GEZICI et IPEK contre la TURQUIE

A DOUA DECIZIE PARTIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA interogării nr. 71517/01 prezentată de Abdulcelil GEZprecum și Kutbettin PEK împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 21 octombrie 2003 într-o cameră compusă din domnii J.-P. Costa președinte Loucaide Türmen Biersan Jungwiert Butkevych Thomassen, judecători și domnii Dolle, graffière de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 31 ianuarie 2000, După ce a deliberat, face următoarea decizie FACUTĂ recurentele, dnii Abdulcelil Gezici și Kutbettin mai sus, sunt resortisanți turci, născuți în 1968 și, respectiv, 1953, și domiciliați în Van. Ele sunt reprezentate în fața Curții de către M.S.

Tanrnakulu, avocat la Diyarbakr. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de reclamanți, pot fi rezumate după cum urmează. La 25 iulie 1994, reclamanții au fost arestați de către forțele de ordine. Primul a fost suspectat de a fi membru al PKK, o organizație ilegală, iar al doilea d La 16 august 1994, ei au fost duși în fața judecătorului la tribunalul din Gevaș, care a ordonat arestarea lor provizorie. La 5 octombrie 1994, procurorul Republicii lângă curtea de securitate a statului Diyarbakr a intentat o acțiune penală împotriva reclamanților în temeiul articolelor 168 alineatul (2) și 169 din Codul penal, reprimând dreptul la o organizație ilegală și la ajutor și la asistență.

La 12 ianuarie 1996, procurorul Republicii a emis o acuzație suplimentară și a solicitat aplicarea art. 125 din Codul Penal. La 15 iunie 1999, cel de-al doilea reclamant a fost eliberat provizoriu. La 28 septembrie 1999, instanța de securitate a statului a respins cererea de eliberare provizorie formulată de primul reclamant și a dispus reținerea sa în detenție mai întâi, ținând cont de natura infracțiunii reprobabile și de starea probelor la 5 octombrie 1999, instanța de securitate a statului a respins recursul formulat împotriva acestei decizii. La 9 noiembrie 1999, primul reclamant a fost eliberat provizoriu.

În cadrul audierilor ținute în fața ei, instanța de securitate din statul membru a respins cererile de eliberare a reclamanților și a ordonat menținerea lor în detenție provizorie Prin hotărârea din 30 noiembrie 1999, Curtea de Securitate a Uniunii Europene l-a condamnat pe primul reclamant la 12 ani și șase luni de închisoare și pe al doilea până la trei ani și nouă luni de închisoare, în conformitate cu articolele 168 alineatul (2) și 169 din Codul Penal. Pentru a stabili vinovația reclamanților, instanța ia în considerare depozițiile lor colectate în diferite etape ale procedurii, declarațiile coinculpaților și ale unui martor, procesele-verbale de constatare a locului și de percheziție, rapoartele de expertiză și dovezile materiale ale reclamanților, în principal arme destinate organizării ilegale.

Prin hotărârea din 6 noiembrie 2000, instanța de securitate a statului a confirmat hotărârea în primă instanță. GRIEFS Invocând art. 5 alineatul (3) din Convenție, reclamanții se plâng de durata detenției lor provizorii. Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, ei se plâng de durata procedurii penale inițiate împotriva lor în fața instanței de securitate a statului Diyarbakr. Invocând art. 6 alineatele (1) și (3) din Convenție, ei susțin necunoașterea dreptului lor la un proces echitabil în măsura în care ar fi fost condamnați pe baza declarațiilor lor obținute în timpul arestării lor, privați de dreptul la asistență juridică. Reclamanții susțin că menținerea lor în detenție provizorie a încălcat principiul prezumției de nevinovăție prevăzut la art. 6 alineatul (2) din convenție.

Invocând art. 6 alineatul (1) din convenție, reclamanții susțin că cauza lor nu a fost ascultată într-un termen rezonabil. În situația actuală a dosarului, Curtea nu este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestor obiecțiuni și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât în conformitate cu art. 54 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul său de procedură. Cel de-al doilea reclamant se plânge de durata detenției provizorii și invocă în această privință art. 5 alineatul (3) din convenție. Curtea constată că cel de-al doilea reclamant a fost pus în detenție provizorie la 16 august 1994 printr-o decizie a judecătorului în apropierea instanței judecătorești din statul Gevaș.

Curtea constată că detenția sa s-a încheiat cu eliberarea sa provizorie la 15 iunie 1999, cu mai mult de șase luni înainte de introducerea prezentei cereri. În consecință, această parte a cererii este tardivă și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 alineatele (1) și (4) din convenție. Invocând art. 6 alineatele (1) și (3) din convenție, reclamanții se plâng de lipsa de echitate a procedurii în fața instanței de securitate a statului Diyarbakr. Curtea arată că reclamanții au fost reprezentați de un avocat atât în fața Curții de Securitate a Uniunii Europene, cât și în fața Curții de Casație și că au putut contesta depozițiile făcute în cursul procedurii preliminare.

Comisia observă că Curtea de Securitate a statului membru este fondată, pentru a stabili vinovăția reclamanților, pe depozițiile lor colectate în diferite etape ale procedurii, pe declarațiile coinculpaților și pe un martor, pe procesele-verbale de constatare a locului și de percheziție, pe rapoartele de expertiză și pe dovezile materiale ale reclamanților, în principal arme destinate organizării ilegale. Astfel, având în vedere elementele dosarului și ale examinării generale a procedurii, Curtea consideră că inculpații nu au fost privați de dreptul lor la un proces echitabil. În aceste circumstanțe, examinarea acestei părți a cererii nu permite să se constate nicio aparență de încălcare a articolului 6 § 1 și 3 din convenție.

Prin urmare, rezultă că această parte a cererii este în mod clar nefondată în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (4). Reclamanții susțin că menținerea lor în detenție provizorie a încălcat principiul prezumției de nevinovăție prevăzut la art. 6 alineatul (2) din convenție. Curtea amintește că prezumția de nevinovăție garantată prin această dispoziție este încălcată dacă o hotărâre referitoare la un pârât reflectă sentimentul de vinovăție, în timp ce vinovăția sa nu a fost stabilită în prealabil în mod legal (a se vedea Allenet de Ribemont c. Franța, Hotărârea din 10 februarie 1995, seria A n 308, p. 16, § 35). În speță, nu reiese din dosar că autoritățile sesizate cu cauza ar fi încălcat această cerință, în special în motivarea hotărârilor lor.

În plus, Curtea constată că vinovația reclamanților a fost stabilită în mod legal de instanța competentă. Prin urmare, rezultă că această cauză este în mod vădit nefondată și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, amână examinarea spătarului primului reclamant întemeiat pe durata detenției provizorii (art. 5 alineatul (3) și pe cauza celor doi reclamanți întemeiat pe durata procedurii penale [art. 6 alineatul (1) ] Declare Cererea inadmisibilă pentru surplus. Dolle J.-P. Costa Modulul Președinte

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION PARTIELLE

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n o 71517/01 présentée par Abdulcelil GEZİCİ et Kutbettin İPEK contre la Turquie La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 21 octobre 2003 en une chambre composée de MM. J.-P. Costa , président , L. Loucaides , R. Türmen , C. Bîrsan , K. Jungwiert , V. Butkevych , M me W. Thomassen, juges , et de M me S. Dollé, greffière de section , Vu la requête susmentionnée introduite le 31 janvier 2000, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Les requérants, MM. Abdulcelil Gezici et Kutbettin İpek, sont des ressortissants turcs, nés respectivement en 1968 et 1953, et résidant à Van. Ils sont représentés devant la Cour par M e M.S. Tanrıkulu, avocat à Diyarbakır.

A. Les circonstances de l’espèce Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les requérants, peuvent se résumer comme suit. Le 25 juillet 1994, les requérants furent arrêtés par les forces de l’ordre. Le premier était soupçonné d’être membre du PKK, une organisation illégale, et le deuxième d’y porter aide et assistance. Le 16 août 1994, ils furent traduits devant le juge près le tribunal d’instance pénale de Gevaș qui ordonna leur mise en détention provisoire. Le 5 octobre 1994, le procureur de la République près la cour de sûreté de l’Etat de Diyarbakır intenta une action pénale à l’encontre des requérants sur le fondement des articles 168 § 2 et 169 du code pénal, réprimant l’appartenance à une organisation illégale et l’aide et l’assistance à celle-ci.

Le 12 janvier 1996, le procureur de la République déposa un acte d’accusation complémentaire et requit l’application de l’article 125 du code pénal. Le 15 juin 1999, le deuxième requérant fut mis en liberté provisoire. A l’audience du 28 septembre 1999, la cour de sûreté de l’Etat rejeta la demande de mise en liberté provisoire formulée par le premier requérant et ordonna son maintien en détention « compte tenu de la nature du crime reproché et de l’état des preuves ». Le 5 octobre 1999, la cour de sûreté de l’Etat rejeta le recours formé contre cette décision. Le 9 novembre 1999, le premier requérant fut mis en liberté provisoire.

Lors des audiences tenues devant elle, la cour de sûreté de l’Etat rejeta les demandes de mise en liberté des requérants et ordonna leur maintien en détention provisoire « compte tenu de la nature du crime reproché et de l’état des preuves ». Par un arrêt du 30 novembre 1999, la cour de sûreté de l’Etat condamna le premier requérant à douze ans et six mois d’emprisonnement et le deuxième à trois ans et neuf mois d’emprisonnement, en application des articles 168 § 2 et 169 du code pénal. Afin d’établir la culpabilité des requérants, la cour tint compte de leurs dépositions recueillies aux différents stades de la procédure, des déclarations des coaccusés et d’un témoin, des procès-verbaux de constatation des lieux et de perquisition, des rapports d’expertise et des preuves matérielles saisies chez les requérants, essentiellement des armes destinées à l’organisation illégale.

Par un arrêt du 6 novembre 2000, la cour de sûreté de l’Etat confirma l’arrêt de première instance. GRIEFS Invoquant l’article 5 § 3 de la Convention, les requérants se plaignent de la durée de leur détention provisoire. Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, ils se plaignent de la durée de la procédure pénale engagée à leur encontre devant la cour de sûreté de l’Etat de Diyarbakır. Invoquant l’article 6 §§ 1 et 3 de la Convention, ils allèguent la méconnaissance de leur droit à un procès équitable dans la mesure où ils auraient été condamnés sur la base de leurs dépositions obtenues lors de leur garde à vue, privés de l’assistance d’un avocat. Les requérants soutiennent que leur maintien en détention provisoire a méconnu le principe de présomption d’innocence prévu à l’article 6 § 2 de la Convention.

EN DROIT 1. Le premier requérant se plaint de la durée de sa détention provisoire et invoque à cet égard l’article 5 § 3 de la Convention. Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, les requérants allèguent que leur cause n’a pas été entendue dans un délai raisonnable. En l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ces griefs et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur conformément à l’article 54 § 2 b) de son règlement. 2. Le deuxième requérant se plaint de la durée de sa détention provisoire et invoque à cet égard l’article 5 § 3 de la Convention. La Cour constate que le deuxième requérant a été placé en détention provisoire le 16 août 1994 par une décision du juge près le tribunal d’instance pénale de Gevaș.

Elle note que la détention s’est terminée avec sa mise en liberté provisoire le 15 juin 1999, soit plus de six mois avant l’introduction de la présente requête. Il s’ensuit que cette partie de la requête est tardive et doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention. 3. Invoquant l’article 6 §§ 1 et 3 de la Convention, les requérants se plaignent du défaut d’équité de la procédure devant la cour de sûreté de l’Etat de Diyarbakır. La Cour relève que les requérants ont été représentés par un avocat aussi bien devant la cour de sûreté de l’Etat que devant la Cour de cassation, et qu’ils ont pu contester leurs dépositions faites lors de l’instruction préliminaire.

Elle note que la cour de sûreté de l’Etat s’est fondée, pour établir la culpabilité des requérants, sur leurs dépositions recueillies aux différents stades de la procédure, des déclarations des coaccusés et d’un témoin, des procès-verbaux de constatation des lieux et de perquisition, des rapports d’expertise et des preuves matérielles saisies chez les requérants, essentiellement des armes destinées à l’organisation illégale. Ainsi, au vu des éléments du dossier et de l’examen global de la procédure, la Cour estime que les requérants n’ont pas été privés de leur droit à un procès équitable. Dans ces circonstances, l’examen de cette partie de la requête ne permet de déceler aucune apparence de violation de l’article 6 §§ 1 et 3 de la Convention.

Il s’ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 de la Convention et doit être rejetée en application de l’article 35 § 4. 4. Les requérants soutiennent que leur maintien en détention provisoire a méconnu le principe de présomption d’innocence prévu à l’article 6 § 2 de la Convention. La Cour rappelle que la présomption d’innocence garantie par cette disposition se trouve enfreinte si « une décision judiciaire concernant un prévenu reflète le sentiment qu’il est coupable, alors que sa culpabilité n’a pas été préalablement légalement établie » (voir Allenet de Ribemont c. France , arrêt du 10 février 1995, série A n o 308, p. 16, § 35). En l’espèce, il ne ressort pas du dossier que les autorités saisies de l’affaire auraient méconnu cette exigence, notamment dans la motivation de leurs décisions.

Par ailleurs, la Cour observe que la culpabilité des requérants a été légalement établie par le tribunal compétent. Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Ajourne l’examen du grief du premier requérant tiré de la durée de la détention provisoire (article 5 § 3) et du grief des deux requérants tiré de la durée de la procédure pénale (article 6 § 1) ; Déclare la requête irrecevable pour le surplus. S. Dollé J.-P. Costa Greffière Président