martie 2003, Curtea de Securitate din Lacul, compusă din trei magistrați civili, l-a recunoscut pe reclamant vinovat de acuzațiile îndreptate împotriva sa pe baza articolelor 168/2 din Codul Penal și 5 din Legea nr. 3713. Ea l-a condamnat la o pedeapsă de 15 ani de condamnare. Având în vedere circumstanțele atenuante, a recurs la această pedeapsă la 12 ani și la șase luni de condamnare. Recurentul a fost eliberat la 12 martie 2003. La 21 octombrie 2003, Curtea de Casație s-a pronunțat la Tribunalul de Primă Instanță pentru eroare în aplicarea legii. Procedura este în continuare pendinte în fața instanței de judecată în care se află. GRIFS Invocând art. 5 alin. (3) din Convenție, reclamantul se plânge de durata detenției sale la vedere și de durata detenției sale provizorii.

Invocând același articol, el susține, de asemenea, că cauza sa nu a fost ascultată într-un interval de timp rezonabil. ÎN Â invocând art. 5 alineatul (3) din Convenție, recurentul se plânge de durata detenției sale. Curtea subliniază că nu este chemată să se pronunțe cu privire la dacă faptele invocate de reclamant indică aspectul unei încălcări a acestei dispoziții. În speță, aceasta arată că reclamantul nu dispunea de niciun mijloc de contestare a custodiei în litigiu care era în conformitate cu legislația internă în vigoare la momentul faptelor (a se vedea Sakćk și alții c. Turcia, Hotărârea din 26 noiembrie 1997, Rec. 1997-VII, § 53. Aceasta se referă la jurisprudența sa bine stabilită potrivit căreia, în lipsa unei căi de atac interne, termenul de șase luni se scurge din actul incriminat în recurs.

Curtea constată, în cazul de față, că reținerea reclamantului a luat sfârșit la 9 august 1995 cu arestarea sa provizorie, în timp ce cererea a fost introdusă la 1 august 1995 Mai 2002. În plus, examinarea cauzei nu permite identificarea niciunei circumstanțe speciale care ar fi putut întrerupe sau suspenda cursul termenului; prin urmare, această parte a cererii este tardivă și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 alin. (1) și (4) din Convenție. Invocând art. 5 alin. (3) din Convenție, reclamantul se plânge de durata detenției sale provizorii care a durat mai mult de șapte ani. Invocând același articol, reclamantul se plânge că cauza sa nu a fost ascultată într-un termen rezonabil. Curtea va examina acest aspect din perspectiva art. 6 alin. (1) din Convenție.

În stadiul actual al dosarului, Curtea nu este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestor obiecții și consideră necesară comunicarea acestei părți a cererii guvernului pârât în conformitate cu art. 54 alin. (2) lit. (b) din Regulamentul său de procedură.

Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, amână (art. 6 alineatul (2) din Regulamentul (CE) nr. 45/2001 al Parlamentului European și al Consiliului din 16 decembrie 2000 privind protecția persoanelor fizice cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal de către instituțiile și organele comunitare cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal de către instituțiile și organele comunitare și privind libera circulație a acestor date, de modificare a Regulamentului (CE) nr. 45/2001 al Parlamentului European și al Consiliului și de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 45/2001 al Parlamentului European și al Consiliului și a Regulamentului (CE) nr. 45/2001 al Parlamentului European și al Consiliului și a Regulamentului (CE) nr. 45/2001 al Parlamentului European și al Consiliului și a Regulamentului (CE) nr. 45/2001 al Parlamentului European și al Consiliului și al Consiliului (JO L 8, 30.4.2004, p. 1).

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION PARTIELLE

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n o 20648/02 présentée par Kamil ÖCALAN contre la Turquie La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 5 juillet 2005 en une chambre composée de : MM. J.-P. Costa , président , R. Türmen , K. Jungwiert , M. Ugrekhelidze , M mes A. Mularoni , D. Jočienė, M. D. Popović, juges , et de M. S. Naismith, greffier adjoint de section , Vu la requête susmentionnée introduite le 1 er mai 2002, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Le requérant, M. Kamil Öcalan, est un ressortissant turc, né en 1966 et résidant à Istanbul. Il est représenté devant la Cour par M e E. Kanar, avocat à Istanbul. Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.

Le 27 juillet 1995, le requérant fut arrêté et placé en garde à vue par des agents de la direction de la sûreté d’Istanbul. Le 9 août 1995, il fut traduit devant le juge assesseur près la cour de sûreté de l’Etat d’Istanbul qui ordonna sa mise en détention provisoire. Le 21 septembre 1995, le procureur de la République près la cour de sûreté de l’Etat inculpa le requérant sur la base de l’article 146 § 1 du code pénal, réprimant les crimes commis contre l’ordre constitutionnel, et de l’article 5 de la loi n o 3713 relative à la lutte contre le terrorisme. Lors des audiences, le requérant demanda sa mise en liberté provisoire.

Chacune de ses demandes fut rejetée par la cour de sûreté de l’Etat selon la formule globale suivante : « eu égard à la nature de l’infraction, à l’état des preuves et à la durée de la détention, la cour décide de maintenir la détention provisoire ». Par un arrêt du 12 mars 2003, la cour de sûreté de l’Etat, composée de trois magistrats civils, reconnut le requérant coupable des accusations dirigées à son encontre sur la base des articles 168/2 du code pénal et 5 de la loi n o 3713. Elle le condamna à une peine de quinze ans de réclusion. Tenant compte de circonstances atténuantes, elle commua cette peine à douze ans et six mois de réclusion. Le requérant fut mis en liberté le 12 mars 2003. Le 21 octobre 2003, la Cour de cassation cassa l’arrêt de première instance pour erreur dans l’application de la loi.

La procédure est toujours pendante devant la cour d’assises d’Istanbul. GRIEFS Invoquant l’article 5 § 3 de la Convention, le requérant se plaint de la durée de sa garde à vue et de celle de sa détention provisoire. Invoquant ce même article, il allègue en outre que sa cause n’a pas été entendue dans un délai raisonnable. EN DROIT 1. Invoquant l’article 5 § 3 de la Convention, le requérant se plaint de la durée de sa garde à vue. La Cour souligne qu’elle n’est pas appelée à se prononcer sur le point de savoir si les faits allégués par le requérant révèlent l’apparence d’une violation de cette disposition.

En l’espèce, elle relève que le requérant ne disposait en droit turc d’aucune voie de recours pour contester la garde à vue litigieuse qui était conforme à la législation interne en vigueur à l’époque des faits (voir Sakık et autres c. Turquie , arrêt du 26 novembre 1997, Recueil des arrêts et décisions 1997-VII, § 53). Elle se réfère à sa jurisprudence bien établie selon laquelle, en l’absence de voie de recours internes, le délai de six mois court à partir de l’acte incriminé dans la requête. La Cour observe, dans le cas d’espèce, que la garde à vue du requérant a pris fin le 9 août 1995 avec sa mise en détention provisoire alors que la requête a été introduite le 1 er mai 2002. En outre, l’examen de l’affaire ne permet de discerner aucune circonstance particulière qui ait pu interrompre ou suspendre le cours du délai.

Cette partie de la requête est donc tardive et doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention. 2. Invoquant l’article 5 § 3 de la Convention, le requérant se plaint de la durée de sa détention provisoire qui a duré plus de sept ans. Invoquant ce même article, le requérant se plaint que sa cause n’a pas été entendue dans un délai raisonnable. La Cour examinera ce grief sous l’angle de l’article 6 § 1 de la Convention. En l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ces griefs et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur conformément à l’article 54 § 2 b) de son règlement.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Ajourne l’examen des griefs du requérant tirés de la durée de sa détention provisoire (article 5 § 3) et de la durée de la procédure pénale (article 6 § 1) ; Déclare la requête irrecevable pour le surplus. S. Naismith J.-P. Costa Greffier adjoint Président