TURCIA (solicitarea nr. 62877/00) HOTĂRÂREA STRASBURG 10 noiembrie 2005 DEFINIF 10/02/2006 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alineatul (2) din Convenție. În cauza Dede Taș c. Turcia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află într-o cameră compusă din dnii B.M. Zupančič președintele Hedigan Caflisch Türmen Tsatsa-Nikolovska Zagrebelsky, Gyulumyan, judecători și al dlui V. Berger, grefier de secțiune După ce a intenționat în camera consiliului la 20 octombrie 2005, se retrage la judecată că, adoptat la această dată de procedură La originea cauzei se află o cerere (n 62877/00) îndreptată împotriva Republicii Turcia și al cărei resortisant al acestui stat, M. Dede Taș ( La 23 septembrie 2004, Curtea (secțiunea a treia) a declarat cererea parțial inadmisibilă și a decis să comunice surplusul cererii guvernului.
În conformitate cu art. 29 alin. (3) din Convenție, Curtea a decis să examineze în același timp admisibilitatea și fondul cauzei. În noiembrie 2004, Curtea a modificat componența secțiunilor sale [art. 25 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. Prezenta cerere a fost atribuită celei de-a treia secțiuni, astfel modificată [art. 52 alineatul (1) ]. La 13 iulie 1998, reclamantul a fost arestat de poliție într-o operațiune care avea ca scop dezmembrarea unei organizații de traficanți de droguri. La 27 iulie 1998, printr-un act de punere sub acuzare, procurorul Republicii lângă curtea de securitate a statului Ankara a reproșat reclamantului să fie membru al unei rețele de trafic de droguri expediate în Danemarca și i-a introdus o acțiune publică în temeiul articolelor 31, 33, 40 și 403 alineatul (2), 6 și 7 din Codul penal.
Prin hotărârea din 12 iulie 1999, Curtea de Securitate a Uniunii Europene a recunoscut reclamantul vinovat de faptele care i-au fost reproșate și l-a condamnat la nouă ani de închisoare. Prin hotărârea din 24 martie 2000, Curtea de Casație a închis hotărârea atacată. 10. La 6 aprilie 2000, hotărârea de Casație a fost pronunțată în public în prezența avocatului reclamantului. II. Dreptul și practica internă în vigoare la momentul faptelor sunt descrise în Hotărârile Özel c. Turcia 4339/98, § 20-21, 7 noiembrie 2002) și Gençel c. Turcia 53431/99, § 11-12, 23 octombrie 2003). Curtea constată că Tribunalul nu este în mod clar întemeiat în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. În plus, Curtea arată că aceasta nu se confruntă cu niciun alt motiv d El vede o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție care, în părțile sale relevante, se citește astfel.
Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil, public (...) de către o instanță independentă și imparțială (...) care va decide (...) dacă orice acuzație în materie penală îndreptată împotriva ei (...) 14. Curtea a tratat în repetate rânduri cauze care ridică probleme similare celor din cazul de față și a constatat încălcarea articolului 6 § 1 din Convenție (a se vedea Özel , citată anterior, §§ 33-34, și Özdemir , citată anterior, §§§ 36.15. Curtea a examinat prezenta cauză și consideră că Ön Siguranța Națională a fost temută să nu se prezinte în fața judecătorilor printre care se număra un ofițer de carieră care aparținea magistraturii militare și, prin urmare, el se putea teme în mod legitim ca instanța de securitate a statului să se lase îndrumată în mod nejustificat de considerații străine naturii cauzei sale.
Prin urmare, se poate considera că sunt justificate în mod obiectiv îndoielile pe care le are reclamantul cu privire la independența și imparțialitatea acestei instanțe (Inflal c. Turcia, Hotărârea din 9 iunie 1998, Rec., 1998, Rec., 1998, p. 1573, § 72 in fine 16. Curtea concluzionează că, atunci când l-a judecat și l-a condamnat pe solicitant, instanța de securitate a statului nu era o instanță independentă și imparțială în sensul articolului 6 alineatul (1). În cazul în care Curtea declară că a existat o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite să se desprindă de consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care a încălcat-o, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă.
19. Guvernul contestă aceste pretenii. 20. În ceea ce privește pretinsa pagubă materială, Curtea nu poate specula asupra rezultatului la care procedura în fața Curții de Securitate a Uniunii Europene ar fi ajuns dacă nu ar fi avut loc încălcarea Convenției nr. În ceea ce privește prejudiciul moral, Curtea consideră că, în circumstanțele din speță, constatarea încălcării constituie în sine o satisfacție echitabilă suficientă (raklar c. Turcia, Hotărârea din 28 octombrie 1998, Rec., 1998, p. 3074, § 49). În cazul în care Curtea concluzionează că condamnarea unui reclamant a fost pronunțată de o instanță care nu era independentă și imparțială în sensul articolului 6 alineatul (1), aceasta consideră că Õ în principiu cea mai adecvată redresare ar fi aceea de a rejudeca reclamantul în timp util de către o instanță independentă și imparțială (Gencepel, citată anterior, alineatul 27). 24. Guvernul contestă aceste pretenii.
25. Având în vedere elementele aflate în posesia sa și jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că este rezonabil să se aloce reclamantului suma de 500 EUR în acest sens.
PE CES, CURTEA, ÎN L că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că prezenta hotărâre constituie prin sine o satisfacție echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral A declarat că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 alin. (2) din Convenție, 500 EUR (cinci cenți EUR) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, plus orice sumă care poate fi datorată pentru taxele exigibile în momentul plății, care urmează să fie convertită în cărți turcești la rata aplicabilă la data regulamentului de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, această sumă va crește de la o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus.
10 noiembrie 2005 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Vincent Berger Bošjan M. Zupančič Moduler Președinte
AFFAIRE DEDE TAȘ c. TURQUIE (Requête n o 62877/00) ARRÊT STRASBOURG 10 novembre 2005 DÉFINITIF 10/02/2006 Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme. En l’affaire Dede Taș c. Turquie, La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de : MM. B.M. Zupančič , président , J. Hedigan , L. Caflisch , R. Türmen , M me M. Tsatsa-Nikolovska , M. V. Zagrebelsky, M me A. Gyulumyan, juges , et de M. V. Berger, greffier de section , Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 20 octobre 2005, Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date : PROCÉDURE
1.A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 62877/00) dirigée contre la République de Turquie et dont un ressortissant de cet Etat, M. Dede Taș (« le requérant »), a saisi la Cour le 9 août 2000 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).
2.Le requérant est représenté par M e T. Yüksel, avocat à Istanbul. Le gouvernement turc (« le Gouvernement ») n’a pas désigné d’agent aux fins de la procédure devant la Cour.
3.Le 23 septembre 2004, la Cour (troisième section) a déclaré la requête partiellement irrecevable et décidé de communiquer le surplus de la requête au Gouvernement. Se prévalant de l’article 29 § 3 de la Convention, elle a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le fond de l’affaire.
4.Le 1 er novembre 2004, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la troisième section ainsi remaniée (article 52 § 1). EN FAIT I.
5. Le requérant est né en 1964 et réside à Albertslund au Danemark.
6.Le 13 juillet 1998, le requérant fut arrêté par la police lors d’une opération ayant pour but le démantèlement d’une organisation de trafiquants de drogue.
7.Le 27 juillet 1998, par un acte d’accusation, le procureur de la République près la cour de sûreté de l’Etat d’Ankara reprocha au requérant d’être membre d’un réseau de trafic de drogue expédiée vers le Danemark et lui intenta une action publique sur la base des articles 31, 33, 40, et 403 §§ 2, 6 et 7 du code pénal.
8.Par un arrêt du 12 juillet 1999, la cour de sûreté de l’Etat d’Ankara reconnut le requérant coupable des faits qui lui étaient reprochés et le condamna à neuf ans d’emprisonnement.
9.Par un arrêt du 24 mars 2000, la Cour de cassation confirma l’arrêt attaqué.
10.Le 6 avril 2000, l’arrêt de cassation fut prononcé en public en présence de l’avocat du requérant. II.
11. Le droit et la pratique internes pertinents en vigueur à l’époque des faits sont décrits dans les arrêts Özel c. Turquie (n o 42739/98, §§ 20-21, 7 novembre 2002) et Gençel c. Turquie (n o 53431/99, §§ 11-12, 23 octobre 2003). EN DROIT I.
A. Sur la recevabilité
12.La Cour constate que la requête n’est pas manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Elle relève par ailleurs que celle-ci ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de la déclarer recevable. B. Sur le fond
13.Le requérant allègue que la cour de sûreté de l’Etat qui l’a jugé et condamné ne constitue pas un « tribunal indépendant et impartial » qui eût pu lui garantir un procès équitable en raison de la présence d’un juge militaire en son sein. Il y voit une violation de l’article 6 § 1 de la Convention qui, en ses parties pertinentes, se lit ainsi : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, publiquement (...) par un tribunal indépendant et impartial (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle (...) »
14.La Cour a traité à maintes reprises d’affaires soulevant des questions semblables à celles du cas d’espèce et constaté la violation de l’article 6 § 1 de la Convention (voir Özel , précité, §§ 33-34, et Özdemir , précité, §§ 35 ‑ 36).
15.La Cour a examiné la présente affaire et considère que le Gouvernement n’a fourni aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent. Elle constate qu’il est compréhensible que le requérant, qui répondait devant une cour de sûreté de l’Etat d’infractions relatives à la « sécurité nationale », ait redouté de comparaître devant des juges parmi lesquels figurait un officier de carrière appartenant à la magistrature militaire. De ce fait, il pouvait légitimement craindre que la cour de sûreté de l’Etat se laissât indûment guider par des considérations étrangères à la nature de sa cause. Partant, on peut considérer qu’étaient objectivement justifiés les doutes nourris par le requérant quant à l’indépendance et à l’impartialité de cette juridiction ( Incal c. Turquie , arrêt du 9 juin 1998, Recueil des arrêts et décisions 1998 ‑ IV, p. 1573, § 72 in fine ).
16.La Cour conclut que, lorsqu’elle a jugé et condamné le requérant, la cour de sûreté de l’Etat n’était pas un tribunal indépendant et impartial au sens de l’article 6 § 1. II.
17. Aux termes de l ’ article 41 de la Convention, « Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable. » A. Dommage
18.Le requérant allègue avoir subi un préjudice matériel et moral qu’il évalue à 14 300 euros (EUR).
19.Le Gouvernement conteste ces prétentions.
20.En ce qui concerne le dommage matériel allégué, la Cour ne saurait spéculer sur le résultat auquel la procédure devant la cour de sûreté de l’Etat aurait abouti si l’infraction à la Convention n’avait pas eu lieu. Il n’y a donc pas lieu d’accorder au requérant une indemnité à ce titre ( Findlay c. Royaume-Uni , arrêt du 25 février 1997, Recueil 1997-I, p. 284, § 85).
21.Quant au préjudice moral, la Cour estime que, dans les circonstances de l’espèce, le constat de violation constitue en soi une satisfaction équitable suffisante ( Çi raklar c. Turquie , arrêt du 28 octobre 1998, Recueil 1998 ‑ VII, p. 3074, § 49).
22.Lorsque la Cour conclut que la condamnation d’un requérant a été prononcée par un tribunal qui n’était pas indépendant et impartial au sens de l’article 6 § 1, elle estime qu’en principe le redressement le plus approprié serait de faire rejuger le requérant en temps utile par un tribunal indépendant et impartial ( Gençel , précité, § 27). B. Frais et dépens
23.Le requérant demande 4 300 EUR pour les frais et dépens encourus devant la Cour. Il ne fournit aucun justificatif.
24.Le Gouvernement conteste ces prétentions.
25.Compte tenu des éléments en sa possession et de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime raisonnable d’allouer au requérant la somme de 500 EUR à ce titre. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare le restant de la requête recevable ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 3. Dit que le présent arrêt constitue par lui-même une satisfaction équitable suffisante pour le préjudice moral ; 4. Dit a) que l ’ Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 500 EUR (cinq cents euros) pour frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû au titre des taxes exigibles au moment du versement, à convertir en livres turques au taux applicable à la date du règlement ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ce montant sera à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 5. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 10 novembre 2005 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Vincent Berger Boštjan M. Zupančič Greffier Président