CtEDO 14.09.2000 Auto

ÖNDER contre la TURQUIE

RESPONDENT
TUR
HOTĂRÂRE
14.09.2000
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Recevable
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2000
DESCARCĂ: PDF · DOCX
Citează această cauză
ÖNDER contre la TURQUIE (CtEDO, 2000)
HUDOC · oficial

SECȚIUNEA A PATRA DECIZIA PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 31136/96 prezentată de Yalçin ÖNDER împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care are loc la 14 septembrie 2000 într-o cameră compusă din G. Ress, președintele I. Cabral Barreto, V. Butkevych, N. Vajić, J. Hedigan, dl Pellonp Agha, judecători F. Gölcüklü, judecător ad-hoc, și de V. Berger, grefier de secțiune Având în vedere cererea formulată anterior în fața Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 30 martie 1996 și înregistrată la 23 aprilie 1996, având în vedere art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr. 11 la convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAȚĂ Reclamantul este un resortisant turc, născut în 1957 și rezident în Izmir. El este reprezentat în fața Curții de către domnul Nedim De'irmenci, avocat în barou d'Izmir. Circumstanțele din speță [Note1] Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 26 ianuarie 1995, reclamantul a fost arestat de poliție și reținut în sediul Direcției pentru Siguranță D.Izmir, secțiunea antiterorism. În procesul verbal din 27 ianuarie 1995 se menționează că reclamantul a refuzat să răspundă la întrebările adresate și declarat că va depune mărturie în fața procurorului. La 27 ianuarie 1995, la cererea conducerii în materie de siguranță a lui Izmir, reclamantul a fost examinat de un medic legist, iar raportul referitor la această examinare menționează faptul că reclamantul a redus durerea și sensibilitatea la piciorul drept și că locomoția a fost dureroasă. Medicul a indicat că ar putea fi întocmit un raport definitiv ca urmare a examinării reclamantului la centrul spitalicesc d lzmir. La 30 ianuarie 1995, procurorul Republicii lângă curtea de securitate a . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . La 3 februarie 1995, reclamantul a fost examinat de un medic de la spitalul Izmir. În raportul medical pe care l-a eliberat în aceeași zi, medicul a raportat o traumă asupra țesuturilor și a dispus o întrerupere de lucru de cinci zile. Reclamantul a depus o plângere împotriva funcționarilor de poliție responsabili de arestarea sa care susțineau că aceștia îi aplicaseră abuzuri în timpul custodiei sale de patru zile. La 16 mai 1995, un comitet de medici numiți de către l Acesta arată că aceste simptome corespund acuzațiilor de abuz suferite de solicitant. La 17 aprilie 1995, procurorul districtual al Republicii D. Izmir a emis o ordonanță de nejudiciare pe motiv că, în cazul în care reclamantul a refuzat să depună o plângere, nu a avut loc nicio interogare în sediul Direcției de Securitate și că raportul medical nu constituia o dovadă suficientă pentru a stabili vinovăția inculpaților. Ordonanța s-a bazat, de asemenea, pe raportul din 29 martie 1995 al Secției antiteroriste a Direcției pentru securitate d La 24 iulie 1995, reclamantul a atacat ordinul de nejudiciare în fața președintelui Tribunalului din Karsiyaka (Izmir). Acesta din urmă a respins acțiunea reclamantului la 5 septembrie 1995. Decizia de respingere a fost notificată reclamantului la 2 octombrie 1995. La 24 iulie 1995, în ziua acțiunii sale în fața președintelui tribunalului din Karsiyaka, reclamantul a depus o nouă plângere în fața tribunalului d'Izmir împotriva polițiștilor responsabili de arestarea sa. El a susținut că i s-au administrat electroșocuri și că a fost bătut în timpul custodiei sale și că, în urma torturii, el a avut probleme la nivelul șoldului și al piciorului drept. El a susținut, printre altele, că medicii numiți de Izmir au indicat în raportul lor că simptomele identificate corespund acuzațiilor de maltratare. De asemenea, el a arătat că, în pofida cererii medicului legist în raportul său din 27 ianuarie 1995, nu fusese chemat pentru un examen medical la centrul spitalicesc d La 3 noiembrie 1995, procurorul districtual al Republicii Izmir, referindu-se la ordonanța de nejudiciare din 17 aprilie 1995, a emis un ordin de refuz cu privire la această nouă plângere a reclamantului. Această ordonanță a fost notificată reclamantului la 5 decembrie 1995. La 13 decembrie 1995, reclamantul a atacat această ordonanță în fața președintelui tribunalului din Karsiyaka. Acesta din urmă a respins recursul reclamantului la 29 decembrie 1995. Decizia de respingere a fost notificată reclamantului la 25 ianuarie 1996. Între timp, o acțiune penală a fost intentată împotriva reclamantului pe baza art. 169 din Codul Penal. Prin hotărârea din 2 aprilie 1997, Curtea de Securitate a Uniunii Europene l-a acuzat pe reclamant de acordarea de ajutor și sprijin unei organizații ilegale, și anume TDKP (Partea Comunistă Revoluționară a Turciei). Prin hotărârea din 2 aprilie 1997, Curtea de Securitate a Uniunii Europene a informat reclamantul. Dreptul intern relevant la art. 1 din Legea nr. 466 privind acordarea de despăgubiri persoanelor arestate sau deținute în mod ilegal prevede că: Vor fi despăgubite de către instanță daunele suferite de orice persoană arestată sau aflată în detenție în condiții și circumstanțe care nu sunt conforme cu Constituția și cu legile în care obiecțiile la originea arestării sau detenției sale nu vor fi comunicate imediat care nu vor fi fost aduse în fața judecătorului după ce au fost arestate sau puse în detenție în termenul legal care va fi fost privat de libertatea sa fără hotărâre după expirarea termenului legal pentru a fi adus în fața judecătorului, ale cărui persoane apropiate nu vor fi imediat informate cu privire la arestarea sa sau la detenția sa care, după ce a fost arestată sau arestată în conformitate cu legea, va beneficia de un refuz (...), de o achitare sau de o hotărâre care o scutește de o pedeapsă cu închisoarea... care a fost condamnată la o pedeapsă cu închisoarea mai mică decât închisoarea sa sau la o amendă numai (...) GRIEF Reclamantul a declarat încălcarea articolului 3 din Convenție și susține că a fost supus torturii în timpul arestului său la sediul poliției din Izmir. Recurentul invocă o încălcare a articolului 3 din Convenție în măsura în care a fost torturat în timpul detenției sale de către ofițeri de poliție. La art. 3 din Convenție, nimeni nu poate fi supus torturii sau pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante. Cu privire la excepțiile preliminare ale guvernului care nu respectă termenul de șase luni Guvernul pârât observă că a expirat un termen de mai mult de șase luni între data la care a fost pronunțată decizia internă definitivă în speță, și anume 5 septembrie 1995, și data la care a fost introdusă cererea în fața Comisiei. Reclamantul contestă teza guvernului. Curtea amintește că termenul de șase luni începe să curgă din momentul în care recurentul a luat cunoștință de rezultatul procedurii judiciare naționale referitoare la cauza sa. În speță, recurentul a atacat ordonana de nejudiciare din 24 iulie 1995 în fața președintelui Tribunalului de Instană din Karsiyaka. Acesta din urmă a respins acțiunea reclamantului la 5 iulie 1995. September 1995 și această decizie a fost notificată reclamantului la 2 octombrie 1995. Curtea constată că reclamantul care și-a prezentat cererea în fața Comisiei la 30 martie 1996 a respectat termenul de șase luni, dat fiind că a avut cunoștință de respingerea acțiunii sale în fața președintelui Curții. Excepția guvernului nu poate, prin urmare, să fie reținută. Neobosirea căilor de atac interne Guvernul exclude neobosirea căilor de atac interne și susține că reclamantul a cărui plângere penală a dus la o ordonanță de nejudiciare ar fi putut introduce, în plus, o acțiune civilă și administrativă sau o acțiune în temeiul dispozițiilor Legii nr. 466, care ar fi eficace. Recurentul susține că căile de atac interne menționate de guvern nu sunt eficiente. Curtea amintește că regula de epuizare a căilor de atac interne prevăzute la art. 35 alineatul (1) din convenție impune reclamantului să utilizeze anterior căile de atac pe care le oferă sistemul juridic al țării sale. Pentru a se putea considera că reclamantul a respectat această regulă, acesta trebuie să se prevaleze de căile de atac disponibile în mod normal și suficiente pentru a-i permite să obțină despăgubiri pentru încălcarea dreptului comunitar (Hotărârile Aksoy c. Turcia din decembrie 1996, Recuperarea hotărârilor și deciziilor 1996-VI, pp. 2275-2276, §§ 51-52, și Assenov și alții, Bulgaria din 28 octombrie 1998, Rec. 1998-VIII, punctul 85. Curtea constată că dreptul turc prevede acțiuni civile, administrative și penale împotriva actelor ilicite și infracționale imputate statului sau a agenților săi (hotărârea Yașa c. Turcia din 2 septembrie 1998, Rec., 1998-VI, p. 2431, § 72). În primul rând, în ceea ce privește acțiunea civilă în despăgubirea prejudiciilor suferite din cauza unor acte ilicite sau a unor căi de fapt din partea unor agenți de la Cu toate acestea, în cazul de față, procedurile penale privind plângerea reclamantului care a dus la neacuzare, este puțin probabil ca persoanele responsabile de actele denunțate să poată fi identificate. În ceea ce privește recursul administrativ prevăzut la art. 125 din Constituție și întemeiat pe răspunderea obiectivă a administrației, Curtea amintește că o cale de atac indicată de guvern trebuie să existe într-un grad suficient de certitudine, în practică și în teorie (a se vedea, printre altele, Hotărârea Ya În plus, Curtea a luat deja notă de faptul că aceaceasta este o acțiune întemeiată pe răspunderea obiectivă a statului, în special pentru actele ilicite ale agenților săi, a căror identificare -prin definiție - nu este o condiție prealabilă pentru punerea în aplicare a acestei căi de drept. Or, investigațiile pe care le impune art. 3 din Convenție statelor contractante în caz de maltratare sau tortură trebuie să poată duce tocmai la identificarea și pedepsirea responsabililor. Curtea a stat deja în fața acestei obligații prin simpla acordare de daune (a se vedea, printre altele, Hotărârea Kaya c. Turcia din 19 februarie 1998, Rec., 1998-I, p. 329, § 105). Într-adevăr, în cazul în care o cale de atac bazată pe răspunderea obiectivă a statului a trecut pentru o cale de drept de a epuiza pentru obiecțiuni ridicate pe teren la art. 3, obligaia statului de a-l căuta pe persoana sau persoanele vinovate de rele tratamente sau de tortură ar putea fi anihilată (hotărârea Yașa menționată anterior, §§ 73-74). În special în ceea ce privește art. 1 din Legea nr. 466, Curtea arată că, în afară de cazul de nejudiciare, de achitare sau de o hotărâre de exonerare a unei pedepse (punctul 6), toate ipotezele de despăgubire prevăzute de această dispoziție presupun că privarea de libertate a încălcat legea. mai degrabă decât în dreptul de a lua libertatea sau de a legaliza detenția Curtea constată că, în cazul de față, plângerile penale depuse de reclamant împotriva polițiștilor responsabili de arestarea sa au dus la o ordonanță de nejudiciare și, prin urmare, consideră că, pentru a se plânge de tratamentul suferit în timpul unei arestări penale, plângerea penală constituie o cale de atac eficientă și suficientă. În consecință, excepția din partea guvernului nu poate fi reținută. Guvernul susține că acuzațiile de tortură și abuz ale reclamantului sunt lipsite de temei și că raportul medical pe care se bazează acuzațiile sale indică leziuni ușoare și a fost întocmit la trei zile după încheierea detenției și observă, printre altele, că, în timpul arestării sale, reclamantul a refuzat să vorbească în fața poliției. În urma unei examinări preliminare a faptelor și a argumentelor părților, Curtea consideră că acest motiv ridică întrebări de fapt și de drept care nu pot fi soluționate în această etapă a procedurii și necesită o examinare pe fond a cauzei. Prin urmare, nu poate fi declarat în mod vădit nefondat, în sensul articolului 35 3 din Convenție. În plus, nu se confruntă cu nici un alt motiv dat. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară RECURSAREA tuturor mijloacelor de fond rezervate. Vincent Berger Georg Ress Modululer Președinte [Note1] Când părțile au versiuni divergente ale faptelor, trebuie prezentate separat fiecare dintre aceste versiuni.

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
CtEDO 2000-11-30
0,97
GÜNAY ET AUTRES contre la TURQUIE
QUATRIÈME SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 31850/96 présentée par Ekrem GÜNAY et autres contre la Turquie La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant le 30 novembre 2000 en une chambre composé
CtEDO 2000-06-15
0,96
AYDIN contre la TURQUIE
PREMIÈRE SECTION DÉCISION PARTIELLE SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 40297/98 présentée par Şehmus AYDIN contre Turquie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 15 juin 2000 en une chambre composée de M m
CtEDO 2000-11-28
0,96
YILMAZ contre la TURQUIE
PREMIÈRE SECTION DÉCISION PARTIELLE SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 45733/99 présentée par Metin YILMAZ contre Turquie La Cour européenne des Droits de l’Homme (Première section), siégeant le 28 novembre 2000 en une chambre composée de
CtEDO 2000-04-04
0,96
ÜLGER contre la TURQUIE
PREMIÈRE SECTION DÉCISION PARTIELLE SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 41307/98 présentée par Hüseyin ÜLGER contre Turquie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 4 avril 2000 en une chambre composée de M
CtEDO 2000-04-27
0,96
YILMAZ contre la TURQUIE
PREMIÈRE SECTION DÉCISION PARTIELLE SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 37102/97 présentée par Murat YILMAZ contre la Turquie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 27 avril 2000 en une chambre composée de
Sursă