ÖZDEMIR contre la TURQUIE

SECȚIUNEA I DECIZIE PARTIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 46952/99 prezentate de H Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 2 februarie 1999 și înregistrată la 22 martie 1999, după ce a deliberat, face următoarea decizie: în fapt: recurentul, H Circumstanțele cauzei Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează. La 16 februarie 1998, reclamantul, presupusul ajutor și asistență pentru PKK, a fost pus în custodie de către ofițerii de poliție din cadrul Direcției de Securitate D Un proces-verbal din 17 februarie 1998 a menționat că reclamantul fusese interogat de polițiști în timpul arestării sale. În aceeași zi, reclamantul a fost ascultat de procurorul republicii aproape de curtea de securitate de la ś Õzmir. În fața sa, acesta și-a respins declarația făcută în timpul arestării sale deoarece, neștiind nici să citească, nici să scrie, la cererea poliției, el pur și simplu și-a aplicat amprenta digitală. În aceeași zi, judecătorul din apropierea tribunalului de securitate al statului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . De asemenea, a protestat pentru nevinovăția sa. Printr-un act de acuzare prezentat la 20 februarie 1998, în conformitate cu art. 169 din Codul Penal, procurorul Republicii aproape de curtea de securitate de la . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . În martie 1998, reclamantul a declarat că a respins declarația făcută în timpul custodiei sale, în măsura în care aceasta fusese stabilită sub constrângere. Printr-o hotărâre din 31 martie 1998, Curtea de Securitate de la .. ....................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................... 3713 privind lupta împotriva terorismului. Apoi, ținând cont de circumstanțele atenuante, Curtea l-a condamnat pe reclamant la o pedeapsă cu închisoarea de trei ani și nouă luni. Prin Hotărârea din 24 noiembrie 1998, pronunțată la 25 noiembrie 1998, Curtea de Casație a soluționat hotărârea atacată. Legea nr. 3713 privind combaterea terorismului și Legea privind inițierea de cursuri de securitate la nivel local relevante pot fi consultate în cauza Incal c. Turcia (hotărârea din 9 iunie 1998, Rec., 1998, cu privire la hotărârile și Deciziile 1998-IV). GRIFS Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamantul se plânge că cauza sa nu a fost ascultată în mod echitabil de către o instanță independentă și imparțială. În această privință, el expune că un judecător militar, a cărui independență față de superiorii săi militari nu este asigurată în mod corespunzător, se afla în cadrul Curții de Securitate a statului d Invocând art. 6 alin. (3) lit. (b) din Convenție, reclamantul declară că nu a dispus de timpul și de facilitățile necesare pentru pregătirea apărării sale. Invocând art. 6 alin. (3) lit. (c) din Convenție, reclamantul observă că a fost privat de asistența unui avocat în timpul procesului de informare preliminară și că declarația sa a fost extorcată sub constrângere. Invocând art. 6 alin. (3) lit. (d) din Convenție, reclamantul se plânge de inegalitatea armelor în măsura în care nu a reușit să interogheze martorii acuzați, declarații pe care instanța de securitate din statul membru era întemeiată pentru a-l condamna. Invocând art. 6 din Convenție coroborat cu art. 14, reclamantul a afirmat că, din cauza faptului că a fost judecat de instanța de securitate a statului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 3713, obținerea eliberării condiționate înainte de a fi ispășit trei sferturi din pedeapsa sa, în timp ce condamnații de drept comun pot beneficia de o astfel de măsură odată ce cele două cincimi din sentința lor a fost achitată. Pe de altă parte, se plânge de durata detenției (art. 6 coroborat cu art. 14 din interdicție) Invocând art. 6 alineatele (1) și (3) litera (b), (c) și (d) din Convenție, reclamantul se plânge că cauza sa nu a fost ascultată în mod echitabil de către o instanță independentă și imparțială. În această privință, acesta arată că un judecător militar, a cărui independență față de superiorii săi militari nu este asigurată în mod corespunzător, se afla în cadrul Curții de Securitate a statului. Pe de altă parte, el susține lipsa dreptului său la un proces echitabil deoarece, pe de o parte, el nu a dispus de timpul și facilitățile necesare pentru pregătirea apărării sale, pe de altă parte, că, pe de altă parte, el nu a beneficiat de asistență de la un avocat în momentul în care a fost informat în prealabil, pe care apoi declarația sa a fost șantajată sub constrângere, și, în cele din urmă, nu a putut face să interogheze martorii acuzați, depoziții pe care instanța de securitate a statului s-a întemeiat pentru a-l condamna. În stadiul actual al dosarului, Curtea nu consideră că este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestor obiecțiuni și consideră că este necesar să le aducă la cunoștința guvernului pârât, în conformitate cu art. 54 alineatul (b) din Regulamentul său de procedură. Invocând art. 6 din Convenție, coroborat cu art. 14, reclamantul susține că persoanele arestate pentru fapte care intră în competența cursurilor de securitate de la Õ ï sunt supuse unor norme procedurale deosebit de coercitive. În această privință, el susține că, din cauza condamnării sale de către o instanță de securitate a statului, nu putea, în temeiul dispozițiilor Legii nr. 3713 privind combaterea terorismului, să obțină eliberarea condiționată înainte de a-și fi ispășit trei sferturi din pedeapsă, în timp ce condamnații de drept comun pot beneficia de o astfel de măsură o dată ce cele două cincimi din pedeapsa lor ispășită. Pe de altă parte, se plânge de durata detenției. Pe de altă parte, Curtea constată că faptul de a face parte dintr-o organizație ilegală calificată drept teroristă de legiuitorul turc ca o infracțiune deosebit de gravă Aceasta arată că Legea nr. 3713 privind combaterea terorismului are ca obiectiv, în principiu, sancționarea persoanelor vinovate de terorism și că orice persoană condamnată în temeiul acestei legi este supusă unui tratament mai puțin favorabil decât dreptul comun în ceea ce privește posibilitățile de eliberare condiționată. Potrivit acestei legi, durata minimă a pedepsei care trebuie executată înainte de a beneficia de o măsură de eliberare condiționată este de trei sferturi din această pedeapsă pentru persoanele condamnate la cursurile de securitate de la . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Curtea a subliniat în repetate rânduri că distincția în litigiu nu era făcută între diferite grupuri de persoane, ci între diferite tipuri de persoane, în funcție de gravitatea pe care o recunoaște legiuitorul. În acest caz, Curtea nu vede nici un element care să o determine să încheie cu existența unei [GC], nr. 24919/94, § 69, CEDO 1999. În consecință, această parte a cererii este vădit nefondată în sensul art. 35 alin. (3) din Convenție și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 alin. (4) din Convenție. În ceea ce privește durata detenției, Curtea arată că, întrucât custodia în litigiu este conformă cu legislația internă, reclamantul nu dispunea de niciun mijloc de contestare a duratei sale în temeiul dreptului turcesc (a se vedea Hotărârea Sakalk și alții c. Turcia din 26 noiembrie 1997, Rec. 1997, Rec., 1997, p. VII § 53. Curtea face trimitere la jurisprudența sa bine stabilită potrivit căreia, în lipsa unei căi de atac interne, termenul de șase luni începe din actul incriminat în recurs (a se vedea, printre altele, Martin Johnson c. Regatul Unit, cererea nr. 10389/83, Decizia Comisiei din 17 iulie 1986, DR 47, p. 72). Curtea observă că, în speță, păstrarea în custodie a reclamantului s-a încheiat la data de 17 februarie 1998 în timp ce cererea a fost introdusă la 2 februarie 1999. În plus, examinarea cauzei nu permite identificarea niciunei circumstanțe speciale care ar fi putut întrerupe sau suspenda cursul acestui termen. Prin urmare, această parte a cererii este întârziată și trebuie respinsă, în conformitate cu art. 35 § 1 și 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, amână (c) și (d)) Declară cererea inadmisibilă pentru surplus. Michael O a Boyle Elizabeth Palm Moduleer Președinte

PREMIÈRE SECTION

DÉCISION PARTIELLE

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n° 46952/99

présentée par Hıdır ÖZDEMİR

contre la Turquie

La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le

11 septembre 2001 en une chambre composée de

M

mes

E.

Palm

,

présidente

,

W.

Thomassen

,

MM.

Gaukur

Jörundsson

,

R.

Türmen

,

C.

Bîrsan

,

J.

Casadevall

,

R.

Maruste

,

juges

,

et

de

M.M

. O’Boyle

,

greffier de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 2 février 1999 et enregistrée le 22 mars 1999,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Le requérant, Hıdır Özdemir, est un ressortissant turc, né en 1959. Lors de l’introduction de la requête, il était détenu à la maison d’arrêt de Muğla. Il est représenté devant la Cour par M

es

Terzi et Özsüer, avocats au barreau d’İzmir.

A.

Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.

Le 16 février 1998, le requérant, présumé porter aide et assistance au PKK, fut placé en garde à vue par les policiers de la direction de la sûreté d’İzmir, section de la lutte contre le terrorisme.

Un procès-verbal daté du 17 février 1998 mentionna que le requérant avait été interrogé par les policiers lors de sa garde à vue.

Le même jour, le requérant fut entendu par le procureur de la République près la cour de sûreté de l’Etat d’İzmir. Devant lui, celui-ci réfuta sa déposition faite lors de sa garde à vue car, ne sachant ni lire ni écrire, à la demande des policiers, il y avait simplement apposé son empreinte digitale.

Le même jour, le juge près la cour de sûreté de l’Etat d’İzmir entendit le requérant et ordonna sa détention provisoire. Devant lui, le requérant réfuta à nouveau sa déposition faite lors de sa garde à vue au motif que les policiers ne la lui avaient pas lue. Le requérant mentionna que les policiers lui avaient demandé d’apposer son empreinte digitale sur le procès-verbal. Il protesta également de son innocence.

Par un acte d’accusation présenté le 20 février 1998, en application de l’article

169 du code pénal, le procureur de la République près la cour de sûreté de l’Etat d’İzmir inculpa le requérant pour aide et assistance au PKK.

Lors de l’audience de la cour de sûreté de l’Etat d’İzmir du 31

mars 1998, le requérant affirma qu’il réfutait sa déposition faite lors de sa garde à vue dans la mesure où celle-ci avait été établie sous la contrainte.

Par un arrêt du 31 mars 1998, la cour de sûreté de l’Etat d’İzmir, composée de deux juges civils et d’un juge militaire ayant le grade de lieutenant-colonel, reconnut le requérant coupable des faits qui lui avait été reprochés et le condamna à une peine d’emprisonnement de quatre ans et six mois, en application des articles 169 du code pénal et 5 de la loi n°

3713 relative à la lutte contre le terrorisme. Puis, tenant compte des circonstances atténuantes, la cour condamna le requérant à une peine d’emprisonnement de trois ans et neuf mois.

Par un arrêt du 24 novembre 1998, prononcé le 25 novembre 1998, la Cour de cassation confirma l’arrêt attaqué.

B.

Le droit interne pertinent

La loi n° 3713 relative à la lutte contre le terrorisme et la loi concernant l’instauration des cours de sûreté de l’Etat à l’époque pertinente peuvent être consultées dans l’affaire Incal c. Turquie (arrêt du 9 juin 1998,

Recueil des arrêts et décisions

1998-IV).

GRIEFS

Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint de ce que sa cause n’a pas été entendue équitablement par un tribunal indépendant et impartial. Il expose à cet égard qu’un juge militaire, dont l’indépendance à l’égard de ses supérieurs militaires n’est pas dûment assurée, siégeait au sein de la cour de sûreté de l’Etat d’İzmir.

Invoquant l’article 6 § 3 b) de la Convention, le requérant allègue qu’il n’a pas disposé du temps et des facilités nécessaires à la préparation de sa défense.

Invoquant l’article 6 § 3 c) de la Convention, le requérant fait observer qu’il a été privé de l’assistance d’un avocat lors de l’instruction préliminaire et que sa déposition a été extorquée sous la contrainte.

Invoquant l’article 6 § 3 d) de la Convention, le requérant se plaint de l’inégalité des armes dans la mesure où il n’a pas pu faire interroger les témoins à charge, témoignages sur lesquels la cour de sûreté l’Etat s’était fondée pour le condamner.

Invoquant l’article 6 de la Convention combiné avec l’article 14, le requérant allègue que, du fait d’avoir été jugé par la cour de sûreté de l’Etat d’İzmir, il a été soumis à des règles de procédure particulièrement coercitives. A cet égard, il fait valoir que, de par sa condamnation par une cour de sûreté de l’Etat, il ne pouvait, en vertu des dispositions de la loi n°

3713, obtenir sa libération conditionnelle avant d’avoir purgé les trois quarts de sa peine, alors que les condamnés de droit commun peuvent bénéficier d’une telle mesure une fois les deux cinquièmes de leur peine purgés. Par ailleurs, il se plaint de la durée de la garde à vue (article

6 combiné avec l’article 14).

EN DROIT

1.

Invoquant l’article 6 §§ 1 et 3 b), c) et d) de la Convention, le requérant se plaint de ce que sa cause n’a pas été entendue équitablement par un tribunal indépendant et impartial. Il expose à cet égard qu’un juge militaire, dont l’indépendance à l’égard de ses supérieurs militaires n’est pas dûment assurée, siégeait au sein de la cour de sûreté de l’Etat. Il allègue par ailleurs la méconnaissance de son droit à un procès équitable car, d’une part il n’a pas disposé du temps et des facilités nécessaires à la préparation de sa défense, que, d’autre part, il n’a pas bénéficié de l’assistance d’un avocat lors de l’instruction préliminaire, qu’ensuite sa déposition a été extorquée sous la contrainte, et enfin qu’il n’a pas pu faire interroger les témoins à charge, témoignages sur lesquels la cour de sûreté de l’Etat s’était fondée pour le condamner.

En l’état actuel du dossier la Cour n’estime pas être en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ces griefs et estime nécessaire de les porter à la connaissance du Gouvernement défendeur, en application de l’article

54 §

3

b) de son règlement.

2.

Invoquant l’article 6 de la Convention combiné avec l’article 14, le requérant soutient que les personnes arrêtées pour des faits relevant de la compétence des cours de sûreté de l’Etat sont soumises à des règles de procédure particulièrement coercitives. A cet égard, il fait valoir que, du fait de sa condamnation par une cour de sûreté de l’Etat, il ne pouvait, en vertu des dispositions de la loi n° 3713 relative à la lutte contre le terrorisme, obtenir sa libération conditionnelle avant d’avoir purgé les trois quarts de sa peine, alors que les condamnés de droit commun peuvent bénéficier d’une telle mesure une fois les deux cinquièmes de leur peine purgés. D’autre part, il se plaint de la durée de la garde à vue.

a)

S’agissant de la première branche du grief, la

Cour constate que le fait d’appartenir à une organisation illégale qualifiée de terroriste par le législateur turc comme un délit particulièrement grave

.

Elle relève que la loi n° 3713 relative à la lutte contre le terrorisme a en principe pour but de sanctionner les personnes coupables d’infractions terroristes et que toute personne condamnée en vertu de cette loi est soumise à un traitement moins favorable que celle du droit commun quant aux possibilités de libération conditionnelle. Selon cette loi, la durée minimale de la peine à purger avant de bénéficier d’une mesure de liberté conditionnelle est de trois quarts de cette peine pour les personnes condamnées par les cours de sûreté de l’Etat et de deux cinquièmes pour les personnes condamnées par des juridictions ordinaires. La Cour a souligné à maintes reprises que la distinction litigieuse n’était pas faite entre différents groupes de personnes mais entre différents types d’infractions, selon la gravité que leur reconnaît le législateur. Elle ne voit là aucun élément de nature à la conduire à conclure à l’existence d’une «

discrimination

» contraire à la Convention (voir l’arrêt

Gerger c. Turquie

[GC], n° 24919/94, §

69, CEDH 1999).

Il s’ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 de la Convention et doit être rejetée en application de son article 35 § 4.

b)

S’agissant de la durée de la garde à vue, la Cour relève que la garde à vue litigieuse étant conforme à la législation interne, le requérant ne disposait en droit turc d’aucune voie de recours pour en contester la durée (voir l’arrêt Sakık et autres c. Turquie du 26 novembre 1997,

Recueil

1997

‑

VII, § 53). La Cour se réfère à sa jurisprudence bien établie selon laquelle, en l’absence de voie de recours internes, le délai de six mois court à partir de l’acte incriminé dans la requête (voir, entre autres, Martin Johnson c. Royaume-Uni, requête n°

10389/83, décision de la Commission du 17 juillet 1986, DR 47, p. 72).

La Cour observe qu’en l’espèce la garde à vue du requérant a pris fin le 17

février 1998 alors que la requête a été introduite le 2 février 1999. En outre, l’examen de l’affaire ne permet de discerner aucune circonstance particulière qui ait pu interrompre ou suspendre le cours de ce délai. Cette partie de la requête est donc tardive et doit être rejetée, conformément à l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Ajourne

l’examen des griefs du requérant concernant le manque d’indépendance et d’impartialité de la cour de sûreté de l’Etat et l’équité de la procédure devant celle-ci (article 6 §§ 1 et 3 b), c) et d))

;

Déclare

la requête irrecevable pour le surplus.

Michael

O’Boyle

Elisabeth

Palm

Greffier

Présidente