STOIANOVA et NEDELCU contre la ROUMANIE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Partiellement irrecevable
STOIANOVA et NEDELCU contre la ROUMANIE (CtEDO, 2004)
SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE PARTE PRIVIND RECEVABILITATEA cererilor nr. 77517/01 și 77722/01 prezentate de Dorel STOCANOVA și Claudiu NEDELCU împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 3 februarie 2004 într-o cameră compusă din domnii J.-P. Costa președinte A.B. Baka Loucaide Biersan Jungwiert Ugrekhelidze Mularoni, judecători Dolle, graffière de secțiune Având în vedere cererile sus-menționate depuse la 4 aprilie 2001, După ce au deliberat, face următoarea decizie FAPT Centrii, domnii Dorel Stoianova (solicitarea nr. 77517/01) și Claudiu Nedelcu (solicitarea nr. 77722/01), sunt resortisanți români născuți în 1974 și, respectiv, 1975 și rezidenți în București. Ei sunt reprezentați în fața Curții de către domnul I. Lazar, avocat la București. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de reclamanți, pot fi rezumate după cum urmează. Procedura penală împotriva reclamanților pentru furt cu violență În urma unui incident care a avut loc la 17 martie 1993, data la care terța parte C.D. este văzut cum se fură bijuterii de aur, după ce au fost reținuți, loviți cu pumnii, de un grup de oameni, reclamanții au fost arestați și reținuți provizoriu la 14 aprilie 1993. Prin rechiziționarea din 10 iunie 1993 a Parchetului în apropierea Tribunalului de Primă Instanță din București, reclamanții au fost rejudecați pentru furt cu violență, infracțiune pedepsită prin art. 211 alineatul (1) din Codul Penal. Prin hotărârea din 24 noiembrie 1993, ei au fost achitați și eliberați, instanța considerând că faptele pentru care Parchetul îi acuzase nu le puteau fi imputate. La apel introdus de Parchet, tribunalul departamental din București a constatat, prin decizia din 12 iulie 1994, că acțiunile de urmărire penală întreprinse de Parchet erau afectate de nulitate absolută, a anulat deci hotărârea din 24 noiembrie 1993 și a retrimis cauza în fața Parchetului. În special, Tribunalul a precizat că măsurile luate de Parchet în privința reclamanților au avut loc în lipsa unui avocat și că Parchetul a omis, în cursul anchetei, să interogheze unii martori și să ia în considerare anumite fapte esențiale care puteau duce la identificarea autorilor incidentului din 17 martie 1993. Această decizie a devenit definitivă, fiind confirmată prin hotărârea definitivă a Tribunalului de apel din București din 27 octombrie 1994, în urma căreia acuzațiile au fost reluate de Parchet în apropierea Tribunalului de Primă Instanță din București. Prin ordonanța din 11 noiembrie 1997, procurorul N.O. al Parchetului menționat pronunțat un refuz în beneficiul reclamanților. El a menționat în ordonanța sa că, deși faptele reproșate de victima C.D. au fost reale, el nu a avut nici o dovadă care să demonstreze, pe bună dreptate, că responsabilitatea îi afecta pe reclamanți. În plus, procurorul a subliniat că un interval mare de timp s-a scurs de la incidentul incriminat și a ordonat clasificarea dosarului la organele de poliție. Această decizie a fost notificată reclamanților, la cererea acestora, prin scrisorile EPPO din 11 martie și, respectiv, 4 decembrie 1998. La 12 mai 1999, procurorul-șef al Parchetului din apropierea tribunalului departamental din București infirma ordonanța din 11 noiembrie 1997 și, pe baza articolelor 220 și 270 din Codul de procedură penală (denumit în continuare C.P.), a dispus redeschiderea procedurilor penale împotriva reclamanților pentru furt cu violență și pentru incitarea terților să depună mărturie falsă, infracțiuni pedepsite prin articolele 211 și 260 din Codul penal. Parchetul a considerat că hotărârea Parchetului de Primă Instanță nu a fost conformă cu dovezile prezentate în dosar și că, pe de altă parte, ancheta pe care a efectuat-o nu a fost completă, deoarece mai multe măsuri nu au fost efectuate, cum ar fi confruntarea autorilor prezumați în prezența avocaților lor și audierea anumitor martori. Din înscrisurile din dosar reiese că această procedură este încă în curs de desfășurare în fața Parchetului. Potrivit reclamanților, prin deblocarea procedurilor penale, Parchetul ar fi vizat, de fapt, să-și paralizeze demersurile în vederea obținerii de despăgubiri pentru perioada în cursul căreia au fost reținuți ilegal (a se vedea nr. 2 de mai jos). Acțiuni în despăgubire pentru detenție ilegală În 1998, fiecare dintre reclamanți a introdus la Tribunalul de Primă Instanță din București o acțiune în despăgubire împotriva statului, reprezentată de Ministerul de Finanțe, cerând 500 de milioane de lei românești ( (a se vedea nr. 1 de mai sus). Prin hotărârile pronunțate la 21 ianuarie 1999, Tribunalul a acceptat parțial cererile acestora și l-a obligat pe pârât, în temeiul articolului 504 din C.P.P. și al articolului 998 din Codul civil, să plătească fiecărui reclamant daune-interese în valoare de 50 de milioane de euro. 1999 - cu titlu de prejudiciu moral. Instanța a luat în considerare, pentru a stabili această sumă, vârsta tânără a reclamanților, faptul că, prin detenția lor ilegală în perioada 14 aprilie - 26 noiembrie 1993, ei au fost împiedicați să se integreze în societate și să aibă venituri și faptul că au fost marginalizați și chiar stigmatizați În ceea ce privește actele pe care nu le-au comis, precum și hotărârea de nejudiciare a Parchetului din 11 noiembrie 1997, reclamanții au făcut apel, susținând că valoarea despăgubirii pe care le-au acordat era insuficientă. În cadrul audierilor care au avut loc în fața instanței judecătorești din București, reprezentantul Parchetului a declarat că cauza penală a reclamanților era încă pendinte, ca urmare a redeschiderii procedurii prin rezoluția procurorului din 12 mai 1999 și a solicitat suspendarea procedurii până la încheierea procesului penal al reclamanților, în temeiul articolului 244 din Codul de procedură civilă (C.P.C.). Prin deciziile pronunțate la 14 septembrie 1999 și, respectiv, la 9 februarie 2000, Curtea de apel a respins ca neîntemeiată cererea Parchetului de suspendare a procedurilor civile în despăgubire și, pe fond, a confirmat temeinicia hotărârilor Tribunalului de Primă Instanță. Comisia a subliniat în special faptul că primii judecători au evaluat în mod corect daunele-interese acordate reclamanților, a căror valoare a fost considerată echitabilă în raport cu consecințele detenției lor ilegale, cu dificultățile lor de reintegrare socială și cu costul mediu de viață în societatea românească. Aceste hotărâri au fost confirmate, la recursul reclamanților și al Parchetului, de două hotărâri definitive pronunțate de Curtea Supremă de Justiție la 11 octombrie 2000. În special, Curtea Supremă reține, având în vedere cererea Parchetului de suspendare a procedurii, că procedurile penale redeschise de Parchet la 12 mai 1999 nu au fost realizate de niciun element care să demonstreze că reclamanții ar fi fost autorii faptelor de care au fost suspectați și că reprezentantul Parchetului a omis să furnizeze elemente convingătoare în acest sens. Dreptul și practica internă relevante Codul de procedură penală (C.P.) art. 220 Procurorul infirm, prin ordonanță motivată, o măsură de urmărire penală care nu este conformă cu legea. art. 270 L Procurorul poate ordona redeschiderea procedurilor penale în cazul în care, în urma unei hotărâri de nejudiciare, se constată că motivul pe care s-a întemeiat decizia sa anterioară nu a existat efectiv sau că nu mai există. Redeschiderea procedurilor este decisă prin ordonanța procurorului. art. 504 Orice persoană condamnată printr-o decizie definitivă are dreptul de a beneficia de o despăgubire pe la ................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................. Beneficiază, de asemenea, de dreptul la despăgubiri pentru daunele suferite în legătură cu care s-a luat o măsură preventivă și în beneficiul căreia, din motivele menționate la alineatul precedent, s-a pronunțat un refuz sau o achitare. art. 505 (...) 2. La acțiune [în despăgubire] poate fi introdusă într-un termen de un an de la data la care hotărârea a devenit definitivă sau de la data la care ordinul de încheiere a urmăririi penale. art. 506 Pentru acordarea reparației, l □ Oricine cauzează un prejudiciu altora este obligat să îl repare. □ Codul de procedură civilă art. 244 Instanța poate suspenda judecata cauzei: (...) atunci când urmărirea penală a fost inițiată pentru fapte pedepsite prin lege care ar avea o influență decisivă asupra hotărârii care trebuie pronunțată. Invocând art. 6 alineatul (1) din convenție, reclamanții se plâng de durata procedurilor penale îndreptate împotriva lor și susțin că EPPO nu a efectuat niciun act de punere în aplicare după redeschiderea anchetei, la 12 mai 1999, și că această reluare a urmăririi penale a constituit și continuă să constituie o amenințare permanentă pentru aceștia. De asemenea, acestea au declarat că nu sunt conștienți de dreptul lor la reparații în caz de detenție ilegală, în conformitate cu art. 5 alin. (5) din Convenție. Ei susțin că valoarea daunelor-interese pe care le-au primit în urma acțiunii lor în despăgubire nu este rezonabilă, instanțele naționale neatinse ținând seama de suferința lor cauzată de detenția lor, de demnitatea lor și de dificultățile lor de reintegrare socială după eliberarea lor în libertate. Reclamanții se plâng de durata procedurii penale îndreptate împotriva lor. Ei .. la art. 6 alineatul (1) din convenție, care dispune astfel în părțile sale relevante Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide, (...) de fondarea oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva ei. În stadiul actual al dosarului, Curtea nu consideră că este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestui litigiu și consideră că este necesar să îl comunice guvernului pârât în conformitate cu articolul (b) din Regulamentul său de procedură. Orice persoană care a suferit o arestare sau o detenție în condiții contrare dispozițiilor acestui articol are dreptul la despăgubiri. Curtea constată că reclamanților li s-a acordat o despăgubire pentru deținerea lor, calificată ca fiind ilegală de instanțele naționale sesizate cu cererea lor de despăgubire. Or, spre deosebire de afirmațiile reclamanților, Curtea observă că a reieșit în mod clar din așteptările hotărârilor instanțelor naționale care le-au acceptat cererea că au luat efectiv în considerare demnitatea, suferința și dificultățile de reintegrare socială cauzate de detenția lor. În măsura în care recurentele invocă o necunoaștere a dreptului lor la o despăgubire în temeiul articolului 5 alineatul (5) menționat anterior, din cauza valorii insuficiente a daunelor-interese alocate, Curtea amintește că dispoziția menționată anterior nu conferă dreptul la o anumită sumă cu titlu de despăgubire (K.W.c. Elveția, nr 26382/95, decizia Comisiei din Hotărârea nr. 91-B, p. 23). În orice caz, Curtea nu descoperă nimic în speță care să permită să se creadă că, prin alocarea unei astfel de sume cu titlu de reparație, autoritățile interne ar fi acordat dreptul garantat prin art. 5 din Convenția , Hotărârea din 13 mai 1980, seria A n 37, p. 16, Õ . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . cererile inadmisibile pentru surplus. Dolle J.-P. Costa Modulul Președinte