SECȚIUNEA A TREIA DECIZIA PARTIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 54335/00 prezentate de Mehmet KAYA și alții împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care are loc la 10 aprilie 2003 într-o cameră compusă din domnii Ress președintele Cabral Barreto Caflisch Türmen Zupančič H.S. Greve Traja, judecători și grefier de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 1 octombrie 1999, După ce a deliberat în acest sens, face trimitere la următoarea decizie: recurentele, dnii Mehmet Kaya, Fuat Ay, Ekrem Șahin, Sabri Y Circumstanțele din speță Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de reclamanți, pot fi rezumate după cum urmează. La 17 și 18 noiembrie 1993, reclamanții au fost arestați și reținuți. Ei au fost suspectați de a fi membri ai PKK, o organizație ilegală, și de a acorda asistență și asistență. La 30 noiembrie 1993, ei au fost duși în fața judecătorului care se afla lângă curtea de securitate a statului Izmir, care a ordonat arestarea lor provizorie. La 30 decembrie 1993, reproșându-i primului reclamant să fie lider al organizației în cauză, celui de-al doilea și celui de-al treilea reprezentant al acestuia și celorlalți membri ai acestuia, procurorul Republicii aproape de curtea de securitate a statului Õ Izmir le-a intentat o acțiune penală împotriva acestora în temeiul articolelor 168 alineatul (1) și 2 și 169 din Codul penal, precum și al articolului 5 din Legea nr. 3713 privind lupta împotriva terorismului. Prin hotărârea din 18 decembrie 1995, Curtea de Securitate a Uniunii Europene a condamnat primii și al doilea reclamanți la 12 ani și șase luni de închisoare, în temeiul articolelor 168 alineatul (2) din Codul Penal și 5 din Legea nr. 3713, pentru apartenența la organizarea ilegală și pentru ceilalți la trei ani și nouă luni de închisoare pentru acordarea de asistență și asistență în temeiul articolelor 169 din Codul penal și 5 din Legea nr. 3713. Curtea a luat în considerare depozițiile reclamanților în diferite etape ale procedurii, declarațiile colegilor și ale rudelor victimelor, procesele-d ui arestare, confruntarea, percheziția, identificarea pe baza prezentării fișierului foto și a reconstituirii locului. Prin hotărârea din 19 ianuarie 1998, Curtea de Casație a pronunțat hotărârea în primă instanță pentru insuficiența investigației și nerespectarea dreptului la apărare. Prin hotărârea din 6 august 1998, după o reexaminare a cauzei, instanța de securitate a statului va reabilita sentințele pronunțate inițial împotriva reclamanților. Prin hotărârea din 7 iunie 1999, pronunțată la 23 iunie 1999, Curtea de Casație a confirmat hotărârea atacată. Dreptul intern relevant Dispozițiile relevante din Codul penal sunt astfel formulate art. 168 Oricine, în vederea comiterii infracțiunilor prevăzute la art. 125..., constituie o bandă sau o organizație armată sau se ocupă de conducerea și comanda sau de o anumită responsabilitate într-o astfel de bandă sau organizație, are o pedeapsă minimă de 15 ani de închisoare. Diverșii membri ai bandei sau ai organizației suportă o pedeapsă de 10-15 ani de închisoare. Va fi condamnat la o pedeapsă cuprinsă între trei și cinci ani de închisoare (...), oricine, fiind conștient de poziția și calitatea unei astfel de benzi sau organizații armate, va ajuta sau îi va oferi cazare, alimente, arme și muniție sau îmbrăcăminte, sau va facilita acțiunile sale în orice fel. Invocând art. 6 din Convenție, reclamanții se plâng de durata detenției lor și că cauza lor nu a fost ascultată în mod echitabil de către o instanță independentă și imparțială. În acest sens, ei expun că un judecător militar, a cărui independență față de superiorii săi militari nu este asigurată în mod corespunzător, se afla în cadrul Curții de Securitate a statului Izmir. Reclamanții se plâng că nu au beneficiat de o procedură echitabilă în fața Curții de Securitate a Uniunii Europene și a Curții de Casație. În această privință, aceștia se declară că au fost condamnați pe baza depozițiilor lor obținute în timpul custodiei lor, în lipsa unui departament al unui avocat, și că nu li s-a comunicat avizul procurorului general în apropierea Curții de Casație. Reclamanții se plâng de faptul că cauza lor nu a fost ascultată într-un termen rezonabil. Invocând art. 14 din convenție, reclamanții susțin că legislația națională reglementează în mod diferit procedura în fața cursurilor de securitate a statului și a celei în fața instanțelor penale ordinare. Ei se plâng că au fost supuși, în această privință, unui tratament special, în special în ceea ce privește regimul reținerii, executarea pedepselor și mijloacele de drept oferite pentru combaterea măsurilor privative de libertate. Ei susțin că acest tratament constituie o discriminare. Invocând art. 6 din Convenție, reclamanții se plâng că cauza lor nu a fost ascultată în mod echitabil și într-un termen rezonabil de o instanță independentă și imparțială. În stadiul actual al dosarului, Curtea nu este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestor obiecțiuni și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât în conformitate cu art. 54 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul său de procedură. Invocând art. 6 din convenție, reclamanții se plâng de durata custodiei lor. Curtea va examina acest aspect sub aspect al articolului 5 alineatul (3) din Convenție. Curtea constată că, având în vedere faptul că reținerea reclamanților este conformă cu legislația internă, aceștia nu dispuneau, la momentul respectiv, de faptele cauzei, de nici o cale de atac pentru a contesta durata acesteia (a se vedea Sakćk și alții c. Turcia, Hotărârea din 26 noiembrie 1997, Recuperarea hotărârilor și deciziilor 1997-VII, § 53. Aceasta se referă la jurisprudența sa bine stabilită potrivit căreia, în lipsa unei căi de atac interne, termenul de șase luni începe din actul incriminat în recurs. În speță, Curtea constată că reținerea reclamanților a luat sfârșit la 30 noiembrie 1993, cu punerea lor în detenție provizorie, în timp ce cererea a fost introdusă la 1 noiembrie 1993. În plus, Comisia constată că examinarea cauzei nu permite identificarea niciunei circumstanțe speciale care ar fi putut întrerupe sau suspenda cursul termenului; prin urmare, această parte a cererii este tardivă și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 alineatele (1) și (4) din convenție. Invocând art. 14 din Convenție, reclamanții susțin că legislația națională reglementează în mod diferit procedura în fața Curților de Securitate de Stat și a Curților Penale Obișnuite. Curtea constată că faptul de a acorda ajutor și de a sprijini o organizație ilegală a fost considerat de legiuitorul turc drept o încălcare deosebit de gravă, calificată drept act de A fost supusă unui tratament mai puțin favorabil decât cel al dreptului comun, în special în ceea ce privește regimul de execuție a pedepselor și de custodie. Distincția nu era făcută între diferite grupuri de persoane, ci între diferite tipuri de persoane, în funcție de gravitatea pe care legiuitorul o recunoștea. Prin urmare, nu există niciun element de natură să se ajungă la concluzia că a existat, în speță, o discriminare în sensul Convenției (a se vedea Gerger c. Turcia [GC], nr. 24919/94, § 69, 8 iulie 1999). Prin urmare, această parte a cererii este vădit nefondată în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (4) din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, amână examinarea obiecțiunilor reclamanților întemeiate pe lipsa de independență și de imparțialitate a instanței de securitate a statului membru al societății Izmir, precum și pe la mai mult și pe durata procedurii în fața acesteia și a Curții de Casație declarând cererea inadmisibilă pentru surplus. Vincent Berger Georg Ressfleur Președinte
de la requête n
o
54335/00
présentée par Mehmet KAYA et autres
contre la Turquie
La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 10 avril 2003 en une chambre composée de
MM.
G.
Ress
,
président
,
I.
Cabral Barreto
,
L.
Caflisch
,
R.
Türmen
,
B.
Zupančič
,
M
me
H.S.
Greve
,
M.
K.
Traja,
juges
,
et de M.
V.
Berger,
greffier de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 1
er
octobre 1999,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Les requérants, MM. Mehmet Kaya, Fuat Ay, Ekrem Șahin, Sabri Yıldız et Fevzi Yıldız, sont des ressortissants turcs, nés respectivement en 1954, 1974, 1962, 1975 et 1967, et résidant à Izmir. Ils sont représentés devant la Cour par M
e
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les requérants, peuvent se résumer comme suit.
Les 17 et 18 novembre 1993, les requérants furent arrêtés et placés en garde à vue. Ils étaient soupçonnés d’être membres du PKK, une organisation illégale, et d’y porter aide et assistance.
Le 30 novembre 1993, ils furent traduits devant le juge assesseur près la cour de sûreté de l’Etat d’Izmir qui ordonna leur mise en détention provisoire.
Le 30 décembre 1993, reprochant au premier requérant d’être dirigeant de l’organisation en question, aux deuxième et troisième requérants d’en être membres, et aux autres d’y porter aide et assistance, le procureur de la République près la cour de sûreté de l’Etat d’Izmir leur intenta une action pénale à leur encontre sur la base des articles 168 §§ 1 et 2 et 169 du code pénal ainsi que de l’article 5 de la loi n
o
3713 relative à la lutte contre le terrorisme.
Par un arrêt du 18 décembre 1995, la cour de sûreté de l’Etat condamna les premier et deuxième requérants à douze ans et six mois d’emprisonnement, sur la base des articles 168 § 2 du code pénal et 5 de la loi n
o
3713, pour appartenance à l’organisation illégale, et les autres à trois ans et neuf mois d’emprisonnement pour lui avoir porté aide et assistance, en application des articles 169 du code pénal et 5 de la loi n
o
3713.
La cour tint compte des dépositions des requérants aux différents stades de la procédure, des déclarations des coaccusés et des proches des victimes, des procès-verbaux d’arrestation, de confrontation, de perquisition, d’identification sur présentation du fichier photo et de reconstitution des lieux.
Par un arrêt du 19 janvier 1998, la Cour de cassation cassa l’arrêt de première instance pour insuffisance d’enquête et non-respect des droits de la défense.
Par un arrêt du 6 août 1998, après un réexamen de l’affaire, la cour de sûreté de l’Etat réitéra les condamnations initialement prononcées à l’encontre des requérants.
Par un arrêt du 7 juin 1999, prononcé le 23 juin 1999, la Cour de cassation confirma l’arrêt attaqué.
B.
Le droit interne pertinent
Les dispositions pertinentes du code pénal sont ainsi libellées
:
Article 168
«
Quiconque, en vue de commettre les infractions énoncées aux articles 125 (...), constitue une bande ou organisation armée ou se charge de la direction et du commandement ou d’une responsabilité particulière dans une telle bande ou organisation, encourt une peine d’un minimum de quinze ans d’emprisonnement.
Les divers membres de la bande ou de l’organisation encourent une peine de dix à quinze ans d’emprisonnement.
»
Article 169
«
Sera condamné à une peine allant de trois à cinq ans d’emprisonnement (...), quiconque, tout en ayant conscience de la position et qualité d’une telle bande ou organisation armée, l’aidera ou lui fournira un hébergement, des vivres, armes et munitions ou des vêtements, ou facilitera ses agissements de quelque manière que ce soit.
»
Invoquant l’article 6 de la Convention, les requérants se plaignent de la durée de leur garde à vue et que leur cause n’a pas été entendue équitablement par un tribunal indépendant et impartial. Ils exposent à cet égard qu’un juge militaire, dont l’indépendance à l’égard de ses supérieurs militaires n’est pas dûment assurée, siégeait au sein de la cour de sûreté de l’Etat d’Izmir.
Les requérants se plaignent de n’avoir pas bénéficié d’une procédure équitable devant la cour de sûreté de l’Etat et la Cour de cassation. Ils exposent à cet égard qu’ils ont été condamnés sur le fondement de leurs dépositions obtenues lors de leur garde à vue, en l’absence de l’assistance d’un avocat, et que l’avis du procureur général près la Cour de cassation ne leur a pas été communiqué.
Les requérants se plaignent de ce que leur cause n’a pas été entendue dans un délai raisonnable.
Invoquant l’article 14 de la Convention, les requérants allèguent que la législation nationale régit différemment la procédure devant les cours de sûreté de l’Etat et celle devant les juridictions pénales ordinaires. Ils se plaignent d’avoir été soumis, à cet égard, à un traitement particulier, notamment concernant le régime de la garde à vue, l’exécution des peines et les moyens de droit offerts pour combattre les mesures privatives de liberté. Ils font valoir que ce traitement constitue une discrimination.
1.
Invoquant l’article 6 de la Convention, les requérants se plaignent de ce que leur cause n’a pas été entendue équitablement et dans un délai raisonnable par un tribunal indépendant et impartial.
En l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ces griefs et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur conformément à l’article 54 § 2 b) de son règlement.
2.
Invoquant l’article 6 de la Convention, les requérants se plaignent de la durée de leur garde à vue.
La Cour examinera ce grief sous l’angle de l’article 5 § 3 de la Convention.
Elle relève que la garde à vue des requérants étant conforme à la législation interne, ceux-ci ne disposaient en droit turc, à l’époque des faits de la cause, d’aucune voie de recours pour en contester la durée (voir
Sakık et autres c. Turquie
, arrêt du 26 novembre 1997,
Recueil des arrêts et décisions
1997-VII, § 53). Elle se réfère à sa jurisprudence bien établie selon laquelle, en l’absence de voie de recours internes, le délai de six mois court à partir de l’acte incriminé dans la requête.
En l’espèce, la Cour constate que la garde à vue des requérants a pris fin le 30 novembre 1993 avec leur mise en détention provisoire, alors que la requête a été introduite le 1
er
octobre 1999. Elle constate en outre que l’examen de l’affaire ne permet de discerner aucune circonstance particulière qui ait pu interrompre ou suspendre le cours du délai.
Cette partie de la requête est donc tardive et doit être rejetée conformément à l’article
35 §§ 1 et 4 de la Convention.
3.
Invoquant l’article 14 de la Convention, les requérants allèguent que la législation nationale régit différemment la procédure devant les cours de sûreté de l’Etat et celle devant les juridictions pénales ordinaires.
La Cour constate que le fait d’apporter aide et soutien à une organisation illégale a été considéré par le législateur turc comme une infraction particulièrement grave, qualifiée d’acte de «
terrorisme
». Elle relève que la loi n
o
2845 relative à la structure et à la procédure des cours de sûreté de l’Etat prévoyait que toute personne accusée d’une infraction «
terroriste
» était soumise à un traitement moins favorable que celui du droit commun, notamment pour ce qui est du régime de l’exécution des peines et de la garde à vue. La distinction litigieuse n’était pas faite entre différents groupes de personnes mais entre différents types d’infractions, selon la gravité que leur reconnaissait le législateur. Il n’existe dès lors aucun élément de nature à conclure qu’il y ait eu, en l’espèce, une «
discrimination
» contraire à la Convention (voir
Gerger c.
Turquie
[GC], n
o
24919/94, § 69, 8 juillet 1999).
Il s’ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 de la Convention et doit être rejetée en application de son article 35 § 4.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Ajourne
l’examen des griefs des requérants tirés du manque d’indépendance et d’impartialité de la cour de sûreté de l’Etat d’Izmir, ainsi que de l’iniquité et de la durée de la procédure devant celle-ci et la Cour de cassation
;
Déclare
la requête irrecevable pour le surplus.
Vincent
Berger
Georg
Ress
Greffier
Président