KURAK ET TEMELLI contre la TURQUIE

A DOUA DECIZIE PARTIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 51001/99 prezentate de Cemil KURAK și Șeriful TEMELL Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 2 august 1999 și înregistrată la 17 septembrie 1999, după ce a deliberat, face următoarea decizie DE FAPT Reclamanții sunt resortisanți turci, născuți în 1962 și, respectiv, 1954, cu reședința în Van. Ei sunt funcționari de stat. Ei sunt reprezentați în fața Curții de către domnul Selahattin Kaya, avocat în baroul din Ankara. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către reclamanți, pot fi rezumate după cum urmează. La 28 noiembrie 1994, reclamanții au fost arestați pentru asistență la PKK, încălcarea prevăzută la art. 169 din Codul Penal.

La 6 decembrie 1994, reclamanții au fost relocați. La 7 decembrie 1994, judecătorul adiacent lângă curtea de securitate a statului Diyarbaker ( La 8 și 9 decembrie 1994, reclamanții au fost reținuți provizoriu. La 27 decembrie 1994, procurorul Republicii lângă curtea de securitate a statului i-a acuzat pe solicitanți de asistență PKK și a solicitat aplicarea articolului 169 din Codul penal. În cadrul procedurii în fața Curții de Securitate a Uniunii Europene, reclamanții au pledat nevinovați și au solicitat ca declarațiile lor făcute în cursul procesului de luare a deciziilor să nu fie utilizate ca probe în sarcina lor, deoarece acestea fuseseră colectate sub constrângere.

Printr-o hotărâre din 5 iunie 1998, Curtea de Securitate de la Õ , compusă din doi judecători civili și un judecător militar cu grad de căpitan, a declarat reclamanții vinovați de acuzare și i-a condamnat la o pedeapsă cu închisoarea de trei ani și nouă luni și a luat o interdicție de a exercita o funcție publică pe o perioadă de trei ani. Pentru a-și stabili vinovația, instanța de securitate din statul membru ia în considerare declarațiile reclamanților făcute în timpul arestării lor, care fuseseră respinse în fața procurorului și a judecătorului judecător. Curtea a considerat că acuzațiile aduse inculpaților puteau fi considerate ca fiind stabilite, dat fiind că aceste declarații fuseseră confirmate prin dovezi materiale, și anume, printre altele, prin arestarea și percheziția domiciliului.

La 11 februarie 1999, Curtea de Casație, hotărând cu privire la dosarul prezentat de procurorul general cu avizul său cu privire la recurs, a conchis la Tribunalul din 5 iunie 1998. Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamanții denunță în primul rând o încălcare a dreptului lor la un proces echitabil și susțin în special că instanța de securitate a statului Diyarbakr, care i-a judecat, nu poate fi considerată o instanță independentă și imparțială în sensul acestei dispoziții din moment ce unul dintre cei trei judecători aflați acolo era un ofițer al armatei. Acestea susțin, de asemenea, că această instanță, care și-a întemeiat constatarea de vinovăție numai pe elementele de probă colectate de poliție fără niciun control asupra Parchetului, nu a respectat în administrarea probelor cerințele principiului procesului echitabil.

Reclamanții se plâng, de asemenea, că nu au beneficiat de un proces echitabil în fața Curții de Casație, în măsura în care nu au putut răspunde în niciun moment la avizul procurorului general care nu le-a fost comunicat. Invocând art. 1 Protocolul nr. 1, reclamanții se plâng în sfârșit de încălcarea dreptului lor la respectarea bunurilor lor din cauza interdicției de a exercita funcția publică pe o perioadă de trei ani. Ei susțin că și-au pierdut mijloacele de trai. Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamanții denunță în primul rând o încălcare a dreptului lor la un proces echitabil și susțin în special că instanța de securitate a statului Diyarbakr, care i-a judecat, nu poate fi considerată o instanță independentă și imparțială în sensul acestei dispoziții din moment ce unul dintre cei trei judecători aflați acolo era un ofițer al armatei.

Ei susțin că această instanță care și-a întemeiat constatarea de vinovăție numai pe elementele de probă colectate de poliție fără niciun control asupra Parchetului nu a respectat în administrarea probelor cerințele principiului procesului echitabil. Reclamanții se plâng, de asemenea, că nu au beneficiat de un proces echitabil în fața Curții de Casație, în măsura în care nu au putut răspunde în niciun moment la avizul procurorului general care nu le-a fost comunicat. În statul în care se află dosarul în fața sa, Curtea nu consideră că este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestor obiecțiuni, cum ar fi cele prezentate de reclamant, și consideră necesar să le aducă la cunoștința guvernului pârât în temeiul articolului 54 alineatul (3) litera (b) din Regulamentul său de procedură.

Invocând art. 1 Protocolul nr. 1, reclamanții se plâng de o încălcare a dreptului lor la respectarea bunurilor lor din cauza interdicției de a exercita funcția publică pe o perioadă de trei ani. Ei susțin că și-au pierdut mijloacele de trai. Curtea consideră în prealabil că rezolvarea problemei dacă interdicția incriminată constituie o încălcare a dreptului garantat prin art. 1 Protocolul nr. 1. În acest sens, Comisia reamintește jurisprudența stabilită conform căreia venitul viitor nu poate fi considerat ca fiind un mai mult decât un câștigat sau dacă acesta a făcut deja obiectul unei creanțe sigure (a se vedea, mutatis mutandis, nr. 19819/92, dec. 5.7.94, D.R. 78, p. 88). În speță, Curtea arată că reclamanții au fost condamnați pentru o infracțiune care, în conformitate cu dispozițiile legale în vigoare la data faptelor, putea da naștere unei interdicții de a exercita funcția publică pe o perioadă de trei ani.

Ea consideră că Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că interdicția în cauză nu a adus atingere niciunui drept protejat prin art. 1 din Protocolul nr. 1. Prin urmare, solicită respingerea acestei părți a cererii ca fiind în mod vădit nefondată în sensul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, AZI în scris. - (PT) Hotărârea Curții a Uniunii Europene din 19 decembrie 1995 privind Curtea a Uniunii Europene (JO C 328, 17.12.1995, p. 1).

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION PARTIELLE

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n° 51001/99 présentée par Cemil KURAK et Șerif TEMELLİ contre la Turquie La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 28 septembre 2000 en une chambre composée de MM. C.L. Rozakis , président , A.B. Baka , B. Conforti , G. Bonello , R. Türmen , M. Fischbach , E. Levits , juges , et de M. E. Fribergh , greffier de section , Vu la requête susmentionnée introduite le 2 août 1999 et enregistrée le 17 septembre 1999, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Les requérants sont des ressortissants turcs, nés respectivement en 1962 et 1954 résidant à Van. Ils sont fonctionnaires d’état. Ils sont représentés devant la Cour par M e Selahattin Kaya, avocat au barreau d’Ankara.

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les requérants, peuvent se résumer comme suit. Le 28 novembre 1994, les requérant furent arrêtés pour assistance au PKK, infraction prévue par l’article 169 du code pénal. Le 6 décembre 1994, les requérant furent relaxés. Le 7 décembre 1994, le juge assesseur près la cour de sûreté de l’Etat de Diyarbakır (« la cour de sûreté de l’Etat »), ayant jugé nécessaire de placer les requérants en détention provisoire, délivra un mandat d’arrêt à leur encontre. Les 8 et 9 décembre 1994, les requérants furent placés en détention provisoire. Le 27 décembre 1994, le procureur de la République près la cour de sûreté de l’Etat mit les requérants en accusation du chef d’assistance au PKK et requit l’application de l’article 169 du code pénal.

Dans la procédure devant la cour de sûreté de l’Etat, les requérants plaidèrent non coupables et demandèrent que leurs déclarations faites lors de l’instruction ne fussent pas utilisées comme preuves à leur charge, du fait que celles-ci avaient été recueillies sous la contrainte. Par un arrêt du 5 juin 1998, la cour de sûreté de l’Etat, composée de deux juges civils et d’un juge militaire ayant grade de capitaine, déclara les requérants coupables du chef d’accusation et les condamna à une peine d’emprisonnement de trois ans et neuf mois et ordonna l’interdiction d’exercer une fonction publique pour une durée de trois ans. Afin d’établir leur culpabilité, la cour de sûreté de l’Etat tint compte des déclarations des requérants faites lors de leur garde à vue, lesquelles avaient été rejetées devant le procureur et le juge d’instruction.

La cour considéra que les accusations portées à l’encontre des accusés pouvaient passer pour établies, étant donné que ces déclarations avaient été confirmées par des preuves matérielles, à savoir entre autres les procès-verbaux d’arrestation et de perquisition du domicile. Le 11 février 1999, la Cour de cassation, statuant sur le dossier soumis par le procureur général avec son avis sur le pourvoi, confirma l’arrêt du 5 juin 1998. GRIEFS Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, les requérants dénoncent en premier lieu une violation de leur droit à un procès équitable et soutiennent en particulier que la cour de sûreté de l’Etat de Diyarbakır qui les a jugés ne saurait passer pour un tribunal indépendant et impartial au sens de cette disposition dès lors que l’un des trois juges qui y siégeaient était un officier de l’armée.

Ils soutiennent par ailleurs que cette juridiction, qui a fondé son constat de culpabilité uniquement sur les éléments de preuves recueillis par la police sans aucun contrôle du parquet n’a pas respecté dans l’administration des preuves les exigences du principe du procès équitable. Les requérants se plaignent également de n’avoir pas bénéficié d’un procès équitable devant la Cour de cassation, dans la mesure où ils n’ont à aucun moment pu répondre à l’avis du procureur général qui ne leur avait pas été communiqué. Invoquant l’article 1 er du Protocole n° 1, les requérants se plaignent enfin d’une atteinte à leur droit au respect de leurs biens en raison de l’interdiction d’exercer la fonction publique pour une durée de trois ans.

Ils soutiennent avoir perdu leurs moyens de subsistance. EN DROIT 1. Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, les requérants dénoncent en premier lieu une violation de leur droit à un procès équitable et soutiennent en particulier que la cour de sûreté de l’Etat de Diyarbakır qui les a jugés ne saurait passer pour un tribunal indépendant et impartial au sens de cette disposition dès lors que l’un des trois juges qui y siégeaient était un officier de l’armée. Ils soutiennent que cette juridiction qui a fondé son constat de culpabilité uniquement sur les éléments de preuves recueillis par la police sans aucun contrôle du parquet n’a pas respecté dans l’administration des preuves les exigences du principe du procès équitable.

Les requérants se plaignent également de n’avoir pas bénéficié d’un procès équitable devant la Cour de cassation, dans la mesure où ils n’ont à aucun moment pu répondre à l’avis du procureur général qui ne leur avait pas été communiqué. En l’état du dossier devant elle, la Cour n’estime pas être en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ces griefs, tels qu’exposés par la partie requérante, et juge nécessaire de les porter à la connaissance du gouvernement défendeur en application de l’article 54 § 3 b) de son règlement. 2. Invoquant l’article 1 er du Protocole n° 1, les requérants se plaignent d’une atteinte à leur droit au respect de leurs biens en raison de l’interdiction d’exercer la fonction publique pour une durée de trois ans.

Ils soutiennent avoir perdu leurs moyens de subsistance. La Cour estime au préalable résoudre la question de savoir si l’interdiction incriminée constitue une atteinte au droit garanti par l’article 1 er du Protocole n° 1. A ce titre, elle rappelle la jurisprudence établie selon laquelle le revenu futur ne peut être considéré comme un « bien » que s’il a déjà été gagné ou s’il fait l’objet d’une créance certaine (voir, mutatis mutandis , n° 19819/92, déc. 5.7.94, D.R. 78, p. 88). En l’espèce, la Cour relève que les requérants ont été condamnés pour une infraction qui, d’après les dispositions légales en vigueur à l’époque des faits, pouvait donner lieu à une interdiction d’exercer la fonction publique pour une durée de trois ans.

Elle estime que « le revenu futur » que les requérants se plaignait d’avoir perdu ne constitue pas un « bien » déjà gagné ou faisant l’objet d’une créance certaine. Eu égard à ce qui précède, la Cour estime que l’interdiction en question n’a porté atteinte à aucune droit protégé par l’article 1 er du Protocole n° 1. Dès lors, il échet de rejeter cette partie de la requête comme manifestement mal fondé au sens de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, AJOURNE l’examen des griefs des requérants concernant l’indépendance et l’impartialité de la cour de sûreté de l’Etat d’Istanbul et l’équité de la procédure devant cette cour et devant la Cour de cassation ;

DÉCLARE LA REQUÊTE IRRECEVABLE

pour le surplus. Erik Fribergh Christos Rozakis Greffier Président