Sadegül Özdemir împotriva Turciei

La baza acestei cauze se află o cerere (nr. 61441/00) îndreptată împotriva Republicii Turcia și prin care o cetățeancă a acestui stat, Sadegül Özdemir („reclamanta"), a sesizat Curtea la 27 iulie 2000 în conformitate cu art. 34 din Convenția de apărare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale („Convenția").

Reclamanta este reprezentată de Dn. M. A. Kırdök, avocat la Istanbul. Guvernul turc („Guvernul") nu a desemnat un agent în vederea procedurii în fața Curții.

La 2 decembrie 2003, secțiunea a patru a declarat cererea parțial inadmisibilă și a decis comunicarea grifei bazate pe durata detenției preventive Guvernului. Prevalând-se de dispoziții articolului 29 § 3, a decis că vor fi examinate simultan admisibilitatea și fondul cauzei.

La 23 martie și 27 aprilie 2004 respectiv, Guvernul și reclamanta au depus observații.

La 1 noiembrie 2004, Curtea a modificat compoziția secțiunilor sale (art. 25 § 1 din regulament). Prezenta cauză a fost atribuită secțiunii a patru astfel restructurate (art. 52 § 1). FAPTE

Reclamanta s-a născut în 1970 și locuiește la Izmit.

La 5 noiembrie 1992, reclamanta, atunci gravidă de aproape șapte luni, a fost arestată și pusă în arestul poliției de polițiști acoști secției de luptă împotriva terorismului lângă direcția siguranței din Istanbul. Era suspectată de a aparține unei organizații armate ilegale, și anume TKP/ML-TIKKO (Partidul Comunist al Turciei / Marxist-Leninist, Armata de Eliberare a Lucrătorilor și Țăranilor Turciei).

La 14 noiembrie 1992, polițiști de lângă direcția siguranței au întocmit un proces-verbal de interogație, potrivit căruia reclamanta a recunoscut că aparține organizației incriminate și că a participat la operații în cadrul acesteia. A admi în special că a luat parte la un furt dintr-o fabrică de pâine și că era înarmată pentru aceasta, dar a negat că ar fi făcut uz de arma.

La 17 noiembrie 1992, reclamanta a fost examinată de un medic, care a redactat un raport constatând absența urmelor de lovituri sau violență.

În aceeași zi, reclamanta a fost prezentată judecătorului assessor lângă tribunalul de circuit din Kocaeli, care a ordonat detenția preventivă a sa.

La 17 decembrie 1992, judecătorul assessor lângă curtea de securitate a statului din Istanbul, sesizat la cererea procurorului de republică lângă curtea de securitate a statului din Istanbul, a pronunțat menținerea în detenție a reclamantei, ținând seama de natura infracțiunilorreprimde și starea probelor.

La 15 ianuarie 1993, sesizat la cererea procurorului de republică, judecătorul assessor a prelungit detenția reclamantei, ținând seama de natura infracțiunilor reprimate și starea probelor.

La 10 februarie 1993, procurorul de republică a inculpat reclamanta și încă șapte persoane pentru omor intenționat, apartenență, ajutor și sprijin pentru o organizație armată ilegală, rezistență armată la forțele de siguranță și încercare de răsturnare prin arme a ordinii constituționale. A cerut condamnarea sa în virtutea articolului 168 § 2 din codul penal și art. 5 din legea nr. 3713 privind lupta împotriva terorismului.

De la 5 aprilie 1993 la 23 septembrie 1994, curtea de securitate a statului a ținut doisprezece ședințe, dintre care opt țindu-se cu noi compoziții. Fiecare schimbare de compoziție a fost însoțită de o relectură de procesele-verbale de ședință de judecătorii sigeant în noua compoziție. Pe parcursul acestei perioade, procurorul de republică care participa la instanță a fost schimbat de patru ori. În cursul acestei perioade, curtea de securitate a statului a ascultat în special victime, martori, acuzații și avocații lor în apărare. A procedat de asemenea la citirea depozițiilor reclamantei adunate în cursul custodieipolițienești. Aceasta a contestat validitatea lor, subliniind că nu a putut proceda la citirea lor la momentul întocmirii și că și-a pus semnătura în baza constrângerilor și maltratării. A depus de asemenea o memorandă în apărare în care a invocat nevinovăția, a declarat că a născut în închisoare și a cerut eliberarea pentru a-și regăsi copilul.

În cadrul apărării sale, avocata reclamantei a reamintit că clienta sa a născut în detenție și a prezentat cereri repetate de eliberare provizorie, subliniind pentru aceasta absența elementelor de dovadă împotriva sa: detenția ar fi deci pe baza unor simple declarații ale unui martor care, deși căutat, nu a putut fi ascultat.

Pe parcursul acestei perioade, curtea de securitate a statului a procedat de asemenea la convocarea martoruilor, printre care cel care ar fi identificat reclamanta. Constatând că anumiți martori nu s-au prezenta la ședințe, a cerut procurorului de republică să procedeze la identificări de adrese și a pronunțat amânări de ședințe în așteptare. La 12 august, a pronunțat conexarea acestei cauze cu alta implicând șase acuzați.

La încheierea fiecărei ședințe, curtea de securitate a statului a pronunțat menținerea în detenție a acuzaților, ținând seama de natura infracțiunilor reprimate, starea probelor și data detenției.

De la 31 octombrie 1994 la 26 mai 1995, curtea de securitate a statului a ținut cinci ședințe, dintre care trei cu noi compoziții, procedând la fiecare schimbare la o relectură a proceselor-verbale de ședință. De două ori, procurorul de republică care participa la instanță a fost schimbat. În cursul acestor ședințe, acuzații au contestat percheziții la care erau supuși înainte de comparuția lor și au refuzat să se prezinte la ședințe, în semn de protest. Avocata reclamantei a susținut că asemenea percheziții erau de natură să ateneze drepturile apărării și a solicitat suprimarea lor. A reiteratde asemenea cereri de eliberare, subliniind că reclamanta era mamă a unui copil născut în închisoare și că curtea era în așteptarea audierii unui martor. La 26 mai, a precizat că numele martorului căutat era greșit, a corectat acesta și a cerut din nou ca martor să fie ascultat.

Pe parcursul acestei perioade, curtea de securitate a statului a procedat la convocarea martorulorși a cerut procurorului de republică să procedeze la identificări de adrese. La încheierea acestor ședințe, a pronunțat menținerea în detenție a acuzaților, bazând-se pe natura infracțiunilor reprimate, starea probelor și data detenției. La 26 mai, a pronunțat menținerea în detenție a reclamantei la majoritate, împotriva opiniei unuia din judecătorii sigeant.

La 7 iulie 1995, curtea de securitate a statului a ținut ședință în prezența unui nou procuror de republică. În cursul acestei ședințe, avocata reclamantei a reiterato cerere de eliberare provizorie, subliniind că martor al faptelor petrecute în fabrica de pâine nu a putut fi deferit nici ascultat. Procurorul de republică a solicitat de asemenea eliberarea provizorie a reclamantei, cu scop de a preveni orice posibilă injusticie pe care menținerea în detenție ar putea s-o genereze mai târziu. La încheierea acestei ședințe, curtea a pronunțat la majoritate – împotriva opiniei unui judecător sigeant – menținerea în detenție a reclamantei, ținând seama de natura infracțiunilor reprimate, starea probelor și data detenției.

De la 18 august 1995 la 8 noiembrie 1996, curtea de securitate a statului a ținut nouă ședințe, dintre care cinci cu noi compoziții. De trei ori, procurorul de republică a fost schimbat. Pe parcursul acestei perioade, avocata reclamantei a reiterato în mai dine rânduri cereri de eliberare provizorie. La 8 noiembrie 1996, curtea a ascultat martor căutat. Potrivit procesului-verbal de ședință stabilit în acei zi: "[Martor a declarat]: (...) m-au luat la siguranță. Acolo, mi-au arătat fotografii și nu am recunoscut pe nimeni în acele fotografii. Nu am văzut anterior acuzații care se găsesc prezenți la ședință (...) (...) procesul-verbal de identificare din 12.11.1992 a fost citit (...) s-a notat că el a declarat arătând printre acuzați Sadegül Özdemir: „aceasta este femeia pe care am văzut-o la momentul faptelor cu un rucsac pe spate, mi-a spus că este nepoata directorului general și că mergea să se plimbe în jurul fabricii". I s-a pus iarăși o întrebare: a răspuns „după cum am spus mai sus, nu am participat la identificare. Nu am spus că am văzut vreo femeie". I se arăta semnătura sa aflată sub procesul-verbal: a declarat „această semnătură este a mea. Dar nu am fost niciodată confruntat cu cineva". Procesul-verbal a fost citit și i s-a cerut dacă l-a semnat sau nu: a declarat „nici nu-nteleg nici nu scriu". (...) Avocata unor acuzați (...), luând cuvântul [a spus]: „Cum am stabilit în ședințele anterioare, Sadegül Özdemir (...) face obiectul unei acțiuni publice în virtutea articolelor 168 și 497 din codul penal și un proces-verbal de identificare a fost întocmit în privința sa în cursul investigației preliminare. Totuși, martor al cărui nume se găsește în procesul-verbal de identificare și ascultat în cursul acestei ședințe a declarat că nu a participat la o asemenea identificare, că i se arătaseseăfotografii, că nici măcar nu știe să citească și să scrie. Nu există dovadă împotriva clientei mele în afară de declarațiile și identificarea acestui martor (...) clienta mea este în detenție de 4 ani. Cum nu sunt alte dovezi împotriva sa, și pentru a o proteja mai mult, solicit eliberarea sa (...)" La încheierea acestor ședințe, curtea de securitate a statului a pronunțat menținerea în detenție a reclamantei din cauza naturii infracțiunilor reprimate, stării probelor, datei și duratei detenției. La 11 octombrie și 24 noiembrie 1995, a hotărât în felul acesta la majoritate, împotriva opiniei unui judecător sigeant.

De la 27 decembrie 1996 la 24 aprilie 2000, curtea de securitate a statului a ținut douăzeci de ședințe, dintre care cincisprezece cu noi compoziții și procedând în consecință la relectura proceselor-verbale de ședință. De opt ori, a fost efectuat schimbul procurorului de republică intervenit la instanță. Pe parcursul acestei perioade, curtea a ascultat martori, acuzații și avocații lor, inclusiv avocata reclamantei. Aceasta din urmă a reiterato cerere de eliberare provizorie, insistând pe durata detenției reclamantei și absența elementelor de dovadă împotriva sa. La 30 aprilie 1997, a cerut în special curții să pronunțe eliberarea sub caution a clientei sale. La 22 octombrie 1997, curtea a fost informată că doi coaccuzați fugiseseră din inchisoare unde erau deținuți.

La încheierea acestor ședințe, curtea de securitate a statului a pronunțat menținerea în detenție a acuzaților, ținând seama de natura infracțiunilor reprimate, starea probelor, conținutul dosarului, data și durata detenției lor. La 22 octombrie și 10 decembrie 1997, pe lângă aceste motive, a invocat riscurile de fugă ale acuzaților. La 26 august 1998, s-a bazat de asemenea pe cuantumul minim al pedepsei prevăzute. La 26 mai și 28 iulie 1999, a invocat faptul că cauza era în stadiul judecării.

La 12 iunie 2000, avocata reclamantei a refuzat prezentarea apărării sale excipând menținerea în vigoare a protocolului din 17 ianuarie 2000, care ar fi restrâns considerabil drepturile apărării prin reglementarea condiții de acces în instituțiile penitenciare.

La încheierea acestei ședințe, curtea de securitate a statului a recunoscut reclamanta vinovată de apartenență la organizația incriminată și de participare la un furt cu violență. A condamnat-o la o pedeapsă de treizeci și doi de ani și șase luni de închisoare și a pronunțat deducția perioadei de detenție preventivă din pedeapsa impusă.

Printr-o hotărâre din 15 mai 2001, pronunțată la 30 mai 2001, Curtea de Casație a anulat hotărârea de primă instanță privitor la cazul reclamantei și al unsprezece acuzați. Cauza a fost trimisă curții de securitate a statului în vederea judecării.

La 20 decembrie 2001, curtea de securitate a statului a pronunțat eliberarea provizorie a reclamantei.

Cauza rămâne în curs.

Guvernul se opune acestei teze. A. Privind admisibilitatea

Curtea constată că această grifa nu este în mod evident neîntemeiată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Curtea observă de asemenea că aceasta nu se ciocnește cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. Trebuie deci declarată admisibilă. B. Privind fondul

Guvernul susține că detenția reclamantei se dovedea necesară ținând seama de natura, numărul, calificarea infracțiunilor reprimate, precum și de numărul persoanelor urmărite și gravitatea pedepselor prevăzute. Avea scopul de a preveni orice încercare de fugă, recidivă sau distrugere de probe.

Guvernul estimează de asemenea că autoritățile naționale au exercitat toată diligența necesară în tratarea cauzei. Prin refuzul să se prezinte la anumite ședințe și cerând audierea unui martor al cărui identitate era greșită, reclamanta ar fi contribuit la prelungirea duratei procedurii. La fel în este și cu avocata sa, care a refuzat prezentarea concluziilor în apărare.

Reclamanta susține că curtea de securitate a statului a pronunțat menținerea sa în detenție pe baza unei formule tip, nici în ruptură, referindu-se doar la "natura infracțiunilor reprimate", "starea probelor" și "data detenției", fără alte precizări, prelungind deci în mod excesiv detenția. Precizează de asemenea că ultimul element de dovadă referitor la cazul ei a fost adunat în 1996 și că de la acea dată a participat la un proces care nu mai avea nici o legătură cu cazul ei, deci absențele ei nu puteau perturba desfășurarea acestuia.

Curtea reamintește că termenul final al perioadei la care se referă art. 5 § 3 este "ziua în care se pronunță cu privire la temeinicia acuzației, fie și doar în prima instanță" (a se vedea, printre altele, Labita contra Italiei [GC], nr. 26772/95, § 147, CEDO 2000-IV). La această privință, observă că detenția reclamantei a început la 5 noiembrie 1992 (§7 mai sus) pentru a se încheie la 12 iunie 2000, data condamnării sale de curtea de securitate a statului (paragrafele 24-25 mai sus). A durat deci aproximativ șapte ani și șapte luni.

Curtea subliniază apoi că le revine în primul rând autorităților naționale să se grijească ca, într-un caz dat, durata detenției preventive a unui acuzat nu depășească limita raizbonabilității. La această sfârșit, trebuie ca acestea să examineze toate circumstanțele de natură să dezvăluie sau să respingă existența unei adevărate cerințe a interesului public justificând, ținând seama de prezumția de nevinovăție, o excepție de la regula respectului pentru libertatea individuală și să redea seamă în deciziile care respinge cererile de eliberare. Este în esență pe baza motivelor figurând în acele decizii, precum și a faptelor necontestabile indicate de interesatul prin recursurile sale, că Curtea trebuie să determine dacă a existat sau nu o încălcare a articolului 5 § 3 din Convenție (Assenov și alții contra Bulgariei, hotărâre din 28 octombrie 1998, Culegere de hotărâri și decizii 1998-VIII, § 154).

La această privință, persistența unor motive plauzibile de suspiciune că persoana arestată a comis o infracțiune este o condiție sine qua non a regularității menținerii în detenție, dar după un anumit timp nu mai este suficientă; Curtea trebuie atunci să stabilească dacă alte motive adoptate de autoritățile judiciare continuă să legitimeze privarea de libertate. Când acestea se dovedesc "relevante" și "suficiente", ea caută în plus dacă autoritățile naționale au adus "diligență particulară în urmărirea procedurii" (printre altele, Mansur contra Turciei, hotărâre din 8 iunie 1995, seria A nr. 319-B, § 52).

În cazul de speță, din elementele dosarului reiese că curtea de securitate a statului a respins cererile reiterate de eliberare formulate de reclamantă – inclusiv o cerere de eliberare sub caution (§22 mai sus) – și a pronunțat menținerea în detenție, la încheierea fiecărei ședințe, pe baza unor formule aproape mereu identice, dacă nu spus stereotipate, precum "natura infracțiunilor reprimate", "starea probelor", "data detenției", "durata detenției" și "conținutul dosarului", care privau ansamblul acuzaților (paragrafele 17 și 19-23 mai sus). De două ori, a invocat faptul că cauza era în stadiul judecării (§23 mai sus), o dată, durata pedepsei prevăzute de articolele de referință și de două ori existența riscurilor de fugă (§23 mai sus).

La această privință, Curtea reamintește că riscul de fugă nu poate fi apreciat doar pe baza gravității pedepsei prevăzute, ci trebuie analizat în funcție de un ansamblu de elemente suplimentare relevante propice să confirme existența sa sau s-o facă apărea atât redusă în felul acesta încât să nu poată justifica detenție preventivă (a se vedea, printre altele, Mansur, precitată, § 55).

În fapt, Curtea înțelege pe deplin că jurisdicțiile naționale – confruntate cu cazuri de fugă în cursul procedurii (§22 mai sus) – ar fi putut estima că existau riscuri de a vedea acuzații cărora le scapă justiția. Estimează cu toate acestea regretabil că, în timp ce riscul de fugă se reduce neapărat cu timpul (a se vedea Neumeister contra Austriei, hotărâre din 27 iunie 1968, seria A nr. 8, p. 39, § 10), judecătorul național nu a specificat nicio considerație susceptibilă să-l suțeasă temeinicia cu privire la circumstanțele particulare ale situației personale a reclamantei, în special faptul că tocmai născuse, și conduitei acesteia. Din motivele ordinanțelor de menținere în detenție preventivă rezultă deci că jurisdicțiile naționale au omis să specifice în ce feluri asemenea riscuri puteau persista pe o perioadă atât de lungă de detenție (printre altele, Letellier contra Franței, hotărâre din 26 iunie 1991, seria A nr. 207, p. 319, § 43, și Zannouti contra Franței, nr. 42211/98, § 45, 31 iulie 2001).

Privitor la "starea probelor", Curtea observă că în cursul procedurii litigioase, procurorul de republică a solicitat, la o dată, eliberarea provizorie a reclamantei pentru a preveni orice posibilă injusticie (§20 mai sus). La fel, de trei ori, un judecător sigeant în cadrul curții de securitate a statului s-a opus menținerii în detenție preventivă (paragrafele 19-21 mai sus). La această privință, Curtea reamintește că dacă "starea probelor" poate fi înțeleasă ca indicând existența și persistența unor indici gravi de vinovăție și dacă, în general, aceste circumstanțe pot constitui factori relevanți, nu pot cu toate acestea fi singure suficiente pentru a justifica, în sine, o detenție atât de lungă (a se vedea, în special, Mansur, precitată, § 57, și Demirel contra Turciei, nr. 39324/98, § 61, 28 ianuarie 2003).

În fine, Curtea observă că argumentele Guvernului referitoare la numărul persoanelor inculpate, riscurilor de recidivă și distrugere de probe, nu par să fi fost luate în considerare de autoritățile judiciare interne (Demirel, precitată, § 61).

Rămâne deci să se examineze conduita procedurii.

La această privință, Curtea este conștientă că "diligența particulară" căreia un acuzat deținut are dreptul în examinarea cazului nu trebuie să strice eforturile depuse de magistrați pentru a-și îndeplini sarcina cu grijă (a se vedea Toth contra Austriei, hotărâre din 12 decembrie 1991, seria A nr. 224, § 77). În fapt, constată că cauza reclamantei prezenta o oarecare complexitate din cauza numărului coaccuzaților, infracțiunilor în cauză și martoruilor de ascultat. Cu toate acestea, niciun întârziere nu pare imputabilă reclamantei: absența sa afirmată la anumite ședințe nu a împiedicat curtea de securitate a statului să ședească pentru a continua procedura, reclamanta fiind în plus reprezentată de avocata sa pe tot parcursul procesului (paragrafele 18 și 20-22 mai sus).

Privitor la conduita jurisdicțiilor naționale, Curtea reamintește că plouă pe Stat obligația de a organiza jurisdicțiile sale în maniera să le permită să răspundă exigențelor termenului rezonabil (a se vedea, printre altele, Mansur, precitată, § 68). Cu toate acestea, observă că procedura litigioasă a fost marcată de o treizeci de schimburi de compoziție a curții de securitate a statului, fiecare schimbare implicând o relectură a proceselor-verbale de ședință de judecătorii sigeant în noua compoziție. Această procedură a cunoscut de asemenea optsprezece înlocuiri ale procurorului de republică sigeant la titlul parchetului (paragrafele 14, 18 și 20-22 mai sus). Nu este îndoică că aceste modificări repetate au contribuit să încetinească desfășurarea procesului din moment ce implicau fiecare dată reexaminarea pieselor dosarului și o nouă cunoaștere a acestuia, atât de judecător cât și de parquet (a se vedea Yavuz contra Turciei, nr. 52661/99, § 60, 13 noiembrie 2003, și, mutatis mutandis, Muller contra Franței, hotărâre din 17 martie 1997, Culegere 1997-II, § 48). În fapt, durata detenției reclamantei, care impune o evaluare globală, a deci depășit termenul rezonabil.

Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 5 § 3 din Convenție. II.

Reclamanta cere 34.000.000.000 de lire turce (TRL), aproximativ 18.702 euro (EUR), la titlul prejudiciului material și 15.000.000.000 TRL, aproximativ 8.250 EUR, la titlul prejudiciului moral pe care susține că l-a suferit.

Guvernul contestă aceste pretenții.

Curtea nu vede nicio legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material susținut și respinge această cerere. Pe de altă parte, pronunțând în echitate, decide acordarea 6.500 EUR reclamantei la titlul prejudiciului moral. B. Cheltuieli și costuri

Reclamanta cere de asemenea 400.000.000 TRL, aproximativ 2.200 EUR, pentru cheltuielile suportate în fața Curții și 6.000.000.000 TRL, aproximativ 3.300 EUR, la titlul onorariilor de avocat pentru procedura în fața Curții. Furnizează pentru aceasta un detaliu al cheltuielilor și un detaliu orar al muncii.

Guvernul contestă aceste pretenții.

Potrivit jurisprudenței Curții, reclamantul nu poate obține rambursarea cheltuielilor și costurilor decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei acestora. În cazul de speță și ținând seama de elementele în posesia sa și de criteriile menționite mai sus, Curtea estimă rezonabilă suma de 2.000 EUR pentru procedura în fața Curții și o acordă reclamantei. C. Dobândă de întârziere

Curtea consideră potrivit să bazeze rata dobânzii de întârziere pe rata de dobândă a ușurinței de refinanțare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, LA UNANIMITATE, 1. Declară restul cererii admisibil; 2. Constată existența unei încălcări a articolului 5 § 3 din Convenție; 3. Hotărăște a) că Statul pârât trebuie să verse reclamantei, în trei luni de la ziua în care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, următoarele sume, transformate în lire turce la rata aplicabilă la data plății: i. 6.500 EUR (șase mii cinci sute euro) pentru prejudiciu moral; ii. 2.000 EUR (doi mii euro) pentru cheltuieli și costuri; iii. orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit pe acele sume; b) că de la expirarea acelui termen și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu rata de dobândă a ușurinței de refinanțare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă pe această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale; 4. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru restul. Redactat în limba franceză, apoi comunicat în scris la 2 august 2005 conform articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament. Michael O'Boyle Nicolas Bratza Grefier Președinte

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 61441/00) dirigée contre la République de Turquie et dont une ressortissante de cet Etat, M me Sadegül Özdemir (« la requérante »), a saisi la Cour le 27 juillet 2000 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

La requérante est représentée par M e M. A. Kırdök, avocat à Istanbul. Le gouvernement turc (« le Gouvernement ») n’a pas désigné d’agent aux fins de la procédure devant la Cour.

Le 2 décembre 2003, la quatrième section a déclaré la requête partiellement irrecevable et décidé de communiquer le grief tiré de la durée de la détention provisoire au Gouvernement. Se prévalant des dispositions de l’article 29 § 3, elle a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le bien-fondé de l’affaire.

Les 23 mars et 27 avril 2004 respectivement, le Gouvernement et la requérante ont soumis leurs observations.

Le 1 er novembre 2004, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente affaire a été attribuée à la quatrième section ainsi remaniée (article 52 § 1). EN FAIT

La requérante est née en 1970 et réside à Izmit.

Le 5 novembre 1992, la requérante, alors enceinte de près de sept mois, fut arrêtée et placée en garde à vue par des policiers rattachés à la section de lutte contre le terrorisme près la direction de la sûreté d’Istanbul. Elle était soupçonnée d’appartenir à une organisation armée illégale, à savoir le TKP/ML-TIKKO (Parti communiste de Turquie / Marxiste-Léniniste, Armée de la libération des ouvriers et paysans de Turquie).

Le 14 novembre 1992, les policiers près la direction de la sûreté dressèrent un procès-verbal d’interrogatoire, aux termes duquel la requérante reconnut appartenir à l’organisation incriminée et avoir participé à des opérations en son sein. Elle admit notamment avoir pris part au cambriolage d’une usine à pain et avoir été armée pour ce faire, mais nia avoir fait usage de cette arme.

Le 17 novembre 1992, la requérante fut examinée par un médecin, lequel rédigea un rapport concluant à l’absence de traces de coups ou de violences.

Le même jour, la requérante fut déférée devant le juge assesseur près le tribunal correctionnel de Kocaeli, lequel ordonna sa détention provisoire.

Le 17 décembre 1992, le juge assesseur près la cour de sûreté de l’Etat d’Istanbul, saisi sur demande du procureur de la République près la cour de sûreté de l’Etat d’Istanbul, prononça le maintien en détention de la requérante, ce eu égard à la nature du crime reproché et à l’état des preuves.

Le 15 janvier 1993, saisi sur demande du procureur de la République, le juge assesseur prorogea la détention de la requérante, eu égard à la nature du crime reproché et à l’état des preuves.

Le 10 février 1993, le procureur de la République inculpa la requérante ainsi que sept autres personnes du chef d’homicide volontaire, appartenance, aide et assistance à une organisation armée illégale, résistance armée aux forces de sécurité et tentative de renversement par les armes de l’ordre constitutionnel. Il requit sa condamnation en vertu de l’article 168 § 2 du code pénal et de l’article 5 de la loi n o 3713 relative à la lutte contre le terrorisme.

Du 5 avril 1993 au 23 septembre 1994, la cour de sûreté de l’Etat tint douze audiences, dont huit en siégeant en de nouvelles compositions. Chaque changement de composition s’accompagna d’une relecture par les juges siégeant des procès-verbaux d’audience. Au cours de cette période, par quatre fois, il fut procédé au changement du procureur de la République prenant part à l’instance. Durant cette période, la cour de sûreté de l’Etat entendit notamment des victimes, des témoins, des accusés et leurs avocats en leur défense. Elle procéda également à la lecture des dépositions de la requérante recueillie lors de sa garde à vue. Cette dernière contesta leur validité, soulignant ne pas avoir pu procéder à leur lecture lors de leur établissement et y avoir apposé sa signature par suite de contraintes et mauvais traitements. Elle déposa en outre un mémoire en défense dans lequel elle excipa de son innocence, déclara avoir accouché en prison et demanda à être libérée pour retrouver son enfant.

Dans le cadre de sa défense, l’avocate de la requérante rappela que sa cliente avait accouché en détention et présenta des demandes réitérées de libération provisoire, soulignant pour ce faire l’absence d’éléments de preuve à son encontre : sa détention serait ainsi fondée sur les seules déclarations d’un témoin qui, bien que recherché, n’avait pu être entendu.

Durant cette période, la cour de sûreté de l’Etat procéda également à des convocations de témoins, parmi lesquels celui qui aurait identifié la requérante. Constatant que certains témoins ne se présentaient pas aux audiences, elle demanda au procureur de la République de procéder à des identifications d’adresses et prononça des reports d’audience dans leur attente. Le 12 août, elle prononça la jonction de cette affaire avec une autre impliquant six accusés.

Au terme de chaque audience, la cour de sûreté de l’Etat prononça le maintien en détention des accusés, ce eu égard à la nature du crime reproché, à l’état des preuves et à la date de la détention.

Du 31 octobre 1994 au 26 mai 1995, la cour de sûreté de l’Etat tint cinq audiences, dont trois en siégeant en de nouvelles compositions, et procédant à chaque changement à une lecture des procès-verbaux d’audience. Par deux fois, il fut procédé à un changement du procureur de la République intervenant à l’instance. Au cours de ces audiences, les accusés contestèrent les fouilles auxquelles ils étaient soumis avant leur comparution et refusèrent de se présenter aux audiences, en signe de protestation. L’avocate de la requérante soutint que de telles fouilles étaient de nature à porter atteinte aux droits de la défense et sollicita leur suppression. Elle réitéra en outre ses demandes de libération, soulignant que la requérante était mère d’un enfant né en prison, et que la cour demeurait dans l’attente de l’audition d’un témoin. Le 26 mai, elle précisa que le nom du témoin recherché était erroné, corrigea celui-ci et demanda à nouveau à ce que ce témoin fût entendu.

Durant cette période, la cour de sûreté de l’Etat procéda à des convocations de témoins et demanda au procureur de la République de procéder à des identifications d’adresses. Aux termes de ces audiences, elle prononça le maintien en détention des accusés, en se fondant sur la nature du crime reproché, l’état des preuves et la date de la détention. Le 26 mai, elle prononça le maintien en détention de la requérante à la majorité, contre l’avis d’un des juges siégeant.

Le 7 juillet 1995, la cour de sûreté de l’Etat siégea en présence d’un nouveau procureur de la République. Au cours de cette audience, l’avocate de la requérante réitéra sa demande de libération provisoire, soulignant que le témoin des faits survenus dans l’usine à pain n’avait pu être déféré ni entendu. Le procureur de la République sollicita également la libération provisoire de la requérante, ce aux fins de prévenir toute éventuelle injustice que son maintien en détention serait susceptible de générer par la suite. Au terme de cette audience, la cour prononça à la majorité – contre l’avis d’un juge siégeant – le maintien en détention de la requérante, ce eu égard à la nature du crime reproché, à l’état des preuves et à la date de la détention.

Du 18 août 1995 au 8 novembre 1996, la cour de sûreté de l’Etat tint neuf audiences, dont cinq en siégeant en de nouvelles compositions. Par trois fois, il fut procédé au changement du procureur de la République. Durant cette période, l’avocate de la requérante réitéra à plusieurs reprises ses demandes de libération provisoire. Le 8 novembre 1996, la cour entendit le témoin recherché. Aux termes du procès-verbal d’audience établi ce jour : « [Le témoin déclara] : (...) ils m’ont emmené à la sûreté. Là, ils m’ont montré des photographies et je n’ai reconnu personne sur ces photos. Je n’ai pas vu avant les accusés qui se trouvent présents à l’audience (...) (...) le procès-verbal d’identification du 12.11.1992 a été lu (...) il a été noté qu’il avait déclaré en montrant parmi les accusés Sadegül Özdemir : « c’est la femme que j’ai vue au moment des faits avec un sac sur le dos, elle m’a dit qu’elle était la nièce du directeur général et qu’elle allait se promener autour de la fabrique ». Il a été interrogé à nouveau : il a répondu « comme je l’ai dit plus haut, je n’ai pas pris part à l’identification. Je n’ai pas dit que j’avais vu une quelconque femme ». Sa signature se trouvant au bas du procès-verbal lui a été montrée : il a déclaré « cette signature est la mienne. Mais je n’ai jamais été confronté à quiconque ». Le procès-verbal a été lu et il lui a été demandé s’il l’avait signé ou non : il a déclaré « je ne sais ni lire ni écrire ». (...) L’avocate d’une partie des accusés (...), en prenant la parole [dit]: « Comme nous l’avons établi au cours des précédentes audiences, Sadegül Özdemir (...) fait l’objet d’une action publique en vertu des articles 168 et 497 du code pénal et un procès-verbal d’identification fut établi à son propos lors de l’enquête préliminaire. Or, le témoin dont le nom figure sur le procès-verbal d’identification et entendu au cours de cette audience déclara ne pas avoir participé à une telle identification, que des photographies lui avaient été montrées, qu’il ne savait même pas lire et écrire. Il n’existe pas de preuve contre ma cliente en dehors des déclarations et de l’identification de ce témoin (...) ma cliente est détenue depuis 4 ans. Comme il n’y a pas d’autres preuves à son encontre, et pour éviter qu’elle ne soit davantage victime, je demande sa mise en liberté (...) » Aux termes de ces audiences, la cour de sûreté de l’Etat prononça le maintien en détention de la requérante en raison de la nature du crime reproché, de l’état des preuves, de la date et de la durée de la détention. Les 11 octobre et 24 novembre 1995, elle statua ainsi à la majorité, contre l’avis d’un juge siégeant.

Du 27 décembre 1996 au 24 avril 2000, la cour de sûreté de l’Etat tint vingt audiences, dont quinze en siégeant en de nouvelles compositions et procédant en conséquence à la lecture des procès-verbaux d’audience. A huit reprises, il fut procédé à un changement du procureur de la République intervenant à l’instance. Durant cette période, la cour entendit des témoins, des accusés et leurs avocats, dont l’avocate de la requérante. Cette dernière réitéra sa demande de libération provisoire, insistant sur la durée de la détention de la requérante et l’absence d’éléments de preuve à son encontre. Le 30 avril 1997, elle demanda notamment à la cour de prononcer la libération sous caution de sa cliente. Le 22 octobre 1997, la cour fut informée que deux coaccusés s’étaient enfuis de la maison d’arrêt où ils étaient détenus.

Aux termes de ces audiences, la cour de sûreté de l’Etat prononça le maintien en détention des accusés, ce eu égard à la nature des crimes reprochés, à l’état des preuves, au contenu du dossier, à la date et à la durée de leur détention. Les 22 octobre et 10 décembre 1997, en sus de ces motifs, elle invoqua les risques de fuite des accusés. Le 26 août 1998, elle se fonda également sur le quantum minimum de la peine encourue. Les 26 mai et 28 juillet 1999, elle invoqua le fait que l’affaire était au stade du jugement.

Le 12 juin 2000, l’avocate de la requérante refusa de présenter sa plaidoirie en défense excipant du maintien en vigueur du protocole du 17 janvier 2000, lequel aurait considérablement restreint les droits de la défense en réglementant les conditions d’accès dans les établissements pénitentiaires.

Au terme de cette audience, la cour de sûreté de l’Etat reconnut la requérante coupable d’appartenance à l’organisation incriminée et de participation à un vol à main armée. Elle condamna la requérante à une peine de trente-deux ans et six mois d’emprisonnement et prononça la déduction de la période de détention provisoire de la peine infligée.

Par un arrêt du 15 mai 2001, prononcé le 30 mai 2001, la Cour de cassation infirma l’arrêt de première instance quant au cas de la requérante et de onze accusés. L’affaire fut renvoyée devant la cour de sûreté de l’Etat aux fins de jugement.

Le 20 décembre 2001, la cour de sûreté de l’Etat prononça la libération provisoire de la requérante.

L’affaire demeure pendante. EN DROIT I.

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse. A. Sur la recevabilité

La Cour constate que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. La Cour relève par ailleurs que celui-ci ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond

Le Gouvernement soutient que la détention de la requérante s’avérait nécessaire compte tenu de la nature, du nombre, de la qualification des infractions reprochées, ainsi que du nombre de personnes poursuivies et de la gravité des peines encourues. Elle tendait ainsi à prévenir toute tentative de fuite, récidive ou destruction de preuves.

Le Gouvernement estime en outre que les autorités nationales ont fait preuve de toute la diligence requise dans le traitement de l’affaire. En refusant de se présenter à certaines audiences et en demandant l’audition d’un témoin dont l’identité était erronée, la requérante aurait contribué à allonger la durée de la procédure. De même en est-il de son avocate, laquelle a refusé de présenter ses conclusions en défense.

La requérante soutient que la cour de sûreté de l’Etat a prononcé son maintien en détention en se fondant sur une formule type, aucunement circonstanciée, se référant uniquement à la « nature du crime reproché », « l’état des preuves » et « la date de la détention », sans autre précision, prolongeant ainsi de manière excessive sa détention. Elle précise en outre que le dernier élément de preuve afférant à son cas a été recueilli en 1996 et qu’à compter de cette date, elle a participé à un procès n’ayant plus trait à son cas, de sorte que ses absences n’avaient pu perturber son déroulement.

La Cour rappelle que le terme final de la période visée à l’article 5 § 3 est le « jour où il est statué su le bien-fondé de l’accusation, fût-ce seulement en premier ressort » (voir, entre autres, Labita c. Italie [GC], n o 26772/95, § 147, CEDH 2000 ‑ IV). A cet égard, elle relève que la détention de la requérante a débuté le 5 novembre 1992 (paragraphe 7 ci-dessus) pour prendre fin le 12 juin 2000, date de sa condamnation par la cour de sûreté de l’Etat (paragraphes 24-25 ci-dessus). Elle a ainsi duré environ sept ans et sept mois.

La Cour souligne ensuite qu’il incombe en premier lieu aux autorités nationales de veiller à ce que, dans un cas donné, la durée de la détention provisoire d’un accusé ne dépasse pas la limite du raisonnable. A cette fin, il leur faut examiner toutes les circonstances de nature à révéler ou écarter l’existence d’une véritable exigence d’intérêt public justifiant, eu égard à la présomption d’innocence, une exception à la règle du respect de la liberté individuelle et en rendre compte dans leurs décisions rejetant les demandes d’élargissement. C’est essentiellement sur la base des motifs figurant dans lesdites décisions, ainsi que des faits non controversés indiqués par l’intéressé dans ses recours, que la Cour doit déterminer s’il y a eu ou non violation de l’article 5 § 3 de la Convention ( Assenov et autres c. Bulgarie , arrêt du 28 octobre 1998, Recueil des arrêts et décisions 1998 ‑ VIII, § 154).

A cet égard, la persistance de raisons plausibles de soupçonner la personne arrêtée d’avoir commis une infraction est une condition sine qua non de la régularité du maintien en détention, mais au bout d’un certain temps elle ne suffit plus ; la Cour doit alors établir si les autres motifs adoptés par les autorités judiciaires continuent à légitimer la privation de liberté. Quand ceux-ci se révèlent « pertinents » et « suffisants », elle recherche de surcroît si les autorités nationales ont porté une « diligence particulière à la poursuite de la procédure » (entre autres, Mansur c. Turquie , arrêt du 8 juin 1995, série A n o 319 ‑ B, § 52).

En l’espèce, il ressort des éléments du dossier que la cour de sûreté de l’Etat a rejeté les demandes réitérées de libération formulées par la requérante – dont une demande de libération sous caution (paragraphe 22 ci-dessus) – et prononcé son maintien en détention, au terme de chaque audience, en se fondant sur des formules presque toujours identiques, pour ne pas dire stéréotypées, telles la « nature des crimes reprochés », « l’état des preuves », « la date de la détention », « la durée de la détention » et « le contenu du dossier », lesquelles concernaient l’ensemble des accusés (paragraphes 17 et 19-23 ci-dessus). Par deux fois, elle invoqua le fait que l’affaire était au stade du jugement (paragraphe 23 ci-dessus), une fois, la durée de la peine prévue par les articles de défèrement et deux fois l’existence de risques de fuite (paragraphe 23 ci-dessus).

A cet égard, la Cour rappelle que le danger de fuite ne peut s’apprécier sur la seule base de la gravité de la peine encourue, mais doit s’analyser en fonction d’un ensemble d’éléments supplémentaires pertinents propres soit à en confirmer l’existence, soit à le faire apparaître à ce point réduit qu’il ne peut justifier une détention provisoire (voir, entre autres, Mansur , précité, § 55).

En l’occurrence, la Cour conçoit parfaitement que les juridictions nationales – confrontées à des cas de fuite au cours de la procédure (paragraphe 22 ci-dessus) – aient pu estimer qu’il existait un risque de voir les accusés se soustraire à la justice. Elle estime toutefois regrettable, alors que le risque de fuite décroît nécessairement avec le temps (voir Neumeister c. Autriche , arrêt du 27 juin 1968, série A n o 8, p. 39, § 10), que le juge national n’ait spécifié aucune considération susceptible d’en étayer le fondement au regard des circonstances propres à la situation personnelle de la requérante, notamment au fait qu’elle venait d’accoucher, et à sa conduite. Il ressort ainsi des motifs des ordonnances de maintien en détention provisoire que les juridictions nationales ont omis de spécifier en quoi pareils risques pouvaient persister pendant une si longue période de détention (entre autres, Letellier c. France , arrêt du 26 juin 1991, série A n o 207, p. 319, § 43, et Zannouti c. France , n o 42211/98, § 45, 31 juillet 2001).

Quant à « l’état des preuves », la Cour observe qu’au cours de la procédure litigieuse, le procureur de la République demanda, à une reprise, la libération provisoire de la requérante afin de prévenir toute éventuelle injustice (paragraphe 20 ci-dessus). De même, par trois fois, un juge siégeant au sein de la cour de sûreté de l’Etat s’opposa à son maintien en détention provisoire (paragraphes 19-21 ci-dessus). A cet égard, la Cour rappelle que si « l’état des preuves » peut se comprendre comme indiquant l’existence et la persistance d’indices graves de culpabilité et si, en général, ces circonstances peuvent constituer des facteurs pertinents, elles ne sauraient pour autant suffire à justifier, à elles seules, une aussi longue détention (voir, notamment, Mansur , précité, § 57, et Demirel c. Turquie , n o 39324/98, § 61, 28 janvier 2003).

Enfin, la Cour observe que les arguments du Gouvernement afférents au nombre de personnes inculpées, aux risques de récidive et de destruction des preuves, n’ont semblent-ils pas été pris en considération par les autorités judiciaires internes ( Demirel , précité, § 61).

Reste en conséquence à examiner la conduite de la procédure.

A cet égard, la Cour est consciente que la « célérité particulière » à laquelle un accusé détenu a droit dans l’examen de son cas ne doit pas nuire aux efforts déployés par les magistrats pour accomplir leur tâche avec le soin voulu (voir Toth c. Autriche , arrêt du 12 décembre 1991, série A n o 224, § 77). En l’occurrence, elle constate que l’affaire de la requérante revêtait une certaine complexité en raison du nombre de coaccusés, d’infractions en cause et de témoins à auditionner. Toutefois, aucun retard ne semble imputable à la requérante : son absence alléguée à certaines audiences n’a pas empêché la cour de sûreté de l’Etat de siéger pour poursuivre la procédure, la requérante ayant par ailleurs été représentée par son avocate tout au long du procès (paragraphes 18 et 20-22 ci-dessus).

Quant au comportement des juridictions nationales, la Cour rappelle qu’il pèse sur l’Etat l’obligation d’organiser leurs juridictions de manière à leur permettre de répondre aux exigences du délai raisonnable (voir, entre autres, Mansur , précité, § 68). Or, elle observe que la procédure litigieuse a été marquée par une trentaine de changements de composition de la cour de sûreté de l’Etat, chaque changement impliquant une relecture des procès-verbaux d’audience par les juges siégeant dans la nouvelle composition. Cette procédure a également connu dix-huit remplacements du procureur de la République siégeant au titre du parquet (paragraphes 14, 18 et 20-22 ci-dessus). Il ne fait aucun doute que ces modifications répétées ont contribué à ralentir le déroulement du procès dès lors qu’elles impliquaient à chaque fois le réexamen des pièces du dossier et une nouvelle prise de connaissance de celui-ci, tant par le juge que par le parquet (voir Yavuz c. Turquie , n o 52661/99, § 60, 13 novembre 2003, et, mutatis mutandis , Muller c. France , arrêt du 17 mars 1997, Recueil 1997 ‑ II, § 48). En l’occurrence, la durée de la détention de la requérante, qui commande une évaluation globale, a donc dépassé le délai raisonnable.

Partant, il y a eu violation de l’article 5 § 3 de la Convention. II.

La requérante réclame 34 000 000 000 livres turques (TRL), environ 18 702 euros (EUR), au titre du préjudice matériel et 15 000 000 000 TRL, environ 8 250 EUR, au titre du préjudice moral qu’elle aurait subis.

Le Gouvernement conteste ces prétentions.

La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué, et rejette cette demande. En revanche, statuant en équité, elle décide d’octroyer 6 500 EUR à la requérante au titre du préjudice moral. B. Frais et dépens

La requérante demande également 400 000 000 TRL, environ 2 200 EUR, pour les frais encourus devant la Cour et 6 000 000 000 TRL, environ 3 300 EUR, au titre des honoraires d’avocat pour la procédure devant la Cour. Elle fournit pour ce faire un décompte de frais et un décompte horaire de travail.

Le Gouvernement conteste ces prétentions.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 2 000 EUR pour la procédure devant la Cour et l’accorde à la requérante. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare le restant de la requête recevable ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 5 § 3 de la Convention ; 3. Dit a) que l ’ Etat défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, les sommes suivantes, à convertir en livres turques au taux applicable à la date du paiement : i. 6 500 EUR (six mille cinq cents euros) pour dommage moral ; ii. 2 000 EUR (deux mille euros) pour frais et dépens ; iii. tout montant pouvant être dû à titre d’impôt sur lesdites sommes ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 4. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 2 août 2005 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Michael O’Boyle Nicolas Bratza Greffier Président