Ülger împotriva Turciei

SECȚIUNEA I DECIZIE PARȚIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 41307/98 prezentate de Hüseyin ÜLGER împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea I), care are loc la aprilie 2000 într-o cameră compusă din E. Palm, președinta J. Casadevall, Gaukur Jörundsson, R. Türmen, C. Biersan, W. Thomassen, R. Maruste, judecători și grefier de secțiune al dlui O Având în vedere cererea menționată anterior adresată Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la data de 9 decembrie 1997 și înregistrată la data de 20 mai 1998, după ce a deliberat, face următoarea decizie: recurentul, dl Hüseyin Ülger, resortisant turc, născut în 1952, este în prezent deținut la închisoarea Bursa. La momentul respectiv, era profesor.

În fața Curții, acesta este reprezentat de M. Ayd.n. Erdo. avocat în barou. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de reclamantă, pot fi rezumate după cum urmează: La 19 martie 1995, în timp ce acesta se afla la domiciliul logodnicei sale, reclamantul a fost arestat de către Secțiunea Antiterorism a Direcției de Securitate D a Ankara și apoi pus în arest la sediul secțiunii menționate. În timpul reținerii sale, reclamantul a fost interogat și semnat, la 27 martie 1995, o declarație de 15 pagini. La 29 martie 1995, reclamantul a fost mai întâi ascultat de procurorul Republicii lângă curtea de securitate a statului Ankara ( A fost adus în fața unui judecător din această instanță, care a dispus arestarea sa provizorie.

În fața procurorului și în fața judecătorului, reclamantul a negat declarațiile sale semnate la poliție, a fost obligat să le semneze fără să le fi citit, deoarece polițiștii au amenințat că își violează logodnica. La 19 aprilie 1995, procurorul l-a acuzat pe reclamant în fața Curții de Securitate a Statului, compusă din trei judecători de profesie, dintre care unul se află sub jurisdicția militară. Reprovocat, printre altele, de a fi unul dintre liderii organizației ilegale TDP (Partea Revoluției din Turcia), a solicitat aplicarea art. 168 alin. (1) din Codul penal. La 6 iunie 1995, când a depus mărturie pentru prima dată în fața Curții de Securitate a statului, reclamantul a pledat nevinovat, contestănd acuzațiile aduse împotriva lui.

El a detaliat relele tratamente pe care le-ar fi suferit în timpul custodiei sale. El a precizat că a semnat procesul-verbal al depoziției, fără să fi fost lămurit, ca urmare a amenințărilor polițiștilor de a-și viola logodnica. Prin hotărârea din 23 ianuarie 1996, Curtea de Securitate a statului l-a declarat pe reclamant vinovat de faptele reprobabile și l-a condamnat la o pedeapsă cu închisoarea de 12 ani și șase luni, de la șef la șef de bandă armată, în conformitate cu art. 168 alin. (2) din Codul penal și 5 din Legea 3713 privind combaterea terorismului. Tribunalul a precizat că declarațiile reclamantului făcute poliției și procesele-verbale de confruntare constituie probe solide împotriva reclamantului.

În memoriul său, recurentul a formulat un recurs în recurs împotriva hotărârii din 23 ianuarie 1996. În special, el a susținut că: hotărârea Curții de Securitate a Uniunii Europene se baza în principal pe declarații care i-ar fi fost șantajate în timpul custodiei sale. Procurorul general a prezentat Curții de Casație avizul său cu privire la recurs. Avizul respectiv nu ar fi fost comunicat reclamantului. La 11 iunie 1997, hotărând cu privire la dosarul în fața Curții de Casație, Curtea de Casație a confirmat hotărârea atacată. La 17 iulie 1997, reclamantul a formulat o cerere de rectificare a hotărârii. Aceaceasta a fost respinsă la 31 iulie 1997, de procurorul general lângă Curtea de Casație.

GRIFS Invocând art. 6 § 1 din Convenție, reclamantul denunță în primul rând o încălcare a dreptului său la un proces echitabil și susține în special că instanța de securitate a statului Ankara, care l-a judecat, nu poate fi considerată o instanță independentă și imparțială în sensul acestei dispoziții, deoarece unul dintre cei trei judecători care au stat acolo era un ofițer al armatei. Reclamantul se plânge, de asemenea, că a suferit mai multe încălcări ale dreptului său la un proces echitabil în sensul articolului menționat anterior. În acest sens, acesta afirmă că dovezile obținute într-un mod ilegal, și anume declarațiile pe care le-a semnat sub presiune în timpul interogării sale, ar fi constituit baza condamnării sale în fața Curții de Securitate a statului.

Reclamantul subliniază că Legea nr. 3842 de reformare a Codului de procedură penală în vederea armonizării cu dispozițiile Convenției, ar fi exclus de la dispozițiile art. Reclamantul susține că, din cauza faptului că a fost acuzat de infracțiuni care intră în sfera de competență a cursurilor de securitate a statului, acesta ar fi fost supus unor norme procedurale deosebit de coercitive. În această privință , acesta a … În opinia reclamantului, acest fapt ar fi condus, de asemenea, la nerespectarea prezumției de nevinovăție, întrucât Õ în temeiul dreptului comun, spre deosebire de situația persoanelor judecate în fața cursurilor de securitate de la Õ , declarațiile obținute fără prezența unui avocat nu au valoare de element de probă până când acestea nu sunt reînnoite în fața instanței.

În această privință, reclamantul … Reclamantul se plânge de faptul că instanța de securitate a statului … : aprecierea declarațiilor care ar fi obținute sub constrângerea ca probe în sarcina sa, privarea de deținerea de către un avocat în timpul custodiei sale și lipsa de notificare a avizului procurorului general în apropierea Curții de Casație. În acest sens, acesta denunță o încălcare a art. 6 alin. (1) și (3) din Convenție. În statul în care se află dosarul în fața sa, Curtea nu consideră că este în măsură să se pronunțe cu privire la admisibilitatea acestor obiecțiuni, cum ar fi cele prezentate de reclamant, și consideră că este necesar să le aducă la cunoștința guvernului pârât, în conformitate cu art. 54 alineatul (3) litera (b) din Regulamentul său de procedură.

Curtea a examinat celelalte obiecțiuni ale reclamantului, astfel cum au fost prezentate în cererea sa și a constatat că reclamantul a fost informat cu privire la eventualele obstacole în calea admisibilității. Având în vedere toate elementele aflate în posesia sa și în măsura în care este competentă să cunoască afirmațiile formulate, aceasta nu a ridicat nicio aparență de încălcare a drepturilor și libertăților garantate de Convenție. În consecință, această parte a cererii trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 alin. (4) din Convenție.

Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, AJOURNE examinarea obiecțiunilor reclamantului întemeiate pe lipsa de independență și de imparțialitate a Curții a Uniunii Europene, precum și a procedurii în fața Curții a Uniunii Europene, în special cu privire la aprecierea declarațiilor obținute sub constrângerea ca probe în sarcina Curții de Casație, cu privire la privarea de asistență a unui avocat în timpul custodiei sale și cu privire la lipsa notificării avizului procurorului general aproape de Curtea de Casație; (art. 6 alineatul (1) și art. 3 din convenție); DECLARĂ RECURSUL IRRECEVABIL pentru surplus.

PREMIÈRE SECTION

DÉCISION PARTIELLE

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n° 41307/98 présentée par Hüseyin ÜLGER contre Turquie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 4 avril 2000 en une chambre composée de M me E. Palm, présidente , M. J. Casadevall, M. Gaukur Jörundsson, M. R. Türmen, M. C. Bîrsan, M me W. Thomassen, M. R. Maruste, juges , et de M. M. O’Boyle, greffier de section , Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 9 décembre 1997 et enregistrée le 20 mai 1998, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Le requérant, M. Hüseyin Ülger, ressortissant turc, né en 1952, est actuellement détenu à la prison de Bursa. A l’époque des faits il était instituteur.

Devant la Cour, il est représenté par M e Aydın Erdoğan, avocat au barreau d’Ankara. Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par la partie requérante, peuvent se résumer comme suit. Le 19 mars 1995, alors qu’il se trouvait au domicile de sa fiancée, le requérant fut arrêté par la section anti-terrorisme de la Direction de la sûreté d’Ankara puis placé en garde à vue dans les locaux de ladite section. Lors de sa garde à vue, le requérant fut interrogé et signa, le 27 mars 1995, une déclaration de quinze pages. Le 29 mars 1995, le requérant fut d’abord entendu par le procureur de la République près la cour de sûreté de l’Etat d’Ankara (« le procureur » – « la cour de sûreté de l’Etat ») puis traduit devant un juge assesseur de cette juridiction, lequel ordonna sa mise en détention provisoire.

Devant le procureur ainsi que devant le juge, le requérant nia ses déclarations signées à la police, affirmant qu’il avait été contraint de les signer sans les avoir lues, car les policiers l’avaient menacé de violer sa fiancée. Le 19 avril 1995, le procureur mit le requérant en accusation devant la cour de sûreté de l'État, composée de trois juges de profession, dont l’un relevant de la magistrature militaire. Reprochant au requérant notamment d’être l’un des dirigeants de l’organisation illégale TDP (Parti de la Révolution de Turquie), il requit l’application de l’article 168 § 1 du code pénal. Le 6 juin 1995, lorsqu’il comparut pour la première fois devant la cour de sûreté de l'État, le requérant plaida non coupable, contestant les accusations portées contre lui.

Il détailla les mauvais traitements qu’il aurait subis lors de sa garde à vue. Il précisa qu’il avait signé le procès-verbal de la déposition sans l’avoir lu, suite aux menaces des policiers de violer sa fiancée. Par un arrêt du 23 janvier 1996, la cour de sûreté de l’Etat déclara le requérant coupable des faits reprochés. Elle le condamna à une peine d’emprisonnement de douze ans et six mois, du chef d’appartenance à une bande armée, en application des articles 168 § 2 du code pénal et 5 de la loi n° 3713 sur la lutte contre le terrorisme. L’arrêt précisa que les déclarations du requérant faites à la police et les procès-verbaux de confrontation constituaient des preuves solides contre le requérant.

Le requérant forma un pourvoi en cassation contre le jugement du 23 janvier 1996. Dans son mémoire, il fit notamment valoir que l’arrêt de la cour de sûreté de l’Etat se basait principalement sur des déclarations qui lui auraient été extorquées pendant sa garde à vue. Le procureur général présenta à la Cour de cassation son avis sur le pourvoi. Ledit avis n’aurait pas été communiqué au requérant. Le 11 juin 1997, statuant sur le dossier devant elle la Cour de cassation confirma le jugement attaqué. Le 17 juillet 1997, le requérant forma une demande de rectification d’arrêt. Celle-ci fut écartée le 31 juillet 1997, par le procureur général près la Cour de cassation.

GRIEFS Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant dénonce en premier lieu une violation de son droit à un procès équitable et soutient en particulier que la cour de sûreté de l’Etat d’Ankara qui l’a jugé ne saurait passer pour un tribunal indépendant et impartial au sens de cette disposition, dès lors que l’un des trois juges qui y siégeaient était un officier de l’armée. Le requérant se plaint également d’avoir subi plusieurs atteintes à son droit à un procès équitable au sens dudit article. Il affirme à cet égard que les preuves obtenues d’une manière illégale, à savoir les déclarations qu’il avait signées sous contrainte lors de son interrogatoire, auraient constitué la base de sa condamnation devant la cour de sûreté de l’Etat.

Le requérant soulève que la loi n° 3842 réformant le code de procédure pénale afin de l’harmoniser avec les dispositions de la Convention, aurait exclu de l’amendement les délits relevant de la compétence des cours de sûreté de l’Etat. Le requérant allègue que du fait d’être accusé de délits relevant de la compétence des cours de sûreté de l’Etat, il aurait été soumis à des règles de procédure particulièrement coercitives. A cet égard ; il invoque l’article 6 § 1 de la Convention combiné avec son article 14. Selon le requérant, ce fait aurait également entraîné le non respect de la présomption d’innocence, dès lors qu’en droit commun, contrairement à la situation de personnes jugées devant les cours de sûreté de l’Etat, les déclarations obtenues sans la présence d’un avocat n’ont pas valeur d’élément de preuve tant qu’elles ne sont pas renouvelées devant le tribunal.

A cet égard, le requérant invoque l’article 6 § 2 de la Convention pris isolément ou combiné avec son article 14. Le requérant allègue que l’avis du procureur général près la Cour de cassation ne lui a pas été communiqué. A cet égard, il invoque l’article 6 § 1 de la Convention combiné avec son article 6 § 3. EN DROIT 1. Le requérant se plaint de ce que la cour de sûreté de l’Etat d’Ankara ne constituait pas un « tribunal indépendant et impartial » et que la procédure devant elle manquait d’équité sur trois points en particulier : l’appréciation des déclarations qui seraient obtenues sous la contrainte en tant que preuves à sa charge, la privation de l’assistance d’un avocat lors de sa garde à vue et le défaut de notification de l’avis du procureur général près la Cour de cassation.

Il dénonce à cet égard une violation de l’article 6 §§ 1 et 3 de la Convention. En l’état du dossier devant elle, la Cour n’estime pas être en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ces griefs, tels qu’exposés par la partie requérante, et juge nécessaire de les porter à la connaissance du Gouvernement défendeur, en application de l’article 54 § 3 b) de son Règlement. 2. La Cour a examiné les autres griefs du requérant, tels qu’ils ont été présentés dans sa requête et a constaté que le requérant a été informé des obstacles éventuels à la recevabilité. Compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, et dans la mesure où elle est compétente pour connaître des allégations formulées, elle n’a relevé aucune apparence de violation des droits et libertés garantis par la Convention.

Il s’ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée en application de l’article 35 § 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, AJOURNE l’examen des griefs du requérant tirés du manque d’indépendance et d’impartialité de la Cour de sûreté de l’Etat d’Ankara ainsi que de l’iniquité de la procédure devant ladite cour, portant en particulier sur l’appréciation des déclarations prétendument obtenues sous la contrainte en tant que preuves à sa charge, sur la privation de l’assistance d’un avocat lors de sa garde à vue et sur le défaut de la notification de l’avis du procureur général près la Cour de cassation (article 6 §§ 1 et 3 de la Convention);

DÉCLARE LA REQUÊTE IRRECEVABLE

pour le surplus. Michael O’Boyle Elisabeth Palm Greffier Présidente