Kur împotriva Turciei

A DOUA DECIZIE PARTIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 433899/98 prezentate de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 20 mai 2003 într-o cameră compusă din domnii J.-P. Costa președintele A.B. Baka Türmen Jungwiert Butkevych Thomassen domnii Ugrekhelidze, judecătorii S. D Olle graffière de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 18 iunie 1998, După ce a deliberat, face următoarea decizie DEFINITIVĂ: reclamantul, mail Kur, este un resortisant turc, născut în 1950 și rezident la Izmir. El este reprezentat în fața Curții de către domnul Zeynep Sedef Özdo Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează: la 2 decembrie 1993, reclamantul care exercită profesia de șofer la Hotărârea Generală Administrație a orașului Tunceli a fost arestat pentru acordarea de asistență unei organizații armate ilegale.

Acesta a fost reținut până la 3 decembrie 1993, data la care instanța judecătorească din Tunceli a decis să nu-l aresteze provizoriu pe reclamant. Procurorul Republicii a contestat această decizie. La 3 decembrie 1993, tribunalul corecțional din Tunceli a dispus arestarea provizorie a reclamantului, care a fost extins la 24 februarie 1994. Procurorul Republicii lângă Curtea de Securitate a statului Tunceli l-a inculpat pe reclamant în temeiul articolului 169 din Codul penal turc. La 7 aprilie 1995, Curtea de Securitate a statului Tunceli l-a inculpat pe reclamant. Această decizie i-a fost notificată la 8 iunie 1995. Reclamantul a intentat o acțiune în despăgubire în termenul de trei luni pentru daunele suferite ca urmare a arestării sale și a arestării sale provizorii și a solicitat 753 985 000 de lire turce pentru prejudiciul său material și 2 500 000 000 de lire turcești pentru prejudiciul său moral.

La 24 octombrie 1996, Curtea din Izmir, după efectuarea unei expertize contabile privind pierderea venitului reclamantului pentru perioada de detenție în cauză, i-a acordat acestuia 92 866 000 de lire turcești ca compensație pentru prejudiciul material și 150 000 000 de lire turcești pentru prejudiciul moral. Comisia a considerat că celelalte cereri ale reclamantului nu erau întemeiate și că pierderile nerecuperate nu erau demonstrate. Suma acordată reclamantului a fost însoțită de dobânzi simple cu o rată legală de 30 % laan care urma să fie calculată începând cu data deschiderii procesului (data sesizării instanței judecătorești în cauză), adică la 1 septembrie 1995. La 18 noiembrie 1996, reclamantul s-a ocupat de casare pretinzând că hotărârea Tribunalului de Primă Instană a respins o parte din cererile sale, fără a expune motivele acesteia.

La 3 iunie 1997, Curtea de Casație a aprobat hotărârea Tribunalului de Primă Instană, prin faptul că a respins motivarea hotărârii. Reclamantul a luat cunoștință de hotărârea Curii de Casație la 18 decembrie 1997. A doua zi, dosarul reclamantului a fost transmis direcției execuțiilor lui Izmir. La 7 iunie 1999, administrația i-a vărsat reclamantului o sumă de 30% (de la 1 septembrie 1995 până la sfârșitul anului 1997) și de 50% (pentru anul 1998 și 1999 până la data plății) din dobânzi simple, adică o sumă totală de 523 800 000 de lire turce. Legea nr. 3095 din 4 decembrie 1984, în temeiul Legii nr. 3095, rata dobânzii moratorii datorate pentru întârzierea în decontarea datoriilor la termen a fost de 30 % la an la momentul faptelor.

Această rată a fost mărită la 50% pentru anii 1998 și 1999. Codul obligațiunilor la art. 105 din Codul obligațiunilor prevede: În cazul în care prejudiciile suferite de creditor depășesc dobânda de întârziere a zilelor de întârziere și debitorul nu poate demonstra că creditorul a comis o greșeală, despăgubirea prejudiciului este suportată de debitor. Dacă prejudiciul suplimentar poate fi estimat imediat, judecătorul poate stabili suma în momentul în care ia o decizie pe fond. Invocând art. 5 alineatul (5) din Convenție, reclamantul se plânge de insuficiența sumei care i-a fost acordată de instanțele interne, având în vedere daunele materiale și morale pe care le-ar fi suferit. Invocând art. 6 din Convenție, reclamantul se plânge de o procedură inechitabilă în fața instanțelor interne în măsura în care acestea nu au răspuns argumentelor invocate de reclamant cu privire la prejudiciile suferite.

Invocând în esență art. 1 din Protocolul nr. 1 din Convenție, reclamantul denunță întârzierea administrației de a plăti despăgubirile și rata dobânzii aplicate datoriilor de la statul membru respectiv. În conformitate cu art. 1 din Protocolul nr. 1 din Convenție, în măsura în care denunță o deficiență a ratei dobânzii aplicate întârzierii administrației de a plăti suma care i-a fost acordată ca urmare a deținerii sale nedrepte. În stadiul actual al dosarului în fața acesteia, Curtea nu consideră că este în măsură să se pronunțe cu privire la admisibilitatea acestui aspect, așa cum a făcut recurentul, și consideră că este necesar să îl aducă la cunoștința guvernului pârât, în conformitate cu art. 54 alineatul (3) litera (b) din Regulamentul său de procedură.

Curtea a examinat celelalte obiecțiuni ale reclamantului, astfel cum au fost prezentate în cererea introductivă. Având în vedere toate elementele aflate în posesia sa și în măsura în care este competentă să cunoască afirmațiile formulate, aceasta nu a ridicat nici o aparență de încălcare a drepturilor și libertăților garantate de Convenție sau de protocoalele sale. În consecință, această parte a cererii trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 alin. (4) din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, amână examinarea ui reclamantului întemeiat pe art. 1 din Protocolul 1 la Convenție; Declară cererea inadmisibilă pentru surplus. Dolle J-P. Costa Modulul Președinte

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION PARTIELLE

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n o 43389/98 présentée par İsmail KUR contre la Turquie La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 20 mai 2003 en une chambre composée de MM. J.-P. Costa , président , A.B. Baka , R. Türmen , K. Jungwiert , V. Butkevych , M me W. Thomassen , MM. M. Ugrekhelidze, juges , et de M me S. D ollé , greffière de section , Vu la requête susmentionnée introduite le 18 juin 1998, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Le requérant, İsmail Kur, est un ressortissant turc, né en 1950 et résidant à Izmir. Il est représenté devant la Cour par M e Zeynep Sedef Özdoğan, avocate au barreau d’İzmir. A. Les circonstances de l’espèce Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.

Le 2 décembre 1993, le requérant qui exerce le métier de chauffeur auprès de la direction générale de l’administration de la ville de Tunceli fut arrêté pour avoir prêté assistance à une organisation armée illégale. Il fut placé en garde à vue jusqu’au 3 décembre 1993, date à laquelle le tribunal d’instance de Tunceli décida de ne pas mettre le requérant en détention provisoire. Le procureur de la République contesta cette décision. Le 3 décembre 1993, le tribunal correctionnel de Tunceli ordonna la mise en détention provisoire du requérant. Celui-ci fut élargi le 24 février 1994. Le procureur de la République près la cour de sûreté de l’État de Tunceli inculpa le requérant en vertu de l’article 169 du code pénal turc.

Le 7 avril 1995, la cour de sûreté de l’État de Tunceli acquitta le requérant. Cette décision lui fut notifiée le 8 juin 1995. Le requérant intenta une action en dommages-intérêts dans le délai de forclusion de trois mois, pour le dommage subi en raison de sa garde à vue et sa mise en détention provisoire. Il demanda 753 985 000 livres turques pour son dommage matériel et 2 500 000 000 livres turques pour son dommage moral. Le 24 octobre 1996, la cour d’assises d’Izmir, après avoir procédé à une expertise de comptabilité sur la perte de revenus du requérant pour la période de détention en cause, accorda à celui-ci 92 866 000 livres turques au titre de dédommagement pour son préjudice matériel et 150 000 000 livres turques pour son préjudice moral.

Elle estima que les autres demandes du requérant n’étaient pas fondées et que les pertes alléguées n’étaient pas prouvées. La somme accordée au requérant fut assortie d’intérêts moratoires simples au taux légal de 30 % l’an à calculer à partir de la date de l’ouverture du procès (date de la saisine de la cour d’assises), c’est à dire, le 1er septembre 1995. Le 18 novembre 1996, le requérant se pourvut en cassation en prétendant que l’arrêt de la cour d’assises avait rejeté une partie de ses demandes, sans en exposer les motifs. Le 3 juin 1997, la Cour de cassation approuva l’arrêt de la cour d’assises, en s’appropriant la motivation de l’arrêt. Le requérant prit connaissance de l’arrêt de la Cour de cassation le 18 décembre 1997. Le lendemain, le dossier du requérant fut transmis à la direction des exécutions d’Izmir.

Le 7 juin 1999, l’administration versa au requérant l’indemnité majorée de 30 % (du 1er septembre 1995 jusqu’à la fin de l’année 1997) et de 50% (pour l’année 1998 et 1999 jusqu’à la date du paiement) d’intérêts moratoires simples, soit une somme totale de 523 800 000 livres turques. B. Le droit interne pertinent La loi n o 3095 du 4 décembre 1984 En vertu de la loi n o 3095, le taux des intérêts moratoires dûs pour le retard dans le règlement des dettes de l’Etat était de 30 % l’an à l’époque des faits. Ce taux fut augmenté à 50% pour les années 1998 et 1999. Le code des obligations L’article 105 du code des obligations dispose : « Quand les préjudices subis par le créancier dépassent les intérêts moratoires des jours de retard et que le débiteur ne peut pas démontrer que le créancier a commis une faute, la réparation du préjudice est à la charge du débiteur.

Si le préjudice supplémentaire peut être estimé de façon immédiate, le juge peut en fixer le montant au moment de rendre sa décision sur le fond. » GRIEFS Invoquant l’article 5 § 5 de la Convention, le requérant se plaint de l’insuffisance de la somme qui lui a été accordée par les juridictions internes au vu des dommages matériels et moraux qu’il aurait subis. Invoquant l’article 6 de la Convention, le requérant se plaint d’une procédure inéquitable devant les juridictions internes dans la mesure où elles n’ont pas répondu aux arguments soulevés par le requérant quant aux dommages qu’il aurait subis. Invoquant en substance l’article 1 du Protocole n o 1 de la Convention, le requérant dénonce le retard de l’administration à payer les dommages-intérêts et le taux d’intérêt appliqué aux dettes de l’Etat.

EN DROIT 1. Le requérant allègue une violation de l’article 1 du Protocole n o 1 de la Convention dans la mesure où il dénonce une insuffisance du taux d’intérêt appliqué au retard de l’administration à payer l’indemnité qui lui fut accordée à la suite à sa détention injuste. En l’état actuel du dossier devant elle, la Cour n’estime pas être en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief, tel qu’exposé par le requérant, et juge nécessaire de le porter à la connaissance du Gouvernement défendeur, en application de l’article 54 § 3 b) de son Règlement. 2. La Cour a examiné les autres griefs du requérant, tels qu’ils ont été présentés dans la requête. Compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, et dans la mesure où elle est compétente pour connaître des allégations formulées, elle n’a relevé aucune apparence de violation des droits et libertés garantis par la Convention ou ses Protocoles.

Il s’ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée en application de l’article 35 § 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Ajourne l’examen du grief du requérant tiré de l’article 1 du Protocole n o 1 de la Convention; Déclare la requête irrecevable pour le surplus. S. Dollé J-P. Costa Greffière Président