A DOUA DECIZIE PARTIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 13244/02 prezentate de Teslim TÖRE împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor LUI Õ (secțiunea a doua), care are loc la 5 iulie 2005 într-o cameră compusă din domnii J.-P. Costa președintele Türmen Jungwiert Butkevych Ugrekhelidze Jočienė, Popović, judecători și domnii S. Naismith, grefier adjunct al secțiunii Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 7 martie 2002, După ce a deliberat, face următoarea decizie: recurentul, domnul Teslim Töre, este un resortisant turc, născut în 1939 și rezident la Istanbul. El este reprezentat în fața Curții de către domnul E. Kanar și Y. Bazara, avocați la Istanbul. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează. La 5 mai 1993, reclamantul, presupusul lider al TKEP (Parteneriatul Comunist al Muncii din Turcia), a fost arestat și reținut de polițiști din cadrul Direcției de Securitate din Istanbul, secțiunea de combatere a terorismului. La 19 mai 1993, acesta a fost adus în fața judecătorului în apropierea Curții de Securitate a statului din Istanbul, care a dispus detenția sa provizorie. La 30 iulie 1993, procurorul Republicii lângă curtea de securitate a statului a inițiat o acțiune penală împotriva reclamantului în temeiul art. 146 alin. (1) din Codul penal care reprimă orice încercare de a schimba sau de a modifica în totalitate sau parțial Constituția Republicii Turcia sau de a face o lovitură de stat împotriva Adunării naționale sau de a împiedica prin forța de a-și exercita funcțiile. La 8 noiembrie 1993, judecătorul se afla în apropierea Curții de Securitate a statului, în paralel cu acțiunea penală împotriva reclamantului, a fost arestat și pus în detenție provizorie a acestuia din urmă pe baza a două mandate de arestare care fuseseră pronunțate în mod implicit (reclamantul era pe fugă în Palestina) de către Curtea Marțială a Comandamentului Statului de Scaun al Adana ( Între 1993 și 1997, mai multe audieri publice au avut loc în fața Curții de Securitate a statului, în care reclamantul pleda nevinovat și a solicitat de fiecare dată eliberarea sa provizorie, dar în zadar. La 19 decembrie 1997, Curtea de Securitate a Uniunii Europene a dispus eliberarea provizorie a reclamantului în cadrul acțiunii penale inițiate împotriva sa la 30 iulie 1993. Cu toate acestea, nu a putut fi eliberat din cauza deciziei de arest provizoriu din 8 noiembrie 1993. Printr-un act de acuză suplimentară din 9 martie 1998, procurorul Republicii lângă curtea de securitate a statului a inițiat o acțiune penală împotriva reclamantului, în calitate de lider și secretar general al TKEP, pe baza articolului 146 alineatul (1) din Codul penal pentru acte de vandalism și crime comise de membrii TKEP, tocmai între 1974 și 1981 la Gaziantep și Mersin. La 28 aprilie 1998, Curtea de Securitate a Uniunii Europene a decis să adere la fond la cauza din acțiunea principală. În avizul său pe fond din 16 martie 1999, procurorul general a propus eliberarea provizorie a reclamantului în ceea ce privește actele comise de membrii TKEP între 1974 și 1981, din lipsă de dovezi suficiente. Cu toate acestea, acesta a propus condamnarea sa în temeiul articolului 146 alineatul (1) din Codul penal pentru că a încercat să schimbe sau să modifice integral sau parțial Constituția Republicii Turcia prin crearea TKEP în 1980. Între 1999 și 2001, au avut loc mai multe audieri publice în fața Curții de Securitate a Uniunii Europene, în cursul cărora reclamantul își va reiniția în mod repetat cererea de eliberare provizorie, pe baza articolului 5 alineatul (3) din convenție și a jurisprudenței bine stabilite a Curții privind durata detenției. La 5 iulie 2001, el a făcut apel la decizia de menținere în detenție provizorie pronunțată de judecător în instanță în instanță din 28 iunie 2001 printr-o hotărâre din 10 iulie 2001, instanța de securitate a statului a respins apelul său și a dispus menținerea sa în arest provizoriu. Această hotărâre i-a fost notificată la 3 august 2001. În aceeași zi, aceaceasta a fost primită cu condiția că nu a fost condamnat la o altă pedeapsă. Curtea a dispus, de asemenea, o pedeapsă suplimentară de interdicie de ieșire de pe teritoriul turc până la pronunțarea hotărârii definitive pe fond. Având în vedere dosarul prezentat Curții, cauza este încă în curs de desfășurare în fața instanțelor interne care nu s-au pronunțat încă cu privire la temeinicia acuzațiilor aduse reclamantului. Invocând art. 5 alin. (1) lit. (a) și (b) din Convenție, reclamantul se plânge că nu a fost adus imediat în fața unui magistrat sau a unui judecător în cazul în care a fost arestat la 5 mai 1993 și că a fost reținut în custodia sa. Pe baza art. 5 alin. (3) din Convenție, reclamantul se plânge de durata excesivă a detenției sale provizorii. Reclamantul susține că procedura penală în ansamblu nu a fost urmată într-un termen rezonabil, în sensul articolului 6 alineatul (1) din convenție. Invocând art. 6 alin. (3) lit. (a) din Convenție, reclamantul se plânge că nu a fost informat, în cel mai scurt timp, într-un mod detaliat, despre natura și cauza acuzației din cauza întârzierii în notificarea actului de acuzare suplimentar prezentat la 9 martie 1998. Reclamantul se plânge de durata detenției sale provizorii pe baza art. 5 alin. (3) din Convenție. Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, se plânge, de asemenea, de durata procedurilor penale în ansamblul său. În stadiul actual al dosarului, Curtea nu este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestor obiecțiuni și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât în conformitate cu art. 54 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul său de procedură. Invocând art. 5 alin. (1) lit. (a) și (b) din Convenție, reclamantul se plânge că nu a fost adus imediat în fața unui judecător sau a unui judecător și a unei custode. Curtea constată că, în esență, reclamantul contestă regularitatea și durata detenției sale, în sensul art. 5 alin. (1) lit. (c) și (3) din Convenție. Cu toate acestea, aceasta nu este chemată să se pronunțe asupra faptului dacă faptele invocate revelează aspectul unei încălcări a dispozițiilor în cauză. Într-adevăr, art. 35 alineatul (1) din Convenție prevede că Curtea nu poate fi sesizată decât în termen de șase luni de la adoptarea deciziei interne definitive În speță, Curtea arată că reclamantul nu dispunea de nicio cale de atac în temeiul dreptului turc în ceea ce privește durata custodiei în litigiu care era conformă cu legislația internă de la momentul respectiv (a se vedea Sakćk și alții c. Turcia, Hotărârea din 26 noiembrie 1997, Rec., 1997-VII, § 53). Aceasta se referă la jurisprudența sa bine stabilită potrivit căreia, în lipsa unei căi de atac interne, termenul de șase luni se scurge din actul incriminat în instanță. În acest caz, reținerea reclamantului a luat sfârșit la 19 mai 1993, în timp ce cererea a fost introdusă la 7 martie 2002. În plus, examinarea cauzei nu permite identificarea niciunei circumstanțe speciale care ar fi putut întrerupe sau suspenda expirarea termenului. Prin urmare, această parte a cererii este tardivă și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 alineatele (1) și (4) din convenție. Invocând art. 6 alin. (3) lit. (a) din Convenție, reclamantul se plânge că nu a fost informat, în cel mai scurt timp, într-un mod detaliat, despre natura și cauza acuzației din cauza întârzierii în notificarea actului de acuzare suplimentar prezentat la 9 martie 1998. Curtea amintește că echitatea procedurii trebuie să fie apreciată în lumina procedurii în ansamblul său (a se vedea, de exemplu, Miailhe c. Franța (n, Hotărârea din 26 septembrie 1996, Rec., 1996 IV, p. 1338, § 43). Cu toate acestea, având în vedere dosarul în fața acesteia, Curtea arată că procedura penală inițiată împotriva reclamantului este încă în curs de desfășurare în fața instanțelor interne și că: nu a fost pronunțată nicio condamnare n Anulează examinarea obiecțiilor reclamantului întemeiat pe durata detenției provizorii și pe cea a procedurii inițiate împotriva sa Declară cererea inadmisibilă pentru surplus. Naismith J.-P. Costa Modululr Adjunct Președinte
de la requête n
o
13244/02
présentée par Teslim TÖRE
contre la Turquie
La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 5 juillet 2005 en une chambre composée de
:
MM.
J.-P.
Costa
,
président
,
R.
Türmen
,
K.
Jungwiert
,
V.
Butkevych
,
M.
Ugrekhelidze
,
M
me
D.
Jočienė,
M.
D.
Popović,
juges
,
et de M. S.
Naismith,
greffier adjoint de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 7 mars 2002,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Teslim Töre, est un ressortissant turc, né en 1939 et résidant à Istanbul. Il est représenté devant la Cour par M
es
Bașara, avocats à Istanbul.
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.
Le 5 mai 1993, le requérant, leader présumé du TKEP (Parti communiste du travail de Turquie), fut arrêté et placé en garde à vue par des policiers de la direction de la sûreté d’Istanbul, section de la lutte contre le terrorisme.
Le 19 mai 1993, il fut traduit devant le juge près la cour de sûreté de l’Etat d’Istanbul qui ordonna sa détention provisoire.
Le 30 juillet 1993, le procureur de la République près la cour de sûreté de l’Etat engagea une action pénale à l’encontre du requérant sur le fondement de l’article 146 § 1 du code pénal réprimant toute tentative de changer ou de modifier entièrement ou partiellement la Constitution de la République de Turquie ou de faire un coup d’Etat contre l’Assemblée nationale ou de l’empêcher par la force d’exercer ses fonctions.
Le 8 novembre 1993, le juge près la cour de sûreté de l’Etat, parallèlement à l’action pénale engagée à l’encontre du requérant, ordonna l’arrestation et la mise en détention provisoire de ce dernier sur la base de deux mandats d’arrêts qui avaient été rendus par défaut (le requérant était alors en fuite en Palestine) par la cour martiale du commandement de l’Etat de siège d’Adana (
Sıkıyönetim Komutanlığı Askeri Mahkemesi
), respectivement les 30 mars 1981 et 20 avril 1982.
Entre 1993 et 1997, plusieurs audiences publiques eurent lieu devant la cour de sûreté de l’Etat, au cours desquelles le requérant plaida non coupable et demanda chaque fois sa libération provisoire, mais en vain.
Le 19 décembre 1997, la cour de sûreté de l’Etat ordonna la libération provisoire du requérant dans le cadre de l’action pénale engagée contre lui le 30 juillet 1993. Il ne put toutefois être libéré en raison de la décision de mise en détention provisoire du 8 novembre 1993.
Par un acte d’accusation supplémentaire du 9 mars 1998, le procureur de la République près la cour de sûreté de l’Etat engagea une action pénale à l’encontre du requérant, en sa qualité de leader et secrétaire général du TKEP, sur le fondement de l’article 146 § 1 du code pénal pour les actes de vandalisme et meurtres commis par les membres du TKEP, précisément entre 1974 et 1981 à Gaziantep et Mersin.
Le 28 avril 1998, la cour de sûreté de l’Etat décida de joindre au fond l’affaire susmentionnée à l’affaire au principal.
Dans son avis sur le fond du 16 mars 1999, le procureur général proposa la mise en liberté provisoire du requérant s’agissant des actes commis par les membres du TKEP entre 1974 et 1981, faute de preuves suffisantes. Il proposa toutefois de le condamner sur le fondement de l’article 146 § 1 du code pénal pour avoir tenté de changer ou de modifier entièrement ou partiellement la Constitution de la République de Turquie en créant le TKEP en 1980.
Entre 1999 et 2001, plusieurs audiences publiques eurent lieu devant la cour de sûreté de l’Etat, au cours desquelles le requérant réitéra à maintes reprises sa demande de libération provisoire, se fondant entre autres sur l’article
5 § 3 de la Convention et la jurisprudence bien établie de la Cour concernant la durée de la détention.
Le 5 juillet 2001, il fit appel de la décision de maintien en détention provisoire prononcée par le juge à l’audience publique du 28 juin 2001.
Par un arrêt du 10 juillet 2001, la cour de sûreté de l’Etat rejeta son appel et ordonna son maintien en détention provisoire. Cet arrêt lui fut notifié le 3
août 2001.
A l’audience publique du 11 septembre 2001, le requérant réitéra sa demande de libération provisoire. Celle-ci fut accueillie le même jour à la condition qu’il n’ait pas été condamné à une autre peine. La cour ordonna également une peine complémentaire d’interdiction de sortie du territoire turc jusqu’au prononcé du jugement définitif au fond.
Au vu du dossier tel que présenté à la Cour, l’affaire est toujours pendante devant les juridictions internes qui ne se sont pas encore prononcées sur le bien-fondé des accusations portées contre le requérant.
1.
Invoquant l’article 5 § 1 a) et b) de la Convention, le requérant se plaint de ne pas avoir été aussitôt traduit devant un magistrat ou un juge lorsqu’il a été arrêté le 5 mai 1993, et de l’irrégularité de sa garde à vue.
2.
Se fondant sur l’article 5 § 3 de la Convention, le requérant se plaint de la durée excessive de sa détention provisoire.
3.
Le requérant allègue que la procédure pénale, dans son ensemble, n’a pas été suivie dans un délai raisonnable, au sens de l’article 6 § 1 de la Convention.
4.
Invoquant l’article 6 § 3 a) de la Convention, le requérant se plaint de ne pas avoir été informé, dans le plus court délai, d’une manière détaillée, de la nature et de la cause de l’accusation en raison du retard pris dans la notification de l’acte d’accusation supplémentaire présenté le 9 mars 1998.
1.
Le requérant se plaint de la durée de sa détention provisoire sur le fondement de l’article 5 § 3 de la Convention.
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, il se plaint par ailleurs de la durée de la procédure pénale dans son ensemble.
En l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ces griefs et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur conformément à l’article 54 § 2 b) de son règlement.
2.
Invoquant l’article 5 § 1 a) et b) de la Convention, le requérant se plaint de ne pas avoir été aussitôt traduit devant un magistrat ou un juge et de l’irrégularité de sa garde à vue.
La Cour observe qu’en substance, le requérant conteste la régularité et la durée de sa garde à vue, au sens de l’article 5 §§ 1 c) et 3 de la Convention. Toutefois, elle n’est pas appelée à se prononcer sur le point de savoir si les faits allégués révèlent l’apparence d’une violation des dispositions en cause. En effet, l’article 35 § 1 de la Convention prévoit que la Cour ne peut être saisie que «
dans un délai de six mois à partir de la décision interne définitive
».
En l’espèce, la Cour relève que le requérant ne disposait en droit turc d’aucune voie de recours pour contester la durée de la garde à vue litigieuse qui était conforme à la législation interne de l’époque (voir
Sakık et autres c.
Turquie
, arrêt du 26 novembre 1997,
Recueil des arrêts et décisions
53). Elle se réfère à sa jurisprudence bien établie selon laquelle, en l’absence de voie de recours internes, le délai de six mois court à partir de l’acte incriminé dans la requête. En l’espèce, la garde à vue du requérant a pris fin le 19 mai 1993 alors que la requête a été introduite le 7 mars 2002.
En outre, l’examen de l’affaire ne permet de discerner aucune circonstance particulière qui ait pu interrompre ou suspendre l’écoulement du délai. Partant, cette partie de la requête est tardive et doit être rejetée conformément à l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.
3.
Invoquant l’article 6 § 3 a) de la Convention, le requérant se plaint de ne pas avoir été informé, dans le plus court délai, d’une manière détaillée, de la nature et de la cause de l’accusation en raison du retard pris dans la notification de l’acte d’accusation supplémentaire présenté le 9
mars 1998.
La Cour rappelle que l’équité de la procédure doit s’apprécier à la lumière de la procédure dans son ensemble (voir, par exemple,
Miailhe c.
France (n
o
2)
, arrêt du 26 septembre 1996,
Recueil
1996
‑
IV, p.
1338, §
43).
Or, au vu du dossier devant elle, la Cour relève que la procédure pénale engagée à l’encontre du requérant est toujours pendante devant les juridictions internes et qu’aucune condamnation n’a été prononcée. Elle n’est donc pas en mesure d’examiner ce grief qui apparaît prématuré et doit être rejeté conformément à l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Ajourne
l’examen des griefs du requérant tirés de la durée de la détention provisoire et de celle de la procédure engagée à son encontre
;
Déclare
la requête irrecevable pour le surplus.
S.
Naismith
J.-P.
Costa
Greffier adjoint
Président