Secțiunea a patra din TURCIA Cererea nr. 62838/00) HOTĂRÂREA STRASBURG 25 octombrie 2005 DEFINF 12/04/2006 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite în art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cauza Yi Președintele Türmen Pellonpć Maruste Traja Mijović, Šikuta, judecători și domnul O La 29 august 2000, Tribunalul a sesizat Curtea în temeiul articolului 34 din Convenia de salvgardare a Drepturilor Omului și Libertăilor Fundamentale (inclusiv Convenia privind libertăile fundamentale). Reclamantul este reprezentat de domnul A. Korkmaz, avocat la Istanbul. La 6 septembrie 2004, Curtea a decis să comunice cererea guvernului. În conformitate cu art. 29 alineatul (3) din Convenție, Curtea a decis că se va pronunța în același timp asupra admisibilității și a fondului. noiembrie 2004, Curtea a modificat componența secțiunilor sale [art. 25 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. Prezenta cerere a fost atribuită celei de-a patra secțiuni, astfel modificată [art. 52 alineatul (1) ]. La 29 decembrie 1987, administrația vămilor din Habur a confiscat un vehicul care a fost folosit pentru a comite o infracțiune de contrabandă cu combustibil lichid. La 28 noiembrie 1994, instanța corecțională din Silopi, sesizată cu cauza, a încheiat prescrierea acțiunii penale și a dispus restituirea vehiculului proprietarului său fără a-l identifica pe acesta din urmă. La 13 septembrie 1995, reclamantul și-a exprimat punctul de vedere cu privire la administrarea vămilor lui Hapur și a solicitat restituirea vehiculului în cauză, al cărui proprietar pretindea că este. În fața tăcerii administrației, la 26 decembrie 1995, reclamantul a introdus o acțiune în instanță în deplină instanță în fața Tribunalului Administrativ din Diyarbakýr împotriva subsecretarului însărcinat cu afacerile vamale, care vizează obținerea de daune-interese ca urmare a nerestituirii vehiculului în cauză. 10. Prin hotărârea din 20 martie 1996, Tribunalul a respins cererea reclamantului pe motiv că acțiunea prealabilă nu a fost efectuată în fața administrației competente. 11. La 15 mai 1996, reclamantul s-a ocupat de casare. 12. Prin hotărârea din 27 ianuarie 1999, Consiliul a pronunțat hotărârea în primă instanță pe motiv că, în speță, nu era necesară nicio acțiune prealabilă. 13. La 22 martie 2000, Tribunalul Administrativ a ținut o audiere pe fond. 14. La 3 mai 2000, tribunalul administrativ l-a exonerat pe reclamant de cererea sa pe motiv că acesta nu era proprietarul vehiculului în cauză, luând în considerare, în special, un document al conducerii de securitate a vehiculului, datată 17 aprilie 2000, care menționa înregistrarea vehiculului în numele lui Hasan Artar începând cu 3 noiembrie 1997. La 13 iulie 2000, pe baza unei hotărâri a Tribunalului de Mare Instanță din 10 iunie 1994, devenit definitiv din cauza lipsei recursului în casare și având în vedere că reclamantul era proprietarul vehiculului în cauză, acesta din urmă s-a ocupat de casarea în fața Consiliului de Stat. 16. printr-o hotărâre din 5 decembrie 2001, Consiliul de Stat a respins recursul. 17. La 27 mai 2002, reclamantul a intentat o acțiune în rectificare. 18. La 9 martie 2005, această acțiune a fost primită de către Consiliul de Stat care și-a reformat decizia, a pronunțat hotărârea din 3 mai 2000 și a pronunțat cauza Tribunalului Administrativ de Primă Instanță. 19. Procedura este pendinte în dreptul intern. Recurentul susține că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil, astfel cum este prevăzut la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum a fost formulat Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 21. 22 Perioada care trebuie luată în considerare a început la 26 decembrie 1995 și nu s-a încheiat încă, a durat deja mai mult de nouă ani și șase luni, pentru două grade de jurisdicție. Curtea constată că nu există niciun motiv clar întemeiat în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. În plus, Curtea constată că nu se confruntă cu niciun alt motiv de refuz. Pe fond 24. Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri în care se face recurs apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și ținând cont de criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente, precum și de sfera litigiului pentru cei interesați (a se vedea, printre altele, Frydlender c. Franța [GC], n 30979/96, § 43, CEDO 2000-VII. 25. Curtea a tratat în repetate rânduri cauze care ridică probleme similare celor din cazul de față și a constatat încălcarea articolului 6 alineatul (1) din convenție (a se vedea Frydlender, citată anterior 26). În urma examinării tuturor elementelor care i-au fost prezentate, Curtea consideră că Ön a prezentat niciun fapt sau argument care ar putea conduce la o concluzie diferită în cazul de față. Având în vedere jurisprudența sa în materie, Curtea consideră că, în speță, durata procedurii în litigiu este excesivă și nu răspunde cerinței Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) al doilea paragraf din Legea nr. 1 din Protocolul nr. 27, în măsura în care vehiculul său nu i-a fost restituit și prejudiciul care nu a fost compensat de către administrație. 28. Guvernul contestă această teză 29. Curtea arată că această întrebare este încă pendinte în dreptul intern. Aceasta reamintește că nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de atac interne. Prin urmare, Curtea constată că această parte a cererii este prematură și inadmisibilă în sensul articolului 35 alineatul (1) și al articolului 4 din Convenție. III. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIE 30. art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se dea ștearsă mai mult de Õ impeda pe deplin consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții Ö Õ, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. 32. Guvernul contestă aceste pretenții. 33. Statuând în echitate, Curtea consideră că este necesar să se acorde reclamantului 4 000 EUR pentru prejudiciul moral. Procedură și cheltuieli 34. Reclamantul solicită 2 000 USD pentru cheltuielile și cheltuielile efectuate în fața Curții. 35. Guvernul contestă aceste pretenții. 36. Având în vedere elementele aflate în posesia sa și jurisprudența sa în acest domeniu, Curtea consideră rezonabilă suma de 1 000 EUR, în orice caz, și acordul cu reclamanta. Interese moratorii 37. Curtea consideră adecvată baza ratei dobânzilor moratorii pe rata dobânzii la dobândă a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene plus trei puncte procentuale. Prin aceste motive, Curtea, la L. UNANIMITATE, declară cererea admisibilă în ceea ce privește motivul întemeiat pe durata excesivă a procedurii și inadmisibilă pentru surplusul declarat că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 alin. (2) din Convenție, următoarele sume care urmează să fie convertite în lire turcești la rata aplicabilă la data regulamentului 000 EUR (patru mii EUR) pentru daune morale (ii. 000 EUR) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată iii. orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit pe aceste sume de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, aceste sume vor fi majorate de la dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale resping cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Prezentat în limba franceză, apoi comunicat în scris la 25 octombrie 2005, în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și cu art. 3 din Regulamentul de procedură.
QUATRIÈME SECTION
YİĞİT c. TURQUIE
(
Requête n
o
62838/00)
ARRÊT
25 octobre 2005
12/04/2006
Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article
44 §
2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.
En l’affaire Yiğit c. Turquie,
La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant en une chambre composée de
:
MM.
J.
Casadevall
,
président
,
R.
Türmen
,
M.
Pellonpää
,
R.
Maruste
,
K.
Traja
,
M
me
L.
Mijović,
M.
J.
Šikuta,
juges
,
et de M. M.
O’Boyle,
greffier de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 4 octobre 2005,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n
o
62838/00) dirigée contre la République de Turquie et dont un ressortissant de cet Etat, M
İsmail Yiğit («
le requérant
»), a saisi la Cour le 29 août 2000 en vertu de l’article
34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
Le requérant est représenté par M
e
le Gouvernement
») n’a pas désigné d’agent aux fins de la procédure devant la Cour.
3.
Le 6 septembre 2004, la Cour a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Se prévalant de l’article 29 § 3 de la Convention, elle a décidé qu’elle se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond.
4.
Le 1
er
novembre 2004, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la quatrième section ainsi remaniée (article 52 § 1).
5.
Le requérant est né en 1953 et réside à Gaziantep.
6.
Le 29 décembre 1987, l’administration des douanes de Habur procéda à la confiscation d’un véhicule ayant servi à commettre une infraction de contrebande de combustible liquide.
7.
Le 28 novembre 1994, le tribunal correctionnel de Silopi, saisi de l’affaire, conclut à la prescription de l’action pénale et ordonna la restitution du véhicule à son propriétaire sans pour autant identifier ce dernier.
8.
Le 13 septembre 1995, le requérant s’adressa à l’administration des douanes de Habur et demanda la restitution du véhicule en question, dont il prétendait être le propriétaire.
9.
Devant le silence de l’administration, le 26 décembre 1995, le requérant introduisit un recours de plein contentieux devant le tribunal administratif de Diyarbakır contre le sous-secrétaire d’Etat chargé des affaires douanières, visant à l’obtention de dommages-intérêts du fait de la non-restitution du véhicule en cause.
10.
Par un jugement du 20 mars 1996, le tribunal rejeta la demande du requérant au motif que le recours préalable n’avait pas été effectué devant l’administration compétente.
11.
Le 15 mai 1996, le requérant se pourvut en cassation.
12.
Par un arrêt du 27 janvier 1999, le Conseil d’Etat cassa le jugement de première instance au motif qu’en l’espèce, aucun recours préalable n’était nécessaire.
13.
Le 22 mars 2000, le tribunal administratif tint une audience sur le fond de l’affaire.
14.
Le 3 mai 2000, le tribunal administratif débouta le requérant de sa demande au motif que celui-ci n’était pas le propriétaire du véhicule en cause. Il tint notamment compte d’un document de la direction de la sûreté d’İskenderun, daté du 17 avril 2000, faisant état de l’enregistrement du véhicule au nom de Hasan Artar depuis le 3 novembre 1997.
15.
Le 13 juillet 2000, se fondant sur un jugement du tribunal de grande instance d’İslahiye du 10 juin 1994, devenu définitif faute de pourvoi en cassation et constatant que le requérant était le propriétaire du véhicule en question, ce dernier se pourvut en cassation devant le Conseil d’Etat.
16.
Par un arrêt du 5 décembre 2001, le Conseil d’Etat rejeta le pourvoi.
17.
Le 27 mai 2002, le requérant intenta un recours en rectification.
18.
Le 9 mars 2005, ce recours fut accueilli par le Conseil d’Etat qui rectifia sa décision, cassa le jugement du 3 mai 2000 et renvoya l’affaire au tribunal administratif de première instance.
19.
La procédure est pendante en droit interne.
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
20.
Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «
délai raisonnable
» tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
21.
Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.
22.
La période à considérer a débuté le 26 décembre 1995 et n’a pas encore pris fin. Elle a déjà duré plus de neuf ans et six mois, pour deux degrés de juridiction.
A.
Sur la recevabilité
23.
La Cour constate que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Elle relève en outre qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité.
B.
Sur le fond
24.
La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d’une procédure s’apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l’affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes ainsi que l’enjeu du litige pour les intéressés (voir, parmi d’autres,
Frydlender c. France
[GC], n
o
25.
La Cour a traité à maintes reprises d’affaires soulevant des questions semblables à celle du cas d’espèce et constaté la violation de l’article
6 §
1 de la Convention (voir
Frydlender
, précité).
26.
Après avoir examiné tous les éléments qui lui ont été soumis, la Cour considère que le Gouvernement n’a exposé aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent. Compte tenu de sa jurisprudence en la matière, elle estime qu’en l’espèce la durée de la procédure litigieuse est excessive et ne répond pas à l’exigence du «
délai raisonnable
».
Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1.
II.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 1 DU PROTOCOLE N
o
1
27.
Le requérant allègue une violation de son droit au respect de ses biens, dans la mesure où son véhicule ne lui a pas été restitué et son dommage non indemnisé par l’administration.
28.
Le Gouvernement conteste cette thèse.
29.
La Cour relève que cette question est toujours pendante en droit interne. Elle rappelle qu’elle ne peut être saisie qu’après l’épuisement des voies de recours internes.
Dès lors, la Cour constate que cette partie de la requête est prématurée et irrecevable au sens de l’article 35 § 1 et 4 de la Convention.
III.
SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
30.
Aux termes de l
’
article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage
31.
Le requérant réclame 84
413 dollars américains (USD) au titre du préjudice matériel et moral qu’il aurait subi.
32.
Le Gouvernement conteste ces prétentions.
33.
Statuant en équité, la Cour estime qu’il y a lieu d’octroyer au requérant 4
000 EUR au titre du préjudice moral.
B.
Frais et dépens
34.
Le requérant demande 2
000 USD pour les frais et dépens encourus devant la Cour.
35.
Le Gouvernement conteste ces prétentions.
36.
Compte tenu des éléments en sa possession et de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime raisonnable la somme de 1
000 EUR tous frais confondus et l’accorde au requérant.
C.
Intérêts moratoires
37.
La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.
1.
Déclare
la requête recevable quant au grief tiré de la durée excessive de la procédure et irrecevable pour le surplus
;
2.
Dit
qu’il y a eu violation de l’article
6 § 1 de la Convention
;
3.
Dit
a)
que l
’
Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article
44 § 2 de la Convention, les sommes suivantes, à convertir en livres turques au taux applicable à la date du règlement
:
i.
4
000 EUR (quatre mille euros) pour dommage moral
;
ii.
1
000 EUR (mille euros) pour frais et dépens
;
iii.
tout montant pouvant être dû à titre d’impôt sur lesdites sommes
;
b)
qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage
;
4.
Rejette
la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 25 octobre 2005 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
Michael
O’Boyle
Josep
Casadevall
Greffier
Président