- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 30 mai 2002
- Stat pârât
- TUR
- Concluzia
- Partiellement irrecevable
Demir împotriva Turciei
Traducere în română Auto
SECȚIUNEA A TREIA DECIZIE PARTIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 55373/00 prezentate de Fikri DEM Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 5 ianuarie 2000, După ce a deliberat, face următoarea decizie DE FAPT recurentul, domnul Fikri Demir, este un resortisant turc, născut în 1971 și deținut la casa de judecată a lui Nazilli. El este reprezentat în fața Curții de către domnul Sheri, avocat la Izmir. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează: la 2 iunie 1995, reclamantul a fost reținut și reținut în arest de către agenți ai Direcției de Securitate a lui Izmir, secțiunea de combatere a terorismului, care i-a fost reproșată de PKK (Parțiul Muncitorilor Kurdistan).
La 14 iunie 1995, reclamantul a fost adus în fața judecătorului care se afla în fața Curții de Securitate a Țării Izmir, care a dispus arestarea sa provizorie. Printr-un act de punere sub acuzare din 10 iulie 1995, procurorul Republicii lângă curtea de securitate a statului a intentat o acțiune penală împotriva reclamantului și a douăzeci și trei de coinculpați, în conformitate cu art. 125 din Codul penal. Prin hotărârea din 22 iulie 1997, instanța de securitate a statului l-a recunoscut pe reclamant vinovat de faptele care i-au fost reproșate și, în aplicarea articolului 125 din Codul penal, l-a condamnat la pedeapsa capitală a șefului unei organizații ilegale și armate care voia să distrugă integritatea teritorială a țării.
Pentru a stabili vinovația reclamantului, instanța de securitate din statul membru ia în considerare declarațiile sale colectate în diferite etape ale procedurii penale, declarațiile martorilor oculari, procesele-d. autopsie, rapoartele de expertiză balistică și procesele-verbale de refacere a faptelor, precum și a întregului dosar. Prin hotărârea din 7 iulie 1998, Curtea de Casație a pronunțat hotărârea din 22 iulie 1997 pentru viciu de procedură. Prin hotărârea din 3 decembrie 1998, Curtea de Securitate a Uniunii Europene își va reiniția decizia anterioară. Prin hotărârea din 18 octombrie 1999, Curtea de Casație a soluționat hotărârea din 3 decembrie 1998. Oricine comite un act de supunere a statului sau a unei părți a acestuia la stăpânirea unui stat străin, să-și submineze independența, să-și răsfrângă unitatea, sau să elimine o parte a teritoriului din administrația statului, va fi pedepsit cu pedeapsa capitală.
Invocând articolele 2 și 3 din Convenție, reclamantul se plânge că a fost condamnat la pedeapsa capitală, care constituie o pedeapsă inumană în sine, de către o instanță care nu poate fi considerată o instanță independentă și imparțială în sensul Convenției. Invocând art. 3 din Convenție, reclamantul se plânge că este expus la sindromul de condamnare la moarte □ ca urmare a discuțiilor actuale ale politicilor privind reluarea executării pedepselor capitale, ca urmare a condamnării șefului PKK. Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamantul se plânge că cauza sa nu a fost ascultată în mod echitabil de către o instanță independentă și imparțială. În această privință, el expune că un judecător militar, a cărui independență față de superiorii săi nu este asigurată, se afla în cadrul Curții de Securitate a statului d .Izmir.
Invocând art. 6 alineatele (1) și (3) din Convenție, reclamantul declară necunoașterea dreptului său la un proces echitabil, în măsura în care a fost condamnat pe baza unei declarații întemeiate obținute prin mijloace ilegale De asemenea, se plânge că avizul procurorului general din apropierea Curții de Casație nu i-a fost comunicat. Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamantul se plânge de durata procedurii penale împotriva sa în fața instanței de securitate din statul Izmir. Invocând art. 14 din Convenție, coroborat cu art. 6, reclamantul se plânge că legislația națională reglementează în mod diferit procedura în fața cursurilor de securitate de la … Invocând art. 2 din Convenție, reclamantul se plânge de condamnarea sa la pedeapsa capitală de către instanța de securitate a statului Izmir, care nu poate fi considerată o instanță independentă și imparțială în sensul articolului 6 din Convenție.
Invocând art. 3 din Convenție, reclamantul se plânge că este expus la sindromul de condamnare la moarte □ ca urmare a discuțiilor actuale ale politicilor privind reluarea executării pedepselor capitale, ca urmare a condamnării șefului PKK. Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamantul se plânge că cauza sa nu a fost ascultată în mod echitabil de către o instanță independentă și imparțială. În această privință, el expune că un judecător militar, a cărui independență față de superiorii săi militari nu este asigurată în mod corespunzător, se afla în cadrul Curții de Securitate a statului d .Izmir. În stadiul actual al dosarului, Curtea nu consideră că este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestor obiecțiuni și, prin urmare, consideră necesar să le aducă la cunoștința guvernului pârât, în conformitate cu art. 54 alineatul (b) din Regulamentul său de procedură.
Invocând art. 6 alineatul (1) din convenție, reclamantul se plânge că cauza sa nu a fost audiată într-un termen rezonabil. Curtea reamintește că caracterul duratei procedurii s mai este apreciat în funcție de circumstanțele cauzei și având în vedere criteriile consacrate de jurisprudența Curții, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente (a se vedea Pelioire și Sassi c. Franța [GC], nr. 25444/94, § 67, CEDH 1999-II). În speță, Curtea amintește că procedura a început la 2 iunie 1995 cu avertizarea reclamantului, și se încheie la 18 octombrie 1999, data hotărârii Curții de Casație. Prin urmare, procedura a durat patru ani și cinci luni. Curtea constată, de asemenea, că cauza prezintă o complexitate de către numărul important de inculpați, douăzeci și patru, și gravitatea infracțiunilor săvârșite.
Astfel, având în vedere circumstanțele speciale ale cauzei care comandă o evaluare globală, Curtea consideră că durata procedurii în cauză nu este excesivă și răspunde condiției de termen rezonabil În consecință, această parte a cererii este în mod evident greșit întemeiată și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție.
Invocând art. 14 din Convenție, coroborat cu art. 6, reclamantul se plânge că legislația națională reglementează în mod diferit procedura în fața Curților de Securitate de la … Curtea arată că, în prezenta cauză, distincția în litigiu, care rezultă din lege, nu se referă la diferite grupuri de persoane, ci la diferite tipuri de persoane, în funcție de gravitatea pe care le-a recunoscut legiuitorul (a se vedea, printre altele, mutatis mutandis, Hotărârea Gerger c. Turcia [GC], nr. 24919/94, § 69, 8 iulie 1999). Prin urmare, Curtea consideră că această cauză trebuie declarată inadmisibilă pentru lipsa vădită de temei, în temeiul articolului 35 alineatul (3) din Convenție.
Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, amână examinarea obiecțiunilor reclamantului întemeiate pe lipsa de imparțialitate și de independență a instanței de securitate a statului .Izmir și a procedurii în fața acesteia și a Curții de Casație (art. 6), precum și a celor întemeiate pe articolele 2 și 3 Declară cererea inadmisibilă pentru surplus. Vincent Berger Georg Ressflector Președinte
TROISIÈME SECTION
DÉCISION PARTIELLE
SUR LA RECEVABILITÉ
de la requête n° 55373/00 présentée par Fikri DEMİR contre la Turquie La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 30 mai 2002 en une chambre composée de MM. G. Ress , président , I. Cabral Barreto , L. Caflisch , R. Türmen , B. Zupančič , M me H.S. Greve , M. K. Traja , juges , et de M. V. Berger , greffier de section , Vu la requête susmentionnée introduite le 5 janvier 2000, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Le requérant, M. Fikri Demir, est un ressortissant turc, né en 1971 et détenu à la maison d’arrêt de Nazilli. Il est représenté devant la Cour par M e M. İșeri, avocat à Izmir. A. Les circonstances de l’espèce Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.
Le 2 juin 1995, le requérant fut appréhendé et placé en garde à vue par des agents de la direction de la sûreté d’Izmir, section de la lutte contre le terrorisme. Il lui fut reproché d’appartenir au PKK (Parti des Travailleurs du Kurdistan). Le 14 juin 1995, le requérant fut traduit devant le juge assesseur près la cour de sûreté de l’Etat d’Izmir (« la cour de sûreté de l’Etat ») qui ordonna sa mise en détention provisoire. Par un acte d’accusation du 10 juillet 1995, le procureur de la République près la cour de sûreté de l’Etat intenta une action pénale à l’encontre du requérant et de vingt-trois coaccusés, en application de l’article 125 du code pénal.
Par un arrêt du 22 juillet 1997, la cour de sûreté de l’Etat reconnut le requérant coupable des faits qui lui étaient reprochés et, en application de l’article 125 du code pénal, le condamna à la peine capitale du chef d’appartenance à une organisation illégale et armée tendant à détruire l’intégrité territoriale du pays. Afin d’établir la culpabilité du requérant, la cour de sûreté de l’Etat tint compte de ses déclarations recueillies aux différents stades de la procédure pénale, des déclarations de témoins oculaires, des procès-verbaux d’autopsie, des rapports d’expertise balistique et des procès-verbaux de reconstitution des faits ainsi que de l’ensemble du dossier. Par un arrêt du 7 juillet 1998, la Cour de cassation cassa l’arrêt du 22 juillet 1997 pour vice de procédure.
Par un arrêt du 3 décembre 1998, la cour de sûreté de l’Etat réitéra sa décision antérieure. Par un arrêt du 18 octobre 1999, la Cour de cassation confirma l’arrêt du 3 décembre 1998. B. Le droit interne pertinent L’article 125 du code pénal dispose : « Quiconque commet un acte tendant à soumettre l’Etat ou une partie de l’Etat à la domination d’un Etat étranger, à amoindrir son indépendance, à altérer son unité, ou tendant à soustraire une partie du territoire à l’administration de l’Etat, sera passible de la peine capitale. » GRIEFS
Invoquant les articles 2 et 3 de la Convention, le requérant se plaint d’avoir été condamné à la peine capitale, qui constitue une peine inhumaine en soi, par une instance qui ne saurait passer pour un tribunal indépendant et impartial au sens de la Convention.
Invoquant l’article 3 de la Convention, le requérant se plaint d’être exposé au « syndrome du couloir de la mort » en raison des discussions actuelles des politiques sur la reprise des exécutions des peines capitales, suite à la condamnation du chef du PKK.
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint de ce que sa cause n’a pas été entendue équitablement par un tribunal indépendant et impartial. Il expose à cet égard qu’un juge militaire, dont l’indépendance à l’égard de ses supérieurs n’est pas assurée, siégeait au sein de la cour de sûreté de l’Etat d’Izmir.
Invoquant l’article 6 §§ 1 et 3 de la Convention, le requérant allègue la méconnaissance de son droit à un procès équitable dans la mesure où il a été condamné sur la base d’aveux obtenus par des « moyens illégaux » et qu’il n’a pas bénéficié de l’assistance de son avocat lors de l’instruction préliminaire. Il se plaint en outre de ce que l’avis du procureur général près la Cour de cassation ne lui a pas été communiqué.
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint de la durée de la procédure pénale engagée à son encontre devant la cour de sûreté de l’Etat d’Izmir.
Invoquant l’article 14 de la Convention combiné avec l’article 6, le requérant se plaint de ce que la législation nationale régit différemment la procédure devant les cours de sûreté de l’Etat et celle devant les juridictions pénales ordinaires. Il fait valoir que ce traitement constitue une discrimination. EN DROIT 1. Invoquant l’article 2 de la Convention, le requérant se plaint de sa condamnation à la peine capitale par la cour de sûreté de l’Etat d’Izmir qui ne saurait passer pour un tribunal indépendant et impartial au sens de l’article 6 de la Convention. Invoquant l’article 3 de la Convention, le requérant se plaint d’être exposé au « syndrome du couloir de la mort » en raison des discussions actuelles des politiques sur la reprise des exécutions des peines capitales, suite à la condamnation du chef du PKK. Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint de ce que sa cause n’a pas été entendue équitablement par un tribunal indépendant et impartial. Il expose à cet égard qu’un juge militaire, dont l’indépendance à l’égard de ses supérieurs militaires n’est pas dûment assurée, siégeait au sein de la cour de sûreté de l’Etat d’Izmir. En l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ces griefs et juge donc nécessaire de les porter à la connaissance du gouvernement défendeur, en application de l’article 54 § 3 b) de son règlement. 2. Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint de ce que sa cause n’a pas été entendue dans un délai raisonnable. La Cour rappelle que le caractère de la durée de la procédure s’apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par la jurisprudence de la Cour, en particulier la complexité de l’affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes (voir Pélissier et Sassi c. France [GC], n° 25444/94, § 67, CEDH 1999-II). En l’espèce, la Cour rappelle que la procédure a commencé le 2 juin 1995 avec la mise en garde à vue du requérant, et s’est terminée le 18 octobre 1999, date de l’arrêt de la Cour de cassation. La procédure a donc duré quatre ans et cinq mois. La Cour note par ailleurs que l’affaire présente une complexité par le nombre important des accusés, vingt-quatre, et la gravité des infractions commises. Ainsi, au vu des circonstances particulières de la cause qui commandent une évaluation globale, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse n’est pas excessive et répond à la condition du « délai raisonnable ». Il s’ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. 3. Invoquant l’article 14 de la Convention combiné avec l’article 6, le requérant se plaint de ce que la législation nationale régit différemment la procédure devant les cours de sûreté de l’Etat et celle devant les juridictions pénales ordinaires. Il fait valoir que ce traitement constitue une discrimination. La Cour relève que dans la présente affaire, la distinction litigieuse, résultant de la loi, ne s’appliquait pas à différents groupes de personnes mais à différents types d’infractions, selon la gravité que leur reconnaissait le législateur (voir, entre autres, mutatis mutandis , l’arrêt Gerger c. Turquie [GC], n° 24919/94, § 69, 8 juillet 1999). La Cour estime donc que ce grief doit être déclaré irrecevable pour défaut manifeste de fondement, en application de l’article 35 § 3 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Ajourne l’examen des griefs du requérant tirés du manque d’impartialité et d’indépendance de la cour de sûreté de l’Etat d’Izmir et de l’iniquité de la procédure devant celle-ci et la Cour de cassation (article 6), ainsi que ceux tirés des articles 2 et 3 ; Déclare la requête irrecevable pour le surplus. Vincent Berger Georg Ress Greffier Président