Celik împotriva Turciei

SECȚIUNEA A TREIA DECIZIE PARTIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 61650/00 prezentate de Mehmet CAELÂK împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care are loc la 16 decembrie 2003 într-o cameră compusă din dnii Ress președinte Kūris Türmen Zupančič Hedigan mes Tsatsa-Nikolovska H.S. Greve, judecători și V. Berger, grefier de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 1 iunie 2000, După ce a deliberat, face următoarea decizie, în fapt, recurentul, dl Mehmet queelik, este un resortisant turc, născut în 1966 și rezident la Mardin. El este reprezentat în fața Curții de către domnul T. Aslan, avocat la Izmir. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează.

La 29 ianuarie 1999, reclamantul a fost arestat și pus în custodie de către jandarmii din satul Örneköyü. El a fost responsabil cu acordarea de asistență și asistență membrilor PKK. La 30 ianuarie 1999, jandarmii au elaborat un proces-verbal de depunere a mărturiei în care reclamantul recunoaștea faptele care îi erau reproșate. La 31 ianuarie 1999, reclamantul a fost audiat de procurorul Republicii Kemalpașa și, în cursul acestei audieri, a negat faptele reproșate, precum și conținutul mărturiei sale făcute în timpul arestării sale. În aceeași zi, el a fost deferit Tribunalului de Poliție din Kemalpașa, care a ordonat arestarea sa provizorie. În apărarea sa, reclamantul a negat faptele care i-au fost reproșate și a contestat veridicitatea declarației sale adunate în timpul custodiei sale.

La 8 februarie 1999, procurorul Republicii lângă curtea de securitate a statului Izmir l-a inculpat pe reclamant pentru ajutorarea unei organizații armate și-a revendicat condamnarea în temeiul articolului 169 din Codul Penal și al articolului 5 din Legea nr. 3713 privind combaterea terorismului. La 10 iunie 1999, Curtea de Securitate de la Õ , compusă din trei judecători, dintre care unul a fost format din magistratură militară, l-a condamnat pe reclamant la o pedeapsă de trei ani și nouă luni de închisoare pentru ajutor pentru PKK, în temeiul articolelor 169 din Codul Penal și 5 din Legea nr. 3713. La 2 decembrie 1999, Curtea de Casație l-a decăzut pe reclamant din recurs și l-a confirmat pe Tribunalul de Primă Instanță, urmând în acest sens avizul procurorului general în apropierea Curții de Casație, care nu fusese comunicat reclamantului.

La hotărârea Curții de Casație a fost pronunțată la 15 decembrie 1999. Invocând art. 6 alineatele (1) și (2) din Convenție, citit în scris sau combinat cu art. 14, reclamantul susține că instanța de securitate a statului care l-a judecat și condamnat nu poate fi considerată o instanță independentă și imparțială. cauza acuzației aduse împotriva lui, el denunță lipsa de echitate a procedurii în fața Curții de Securitate a statului. El precizează în acest sens că condamnarea sa a fost pronunțată pe baza declarațiilor făcute în timpul custodiei sale și semnate atunci când . De asemenea, se plânge că a fost supus unor norme de procedură privind drepturile la apărare mai puțin favorabile decât cele ale dreptului comun și consideră astfel că a fost victima unei discriminări.

El susține, de asemenea, că instanța de securitate a statului și-a pronunțat sentința în lumina antecedentelor sale judiciare, necunoaștend astfel principiul prezumției de nevinovăție. În cele din urmă, acesta susține că cerințele privind un proces echitabil nu au fost respectate în cursul procedurii în fața Curții de Casație din cauza lipsei de notificare a avizului procurorului general. Invocând art. 34 din Convenție, reclamantul susține că lipsa de semnificație a hotărârii Curții de Casație a constituit un obstacol în calea exercitării eficiente a dreptului său individual de a acționa în fața Curții. 14, reclamantul se plânge că cauza sa nu a fost ascultată în mod echitabil de către o instanță independentă și imparțială din cauza prezenței unui judecător militar în cadrul Curții de Securitate a statului.

Pe de altă parte, acesta susține că nu a beneficiat de asistență juridică în timpul custodiei sale, că a fost condamnat pe baza unor depoziții semnate în timp ce a fost legat la ochi, precum și nerespectarea de către Curtea de Securitate a statului a principiului prezumției de nevinovăție. În plus, se plânge că a suferit o discriminare în exercitarea drepturilor sale de apărare. În cele din urmă, a declarat lipsa de echitate a procedurii în fața Curții de Casație din cauza lipsei de comunicare a avizului procurorului general. În stadiul actual al dosarului, Curtea nu este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestor obiecțiuni și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât în conformitate cu art. 54 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul său de procedură.

Reclamantul susține că lipsa de semnificație a hotărârii Curții de Casație constituie un obstacol în calea exercitării dreptului său individual de a acționa în sensul articolului 34 din Convenție. Curtea amintește că dreptul turc nu prevede notificarea hotărârilor Curții de Casație. Un reclamant nu poate fi informat decât după depunerea hotărârii în cauză la grefa instanței de primă instanță, astfel pus la dispoziția părților și/sau notificarea unui act în vederea executării pedepsei aplicate (a se vedea mutatis mutandis Seher Karataș c. Turcia (dec), 33179/96).În speță, Curtea arată că Curtea de Casație a pronunțat, în conformitate cu cererea reclamantului, redeschiderea dezbaterilor și că hotărârea sa a fost pronunțată la 15 decembrie 1999, în lipsa unui avocat al reclamantului, și a depus la grefa instanței de securitate de la Õ la 27 ianuarie 2000, și astfel pus la dispoziția reclamantului.

În plus, Curtea subliniază că recurentul a fost asistat și reprezentat de un avocat în cursul procedurii în fața instanțelor naționale și că acesta beneficiază în continuare de o astfel de asistență în cadrul procedurii în fața Curții. Or, reprezentantul său este considerat a cunoaște practica instanțelor interne, inclusiv lipsa de semnificație a hotărârilor Curții de Casație. Pe de altă parte, recurentul nu a fost împiedicat să sesizeze Curtea și să-și susțină efectiv cauza în fața acesteia, mai degrabă lipsa de semnificaie a hotărârii în cauză (Güler c. Turcia (dec.), nr. 49391/99, 28 iunie 2001). Având în vedere absența unor afirmații suficient de bine fundamentate, Curtea este de părere că această parte a cererii trebuie respinsă pentru neatenție vădită de temei în aplicarea art. 35 §§ 3 și 4 din Convenție.

Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, amână examinarea obiecțiunilor reclamantului întemeiate pe lipsa de independență și de imparțialitate a instanței de securitate a statului .Izmir și pe lipsa de echitate a procedurii în fața acesteia și a Curții de Casație, precum și a unei cereri de discriminare în ceea ce privește dreptul său de apărare Declară cererea inadmisibilă pentru suprataxă. Vincent Berger Ressfleminer Președintele

TROISIÈME SECTION

DÉCISION PARTIELLE

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n o 61650/00 présentée par Mehmet ÇELİK contre la Turquie La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 16 décembre 2003 en une chambre composée de : MM. G. Ress , président , P. Kūris , R. Türmen , B. Zupančič , J. Hedigan , M mes M. Tsatsa-Nikolovska , H.S. Greve, juges , et de M. V. Berger, greffier de section , Vu la requête susmentionnée introduite le 1 er juin 2000, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Le requérant, M. Mehmet Çelik, est un ressortissant turc, né en 1966 et résidant à Mardin. Il est représenté devant la Cour par M e T. Aslan, avocat à Izmir. Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.

Le 29 janvier 1999, le requérant fut arrêté et placé en garde à vue par les gendarmes du village de Örnekköyü. Il était soupçonné d’apporter aide et assistance à des membres du PKK. Le 30 janvier 1999, les gendarmes dressèrent un procès-verbal de déposition aux termes duquel le requérant reconnaissait les faits qui lui étaient reprochés. Le 31 janvier 1999, le requérant fut entendu par le procureur de la République de Kemalpașa. Au cours de cette audition, il nia les faits reprochés ainsi que le contenu de sa déposition faite au cours de sa garde à vue. Le même jour, il fut déféré devant le tribunal de police de Kemalpașa, lequel ordonna sa détention provisoire. Dans sa défense, le requérant nia les faits qui lui étaient reprochés et contesta la véracité de sa déposition recueillie au cours de sa garde à vue.

Le 8 février 1999, le procureur de la République près la cour de sûreté de l’Etat d’Izmir inculpa le requérant pour aide à une organisation armée. Il requit sa condamnation en vertu de l’article 169 du code pénal et de l’article 5 de la loi n o 3713 relative à la lutte contre le terrorisme. Le 10 juin 1999, la cour de sûreté de l’Etat, composée de trois juges dont l’un issu de la magistrature militaire, condamna le requérant à une peine de trois ans et neuf mois d’emprisonnement pour aide au PKK, en vertu des articles 169 du code pénal et 5 de la loi n o 3713. Le 2 décembre 1999, la Cour de cassation débouta le requérant de son pourvoi et confirma l’arrêt de première instance, suivant en cela l’avis du procureur général près la Cour de cassation, qui n’avait pas été communiqué au requérant.

L’arrêt de la Cour de cassation fut prononcé le 15 décembre 1999. GRIEFS 1. Invoquant l’article 6 §§ 1 et 2 de la Convention, lu isolément ou combiné avec l’article 14, le requérant affirme que la cour de sûreté de l’Etat qui l’a jugé et condamné ne peut passer pour un tribunal indépendant et impartial. Alléguant n’avoir pas bénéficié de l’assistance d’un avocat au cours de sa garde à vue et n’avoir pas été informé de la nature et de la cause de l’accusation portée contre lui, il dénonce le défaut d’équité de la procédure devant la cour de sûreté de l’Etat. Il précise en ce sens que sa condamnation a été prononcée sur la base de dépositions faites au cours de sa garde à vue et signées alors qu’il avait les yeux bandés.

Il se plaint également d’avoir été soumis à des règles de procédure concernant les droits de la défense moins favorables que celles du droit commun, et estime ainsi avoir été victime d’une discrimination. Il soutient par ailleurs que la cour de sûreté de l’Etat a prononcé sa condamnation au vu de ses antécédents judiciaires, méconnaissant par là-même le principe de la présomption d’innocence. Enfin, il allègue que les exigences d’un procès équitable n’ont pas été respectées durant la procédure devant la Cour de cassation en raison du défaut de notification de l’avis du procureur général. 2. Invoquant l’article 34 de la Convention, le requérant soutient que l’absence de signification de l’arrêt de la Cour de cassation a constitué une entrave à l’exercice efficace de son droit de recours individuel devant la Cour.

EN DROIT 1. Invoquant l’article 6 §§ 1 et 2 de la Convention combiné avec l’article 14, le requérant se plaint que sa cause n’a pas été entendue équitablement par un tribunal indépendant et impartial du fait de la présence d’un juge militaire au sein de la cour de sûreté de l’Etat. Il allègue par ailleurs ne pas avoir bénéficié de l’assistance d’un avocat lors de sa garde à vue, avoir été condamné sur la base de dépositions signées alors qu’il avait les yeux bandés, ainsi que le non-respect par la cour de sûreté de l’Etat du principe de présomption d’innocence. Il se plaint en outre d’avoir subi une discrimination dans l’exercice de ses droits de défense. Enfin, il allègue le manque d’équité de la procédure devant la Cour de cassation du fait de l’absence de communication de l’avis du procureur général.

En l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ces griefs et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur conformément à l’article 54 § 2 b) de son règlement. 2. Le requérant allègue que l’absence de signification de l’arrêt de la Cour de cassation constitue une entrave à l’exercice de son droit de recours individuel au sens de l’article 34 de la Convention. La Cour rappelle que le droit turc ne prévoit pas la signification des arrêts de la Cour de cassation. Un requérant ne peut être informé qu’après le dépôt de l’arrêt en question au greffe de la juridiction de première instance, ainsi mis à la disposition des parties, et/ou la notification d’un acte en vue de l’exécution de la peine infligée (voir, mutatis mutandis , Seher Karataș c. Turquie (déc), n o 33179/96).

La Cour relève en l’espèce que la Cour de cassation a statué après avoir procédé, conformément à la demande du requérant, à la réouverture des débats, et que son arrêt a été prononcé le 15 décembre 1999, en l’absence de l’avocat du requérant, et déposé au greffe de la cour de sûreté de l’Etat le 27 janvier 2000, et ainsi mis à la disposition du requérant. En outre, la Cour souligne que le requérant était assisté et représenté par un avocat au cours de la procédure devant les juridictions nationales et qu’il bénéficie toujours d’une telle assistance dans la procédure devant la Cour. Or, son représentant est censé connaître la pratique des tribunaux internes, y compris l’absence de signification des arrêts de la Cour de cassation.

Par ailleurs, le requérant n’a pas été empêché de ce fait de saisir la Cour et de soutenir effectivement sa cause devant elle, nonobstant l’absence de signification de l’arrêt en question ( Güler c. Turquie (déc.), n o 49391/99, 28 juin 2001). Au vu de l’absence d’allégations suffisamment étayées, la Cour est d’avis que cette partie de la requête doit être rejetée pour défaut manifeste de fondement en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Ajourne l’examen des griefs du requérant tirés du manque d’indépendance et d’impartialité de la cour de sûreté de l’Etat d’Izmir et du défaut d’équité de la procédure devant celle-ci et la Cour de cassation, ainsi que d’une prétendue discrimination quant à ses droits de défense ; Déclare la requête irrecevable pour le surplus.

Vincent Berger Georg Ress Greffier Président