SECȚIUNEA A PATRA DECIZIA FINALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 55373/00 prezentate de Fikri DEM Având în vedere cererea menționată anterior depusă la 5 ianuarie 2000, având în vedere decizia parțială din 30 mai 2002, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie DEFINITIVĂ Reclamantul, domnul Fikri Demir, este un resortisant turc, născut în 1971 și deținut în casa de judecată a lui Nazilli. Acesta este reprezentat în fața Curții de către domnul Serri, avocat la Izmir. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 2 iunie 1995, reclamantul a fost reținut în arest de către agenți ai Direcției pentru Siguranța lui Izmir, secțiunea de combatere a terorismului. La 14 iunie 1995, el i-a fost reproșat PKK (Partea Muncitorilor din Kurdistan). La 10 iulie 1995, procurorul Republicii lângă curtea de securitate a statului l-a acuzat pe reclamant, precum și alte douăzeci și trei de acuzați de conducerea unei organizații ilegale care urmărește să distrugă integritatea teritorială a țării, încălcarea prevăzută și reprimată prin art. 125 din Codul penal. La 22 iulie 1997, Curtea de Securitate a statului l-a recunoscut pe reclamant vinovat de faptele care i-au fost reprobabile și l-a condamnat la pedeapsa capitală. La 7 iulie 1998, Curtea de Casație a Casat hotărârea de primă instanță pentru viciu de procedură. La 3 decembrie 1998, Curtea de Securitate a statului își va reiniția decizia anterioară. La 18 octombrie 1999, Curtea de Casație a confirmat această hotărâre. Dreptul intern relevant la art. 125 din vechiul cod penal se citește după cum urmează Oricine comite un act prin care se supune integral sau parțial teritoriului la dominația unui stat străin, să-și submineze independența, să-și șteargă unitatea sau să depășească o parte a teritoriului administrației statului, va fi pasibil de pedeapsa capitală. Invocând articolele 2 și 3 din Convenție, reclamantul se plânge că a fost condamnat la pedeapsa capitală, care constituie o pedeapsă inumană în sine, de către o instanță care nu poate fi considerată o instanță independentă și imparțială în sensul Convenției. Invocând art. 3 din Convenție, reclamantul se plânge că este expus la sindromul de condamnare la moarte □ ca urmare a discuțiilor actuale ale autorităților politice cu privire la reluarea executării pedepselor capitale, ca urmare a condamnării șefului PKK. Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamantul susține că cauza sa nu a fost ascultată în mod echitabil de către un tribunal independent și imparțial. În această privință, acesta expune că un judecător militar, a cărui independență față de superiorii săi nu este asigurată, se afla în cadrul Curții de Securitate a statului d .Izmir. Invocând art. 6 alineatele (1) și (3) din Convenție, reclamantul declară necunoașterea dreptului său la un proces echitabil, în măsura în care a fost condamnat pe baza unei declarații întemeiate obținute prin mijloace ilegale De asemenea, se plânge că avizul procurorului general din apropierea Curții de Casație nu i-a fost comunicat. Invocând articolele 2 și 3 din Convenție, reclamantul se plânge că a fost condamnat la pedeapsa capitală, care constituie o pedeapsă inumană în sine, de către o instanță care nu poate fi considerată o instanță independentă și imparțială în sensul Convenției. Din cauza discuțiilor actuale ale autorităților politice privind reluarea execuțiilor pedepselor capitale, ca urmare a condamnării dlui Öcalan, șeful PKK. Guvernul susține că aceste afirmații sunt neîntemeiate în măsura în care pedeapsa cu moartea a fost abolită prin Legea nr. 4771 din 3 august 2002. În cazul de față, examinarea Curții trebuie să se refere la întrebarea dacă reclamantul ar putea într-adevăr să pună în pericol executarea pedepsei capitale ca urmare a condamnării șefului PKK, confirmată de Curtea de Casație în hotărârea sa din 25 noiembrie 1999. Curtea amintește de faptul că pedeapsa cu moartea a fost abolită în Turcia și că Curtea Constituțională a confirmat, în hotărârea sa din 27 noiembrie 1999 De asemenea, la 12 noiembrie 2003, Turcia a ratificat Protocolul nr. 6 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale privind abolirea pedepsei cu moartea. Curtea ia notă de temerile reclamantului cu privire la reluarea executării pedepsei cu moartea ca urmare a condamnării șefului PKK. În această privință, Curtea ia notă că a existat un moratoriu cu privire la executarea pedepsei cu moartea în Turcia din 1984. Trebuie subliniat că fiecare condamnare la moarte face obiectul unei examinări separate de către Parlament. De la acea dată, Parlamentul turc a aprobat nicio condamnare la moarte și a arătat că discuțiile autorităților politice privind reluarea executării pedepsei capitale au vizat numai șeful PKK, al cărui dosar nu a fost niciodată transferat Parlamentului pentru aprobarea condamnării sale. În plus, situația șefului PKK este greu de transpus cu cea a reclamantului, având în vedere antecedentele politice ale primului. Curtea constată că dl Öcalan a fost condamnat pentru cele mai grave infracțiuni reprimate de Codul penal turc și o controversă politică generală în Turcia precedase decizia de a anula pedeapsa cu moartea în ceea ce privește posibilitatea de a o executa. Prin urmare, nu se putea exclude aplicarea hotărârii (a se vedea Öcalan c. Turcia [GC], nr 46221/99, § 172, CEDH 2005 12 mai 2005). În aceste circumstanțe, Curtea consideră că executarea pedepsei capitale pronunțate împotriva reclamantului a fost pur ipotetică și că acesta nu poate fi considerat ca suferind, între 25 noiembrie 1999 și 27 decembrie 2002, cu o anxietate omniprezentă și din ce în ce mai mare de a fi executat, extinzându-se astfel la un tratament care depășește pragul stabilit la art. 3 din convenție (a se vedea, în acest sens, litera (c) Turcia, n 17864/91, Decizia Comisiei din 5 septembrie 1994, Deciziile și rapoartele (DR) 79, p. 5). În consecință, acest aspect este vădit nefondat și trebuie respins în conformitate cu art. 35 alin. (3) și (4) din Convenție. Reclamantul se plânge de lipsa de independență și de imparțialitate a Curții de Siguranță a statului Izmir, a procedurii în fața acesteia și a lipsei de comunicare a avizului procurorului general în apropierea Curții de Casație. Guvernul invită Curtea să respingă cererea de neobosire a căilor de atac interne. El susține că reclamantul nu și-a ridicat cauza în niciun moment al procedurii în fața Curții de Securitate a Uniunii Europene. Reclamantul se opune acestei teze. Curtea observă că prezența unui judecător militar în componența colegiilor cursurilor de securitate de la ë ă era prevăzută în mod expres de lege. Reclamantul a declarat, de altfel, că legislația fusese aplicată incorect. O eventuală cerere de recuzare a magistratului militar din simplul motiv că făcea parte din corpul militar era în mod necesar condamnată la eșec. Prin urmare, o astfel de afirmație în fața instanțelor naționale nu ar fi permis în nici un caz reclamantului să soluționeze situația denunțată. În consecință, această excepție nu poate fi reținută. Guvernul observă că art. 143 din Constituție a fost modificat astfel încât judecătorii militari să nu mai aibă loc în cadrul cursurilor de securitate de pe teritoriul statului, explicând, de asemenea, că reclamantul avea acces la dosarul său și, prin urmare, la avizul procurorului general. Reprezentantul reclamantului a avut posibilitatea de a răspunde la avizul procurorului general în cursul ședinței în fața Curții de Casație. În cele din urmă, aceasta din urmă nu este obligată de avizul formulat de procurorul general. Reclamantul contestă argumentele guvernului. Curtea consideră, în lumina tuturor argumentelor părților, că aceste obiecțiuni ridică întrebări serioase de fapt și de drept care nu pot fi soluționate în această etapă a examinării cererii, dar necesită o examinare pe fond ; se presupune că aceste obiecțiuni nu pot fi declarate în mod vădit nefondate, în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. toate mijloacele de fond rezervate, obiecțiile reclamantului întemeiate pe lipsa de independență și de imparțialitate a instanței de judecată de securitate de la . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
de la requête n
o
55373/00
présentée par Fikri DEMİR
contre la Turquie
La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant le 30 août 2005 en une chambre composée de
:
Sir
Nicolas
Bratza
,
président
,
MM.
G.
Bonello
,
R.
Türmen
,
M.
Pellonpää
,
K.
Traja
,
L.
Garlicki,
M
me
L.
Mijović,
juges
,
et de M. M.
O’Boyle,
greffier de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 5 janvier 2000,
Vu la décision partielle du 30 mai 2002,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Fikri Demir, est un ressortissant turc, né en 1971 et détenu à la maison d’arrêt de Nazilli. Il est représenté devant la Cour par M
e
M.
İșeri, avocat à Izmir.
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
Le 2 juin 1995, le requérant fut placé en garde à vue par des agents de la direction de la sûreté d’Izmir, section de la lutte contre le terrorisme. Il lui fut reproché d’appartenir au PKK (Parti des Travailleurs du Kurdistan).
Le 14 juin 1995, le requérant fut traduit devant le juge assesseur près la cour de sûreté de l’Etat d’Izmir qui ordonna sa mise en détention provisoire.
Le 10 juillet 1995, le procureur de la République près la cour de sûreté de l’Etat inculpa le requérant ainsi que vingt-trois autres accusés du chef d’appartenance à une organisation illégale tendant à détruire l’intégrité territoriale du pays, infraction prévue et réprimée par l’article 125 du code pénal.
Le 22 juillet 1997, la cour de sûreté de l’Etat reconnut le requérant coupable des faits qui lui étaient reprochés et le condamna à la peine capitale.
Le 7 juillet 1998, la Cour de cassation cassa l’arrêt de première instance pour vice de procédure.
Le 3 décembre 1998, la cour de sûreté de l’Etat réitéra sa décision antérieure.
Le 18 octobre 1999, la Cour de cassation confirma cet arrêt.
B.
Le droit interne pertinent
L’article 125 de l’ancien code pénal se lit comme suit
:
«
Quiconque commet un acte tendant à soumettre toute ou partie du territoire de l’Etat à la domination d’un Etat étranger, à amoindrir son indépendance, à altérer son unité, ou tendant à soustraire une partie du territoire à l’administration de l’Etat, sera passible de la peine capitale.
»
Invoquant les articles 2 et 3 de la Convention, le requérant se plaint d’avoir été condamné à la peine capitale, qui constitue une peine inhumaine en soi, par une instance qui ne saurait passer pour un tribunal indépendant et impartial au sens de la Convention.
Invoquant l’article 3 de la Convention, le requérant se plaint d’être exposé au «
syndrome du couloir de la mort
» en raison des discussions actuelles des autorités politiques sur la reprise des exécutions des peines capitales, à la suite de la condamnation du chef du PKK.
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant soutient que sa cause n’a pas été entendue équitablement par un tribunal indépendant et impartial. Il expose à cet égard qu’un juge militaire, dont l’indépendance à l’égard de ses supérieurs n’est pas assurée, siégeait au sein de la cour de sûreté de l’Etat d’Izmir.
Invoquant l’article 6 §§ 1 et 3 de la Convention, le requérant allègue la méconnaissance de son droit à un procès équitable dans la mesure où il a été condamné sur la base d’aveux obtenus par des «
moyens illégaux
» et qu’il n’a pas bénéficié de l’assistance de son avocat lors de l’instruction préliminaire. Il se plaint en outre que l’avis du procureur général près la Cour de cassation ne lui a pas été communiqué.
1.
Invoquant les articles 2 et 3 de la Convention, le requérant se plaint d’avoir été condamné à la peine capitale, qui constitue une peine inhumaine en soi, par une instance qui ne saurait passer pour un tribunal indépendant et impartial au sens de la Convention. Il se plaint d’avoir été exposé au «
syndrome du couloir de la mort
» en raison des discussions actuelles des autorités politiques sur la reprise des exécutions des peines capitales, à la suite de la condamnation de M. Öcalan, chef du PKK.
Le Gouvernement soutient que ces allégations sont infondées dans la mesure où la peine de mort a été abolie par la loi n
o
4771 du 3 août 2002.
Le requérant conteste les arguments du Gouvernement.
En l’espèce, l’examen de la Cour doit porter sur le point de savoir si le requérant risquait vraiment l’exécution de la peine capitale à la suite de la condamnation du chef du PKK, confirmée par la Cour de cassation dans son arrêt du 25 novembre 1999.
La Cour rappelle d’emblée que la peine de mort a été abolie en Turquie et que la Cour constitutionnelle a confirmé, dans son arrêt du 27
décembre 2002, la validité de la loi abolissant la peine de mort. Ainsi, les peines de mort prononcées antérieurement ont été automatiquement commuées à la réclusion à perpétuité. Par ailleurs, la Turquie a ratifié, le 12
novembre 2003, le Protocole n
o
6 à la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales concernant l’abolition de la peine de mort.
La Cour prend note des craintes du requérant quant à la reprise de l’exécution de la peine de mort à la suite de la condamnation du chef de PKK. A cet égard, elle note qu’il y a un moratoire sur l’exécution de la peine de mort en Turquie depuis 1984. Il convient de souligner que chaque condamnation à mort fait l’objet d’un examen distinct par le Parlement. Depuis cette date, le Parlement turc n’a donné son approbation à aucune condamnation à mort. Elle relève ensuite que les discussions des autorités politiques sur la reprise de l’exécution de peine capitale concernaient uniquement le chef du PKK, dont le dossier n’a d’ailleurs jamais été transféré au Parlement pour approbation de sa condamnation.
De plus, la situation du chef du PKK, est difficilement transposable à celle du requérant eu égard aux antécédents politiques du premier. La Cour note que M. Öcalan avait été condamné pour les crimes les plus graves réprimés par le code pénal turc et une controverse politique générale en Turquie avait précédé la décision d’abolir la peine de mort sur la question de savoir s’il fallait l’exécuter. De ce fait, on ne pouvait exclure que la sentence fût appliquée (voir
Öcalan c. Turquie
[GC], n
o
46221/99, §
‑
12 mai 2005).
Dans ces circonstances, la Cour estime que l’exécution de la peine capitale prononcée à l’encontre du requérant était purement hypothétique et que celui-ci ne saurait être considéré comme ayant souffert, entre le 25
novembre 1999 et le 27 décembre 2002, d’une angoisse omniprésente et croissante d’être exécuté, l’exposant ainsi à un traitement dépassant le seuil fixé par l’article
3 de la Convention (voir, en ce sens,
Çınar c.
Turquie
, n
o
17864/91, décision de la Commission du 5 septembre 1994, Décisions et rapports (DR) 79, p. 5).
Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
2.
Le requérant se plaint du manque d’indépendance et d’impartialité de la cour de sûreté de l’Etat d’Izmir, de l’iniquité de la procédure devant celle-ci et de l’absence de communication de l’avis du procureur général près la Cour de cassation.
Le Gouvernement invite la Cour à rejeter la requête pour non-épuisement des voies de recours internes. Il fait valoir que le requérant n’a soulevé son grief à aucun moment de la procédure devant la cour de sûreté de l’Etat.
Le requérant s’oppose à cette thèse.
La Cour observe que la présence d’un juge militaire dans la composition des collèges des cours de sûreté de l’Etat était expressément prévue par la loi. Le requérant n’alléguait d’ailleurs nullement que la législation avait été incorrectement appliquée. Une éventuelle demande de récusation du magistrat militaire pour la simple raison qu’il faisait partie du corps militaire était nécessairement vouée à l’échec. Dès lors, une telle affirmation devant les juridictions nationales n’aurait en aucun cas permis au requérant de remédier à la situation dénoncée. Il s’ensuit que cette exception ne saurait être retenue.
Le Gouvernement fait observer que l’article 143 de la Constitution a été amendé de telle sorte que les juges militaires ne siègent plus au sein des cours de sûreté de l’Etat. Il explique en outre que le requérant avait accès à son dossier et, par conséquent, à l’avis du procureur général. Le représentant du requérant a eu la possibilité de répondre à l’avis du procureur général au cours de l’audience tenue devant la Cour de cassation. Enfin, cette dernière n’est pas liée par l’avis formulé par le procureur général.
Le requérant conteste les arguments du Gouvernement.
La Cour estime, à la lumière de l’ensemble des arguments des parties, que ces griefs posent de sérieuses questions de fait et de droit qui ne peuvent être résolues à ce stade de l’examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond
; il s’ensuit que ces griefs ne sauraient être déclarés manifestement mal fondés, au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Aucun autre motif d’irrecevabilité n’a été relevé.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
recevables,
tous moyens de fond réservés, les griefs du requérant tirés du manque d’indépendance et d’impartialité de la cour de sûreté de l’Etat d’Izmir, de l’iniquité de la procédure devant celle-ci et de l’absence de communication de l’avis du procureur général près la Cour de cassation
;
Déclare
le restant de la requête irrecevable.
Michael
O’Boyle
Nicolas
Bratza
Greffier
Président