Kurak și Temelli împotriva Turciei

SECȚIUNEA A TREIA DECIZIA FINALĂ Cerere nr. 51001/99 prezentată de Cemil KURAK și Șefik TEMELLIK împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care are loc la 17 octombrie 2002 într-o cameră compusă din domnii Ress președinte Caflisch Kūris Türmen Hedigan mei Tsatsasa-Nikolovska H.S. Greve judecători V. Berger grefier de secțiune, având în vedere decizia parțială din 28 septembrie 2000, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și scrisoarea reclamanților din 27 ianuarie 2001, după ce au deliberat, face următoarea decizie DE FAPT Reclamanții sunt resortisanți turci, născuți în 1962 și, respectiv, 1954 și reședinți în Van. Ei sunt funcționari ai statului.

Ei sunt reprezentați în fața Curții de către domnul S. Kaya, avocat în Ankara. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 28 noiembrie 1994, reclamanții au fost arestați pentru asistență în PKK, care a fost încălcată în temeiul articolului 169 din Codul Penal. La 27 decembrie 1994, procurorul Republicii lângă curtea de securitate a statului Diyarbakr i-a acuzat pe reclamanții de asistență PKK și a solicitat aplicarea articolului 169 din Codul Penal. În cadrul procedurii în fața Curții de Securitate a Uniunii Europene, reclamanții au pledat nevinovați și au solicitat ca declarațiile lor făcute în cursul procesului de înfășurare să nu fie utilizate ca probe aflate în întreținere, fapt pe care le-au colectat sub presiune.

Printr-o hotărâre din 5 iunie 1998, Curtea de Securitate de la Õ , compusă din doi judecători civili și un judecător militar cu gradul de căpitan, a declarat reclamanții vinovați de acuzare, i-a condamnat la o pedeapsă cu închisoarea de trei ani și nouă luni și le-a interzis să exercite o funcție publică timp de trei ani. La 11 februarie 1999, Curtea de Casație, hotărând cu privire la dosarul prezentat de procurorul general cu avizul său cu privire la recurs, a conchis la Tribunalul din 5 iunie 1998. Invocând art. 6 alineatul (1) din convenție, reclamanții invocă în primul rând o încălcare a dreptului lor la un proces echitabil și susțin, în special, că instanța de securitate a statului Diyarbakýr care i-a judecat nu poate fi considerată o instanță independentă și imparțială în sensul acestei dispoziții din moment ce unul dintre cei trei judecători care au stat acolo era un ofițer al armatei.

Aceștia susțin, de asemenea, că această instanță, care și-a întemeiat constatarea de vinovăție numai pe elementele de probă colectate de poliție fără niciun control asupra Parchetului, nu a respectat în administrarea probelor cerințele procesului echitabil. Reclamanții se plâng, de asemenea, că nu au beneficiat de un proces echitabil în fața Curții de Casație, în măsura în care nu au putut răspunde în niciun moment la avizul procurorului general care nu le-a fost comunicat. Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamanții se plâng în sfârșit de o încălcare a dreptului lor de a-și respecta bunurile din cauza interdicției de a exercita o funcție publică timp de trei ani. Ei susțin că și-au pierdut mijloacele de trai.

Printr-o scrisoare din partea avocatului lor din 27 ianuarie 2001, reclamanții au informat Curtea cu privire la intenția lor de a se retrage de la cererea lor și au solicitat ca cauza să fie înlăturată din rol. O copie a acestei scrisori a fost comunicată guvernului pârât la 2 martie 2001. Curtea constată că, la 18 iunie 1999, Marea Cameră Națională a modificat art. 143 din Constituție și excluderea magistraților militari (de la sediu sau de la Parchet) din compoziția cursurilor de securitate de la … În lumina celor de mai sus, Curtea concluzionează că instanțele naionale nu mai doresc să își mențină pledoaria în sensul art. 37 alin. (1) lit. (a) din Convenție. În plus, Curtea consideră că nu există condiții speciale privind respectarea drepturilor omului garantate prin Convenția nr… Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate, hotărăște să șteargă cererea de rol.

Vincent Berger Georg Ress Modululer Președinte

TROISIÈME SECTION

DÉCISION FINALE

Requête n o 51001/99 présentée par Cemil KURAK et Șefik TEMELLİ contre la Turquie La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 17 octobre 2002 en une chambre composée de MM. G. Ress , président , L. Caflisch , P. Kūris , R. Türmen , J. Hedigan , M mes M. Tsatsa-Nikolovska , H.S. Greve , juges , et de M. V. Berger , greffier de section , Vu la décision partielle du 28 septembre 2000, Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et la lettre des requérants du 27 janvier 2001, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Les requérants sont des ressortissants turcs, nés respectivement en 1962 et 1954 et résidant à Van. Ils sont fonctionnaires d’Etat.

Ils sont représentés devant la Cour par M e S. Kaya, avocat à Ankara. Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit. Le 28 novembre 1994, les requérant furent arrêtés pour assistance au PKK, infraction prévue par l’article 169 du code pénal. Le 27 décembre 1994, le procureur de la République près la cour de sûreté de l’Etat de Diyarbakır mit les requérants en accusation du chef d’assistance au PKK et requit l’application de l’article 169 du code pénal. Dans la procédure devant la cour de sûreté de l’Etat, les requérants plaidèrent non coupables et demandèrent que leurs déclarations faites lors de l’instruction ne fussent pas utilisées comme preuves à charge, du fait qu’elles avaient été recueillies sous la contrainte.

Par un arrêt du 5 juin 1998, la cour de sûreté de l’Etat, composée de deux juges civils et d’un juge militaire ayant le grade de capitaine, déclara les requérants coupables du chef d’accusation, les condamna à une peine d’emprisonnement de trois ans et neuf mois et leur interdit d’exercer une fonction publique pendant trois ans. Le 11 février 1999, la Cour de cassation, statuant sur le dossier soumis par le procureur général avec son avis sur le pourvoi, confirma l’arrêt du 5 juin 1998. GRIEFS Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, les requérants allèguent en premier lieu une violation de leur droit à un procès équitable et soutiennent en particulier que la cour de sûreté de l’Etat de Diyarbakır qui les a jugés ne saurait passer pour un tribunal indépendant et impartial au sens de cette disposition dès lors que l’un des trois juges qui y siégeaient était un officier de l’armée.

Ils soutiennent par ailleurs que cette juridiction, qui a fondé son constat de culpabilité uniquement sur les éléments de preuves recueillis par la police sans aucun contrôle du parquet, n’a pas respecté dans l’administration des preuves les exigences du procès équitable. Les requérants se plaignent également de n’avoir pas bénéficié d’un procès équitable devant la Cour de cassation, dans la mesure où ils n’ont à aucun moment pu répondre à l’avis du procureur général qui ne leur avait pas été communiqué. Invoquant l’article 1 du Protocole n o 1, les requérants se plaignent enfin d’une atteinte à leur droit au respect de leurs biens en raison de l’interdiction d’exercer une fonction publique pendant trois ans.

Ils soutiennent avoir perdu leurs moyens de subsistance. EN DROIT Par une lettre de leur avocat datée du 27 janvier 2001, les requérants ont informé la Cour de leur intention de se désister de leur requête et demandé que l’affaire soit rayée du rôle. Une copie de cette lettre fut communiquée au gouvernement défendeur le 2 mars 2001. La Cour constate que le 18 juin 1999, la Grande Assemblée nationale a modifié l’article 143 de la Constitution et exclu les magistrats militaires (du siège ou du parquet) de la composition des cours de sûreté de l’Etat et que le 22 décembre 2000 a été adoptée la loi n o 4616 concernant le sursis au jugement et à l’exécution des peines infligées en application de certaines dispositions du code pénal (l’article 169 y figurant) quant aux infractions commises avant le 23 avril 1999. A la lumière de ce qui précède, la Cour conclut que les requérants n’entendent plus maintenir leur requête au sens de l’article 37 § 1 a) de la Convention.

Elle estime en outre qu’aucune circonstance particulière touchant au respect des droits de l’homme garantis par la Convention n’exige la poursuite de l’examen de la requête en vertu de l’article 37 § 1 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Décide de rayer la requête du rôle. Vincent Berger Georg Ress Greffier Président