ROMAN ET HOGEA c. ROUMANIE

RESPONDENT

ROU

HOTĂRÂRE

31.08.2004

Pe scurt

Instanță: CtEDO
Concluzie: Partiellement recevable;Partiellement irrecevable

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2004
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ROMAN ET HOGEA c. ROUMANIE (CtEDO, 2004)

HUDOC · oficial

SECȚIUNEA A DOUA DECIZIA PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 62959/00 prezentate de Maria ROMAN și Ioana HOGEA împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 31 august 2004 într-o cameră compusă din domnii J.-P. Costa președinte Loucaide Bîrsan Jungwiert Butkevych mes Thomassen, Mularoni, judecători și dl Dolle, graffière de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 1 iunie 2000, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de recurente, După ce au deliberat, face următoarea decizie FACE recurentele mele, Maria Roman și Ioana Hogea, sunt resortisanți români, născuți în 1950 și, respectiv, 1955 și reședința în Bistrița. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează. Cele două recurente lucrau ca angajate ale societății comerciale F. Bistrița, într-un spațiu comercial aparținând acesteia din urmă. Prin contractul din 16 februarie 1993, întreprinderea vinde localul unei terțe părți, societatea F. (denumită în continuare "F"). La 18 februarie 1993, recurentele au fost informate de către fostul lor angajator cu privire la contractul încheiat între acesta și F. Contestând vânzarea localului comercial, acestea au refuzat să se prezinte noului angajator. Acțiune în justiție în vederea reintegrării recurentelor în posturile lor Prin scrisoarea din 28 mai 1993, recurentele au solicitat F. să își respecte contractele de muncă, astfel cum se prevede în Convenția din 16 februarie 1993. În lipsa unui răspuns din partea F., recurentele au introdus, la 20 august, 1993, o acțiune în fața Tribunalului de Primă Instanță din Bistrița, pentru ca noul lor angajator să fie condamnat să le reintegreze în posturile lor și să le plătească salariile datorate începând cu 16 februarie 1993. Prin hotărârea din 17 iunie 1994, instanța, constatând că, în ciuda refuzului recurentelor de a se prezenta noului angajator, contractele lor de muncă erau încă valabile, a condamnat F. În plus, instanța reține că recurentele nu au desfășurat nici o activitate lucrativă în beneficiul F. și consideră că refuzul recurentelor de a se prezenta noului angajator nu a fost imputabil acestuia din urmă. Prin urmare, el a respins cererea lor de condamnare a angajatorului la plata de daune-interese echivalente salariilor datorate începând cu 16 februarie 1993 până la reintegrarea lor în posturile necontenite de respingerea cererii lor de despăgubire, recurentele au făcut un apel împotriva acestei hotărâri, respins prin decizia din 14 februarie 1995 al tribunalului județ din Bistrița Nasaud. Tribunalul reține că recurentele nu au dovedit refuzul F. de a-și respecta contractele de muncă după data la care au fost achiziționate spațiul comercial. Instanța a fost, de asemenea, respinsă prin hotărârea definitivă a instanței de apel a Cluj, la 24 ianuarie 1996. Solicitări pentru executarea hotărârii din 24 ianuarie 1996 În perioada 28 mai 1993-26 iunie 1997, recurentele au trimis 11 scrisori către F. pentru a obține reintegrarea în posturile lor. Ele i-au reamintit că s-a angajat să-și respecte contractele de muncă și că, în lipsa unei decizii de concediere, în conformitate cu legea în materie, contractele lor de muncă erau în continuare valabile. Acestea susțin că toate încercările lor de a contacta noul angajator, în scris sau prin prezentarea la sediul său, în această perioadă, au eșuat și că F. a refuzat să primească scrisorile lor. 1998, recurentele au solicitat F., prin intermediul procurorului judiciar la Tribunalul de Primă Instanță din Bistrița, să execute hotărârea din 17 iunie 1994, astfel cum a fost confirmată de hotărârea definitivă din 24 ianuarie 1996, precum și plata daunelor-interese de o valoare egală cu salariile datorate începând cu 16 februarie 1993 până la reintegrarea acestora. În lipsa unui răspuns din partea F., recurentele au formulat, la 30 martie 1998, o cerere de executare forțată a hotărârii din 17 iunie 1994 în fața Tribunalului de Primă Instanță din Bistrița. Prin scrisoarea din 24 aprilie 1998, Tribunalul a trimis cererea recurentelor, pe motiv că executarea respectivă nu intra în competența sa. Prin scrisoarea din 29 august 2000, recurentele au solicitat Tribunalului informații privind stadiul procedurii de executare forțată. În lipsa unui răspuns din partea instanței, recurentele au trimis scrisori noi, la 7 martie și 19 aprilie 2001 care solicitau aceleași informații și, în măsura în care instanța nu era competentă pentru executarea forțată a hotărârii definitive în cauză, au întrebat care era autoritatea competentă în acest domeniu. Prin scrisoarea din 20 aprilie 2001, instanța de primă instanță din Bistrița a informat recurentele că întoarcerea cererii lor de executare forțată, la 24 aprilie 1998, însemna, pentru instanță, sfârșitul dosarului de execuție, că hotărârea nu era susceptibilă de a fi executată forțată de executorul justiției și că, prin urmare, instanța nu avea nicio obligație legală de a continua prelucrarea cererilor lor. El le-a informat, de asemenea, că trebuiau să solicite direct angajatorului executarea contractelor de muncă și că, în caz de refuz, li se putea ordona să se adreseze instanțelor, astfel încât să obțină despăgubiri pentru prejudiciul cauzat de neexecuția de către angajator a obligației sale. Plângerile penale privind neexecutarea hotărârii din 24 ianuarie 1996 La 18 iunie 1998, recurentele au sesizat Parchetul în apropierea Tribunalului de Primă Instanță din Bistrița cu privire la o plângere penală împotriva asociaților societății F. pentru înșelăciune (art. 215 1 și art. 2 din Codul Penal din România), utilizarea unor false și false în scris (art. 291 și art. 292 din Codul Penal din România) în contractul din 16 februarie 1993. Acestea solicitau anularea contractului, restabilirea situației anterioare vânzării, precum și condamnarea asociaților F. la plata daunelor-interese până la repararea încălcării drepturilor lor. Ele reaminteau că persoanele vizate refuzaseră executarea hotărârii din 24 ianuarie 1996. 1999, Parchetul a dispus un refuz în favoarea asociaților, pe motiv că faptele invocate de recurente nu au fost dovedite. Această decizie a fost confirmată, pe baza plângerii recurentelor, de către Parchetul departamental din Bistrița și aproape de curtea de apel a Cluj la 3 iunie, 13 august, 14 octombrie și 21 decembrie 1999. În ceea ce privește executarea obligației de a se reintegra în postul L Creditorul are dreptul de a obține executarea exactă a obligației sau, din lipsă de executare, are dreptul de a fi demascat. Mijloacele de a obliga debitorul să execute obligația în natură Legea românească a pus la dispoziția creditorului mai multe mijloace indirecte pentru a obliga debitorul să execute o astfel de obligație Plata reparațiilor Codul muncii, publicat în cadrul Monitorului Oficial nr. 140/1 decembrie 1972, conferă în sarcina angajatorului care a concediat în mod ilegal un salariat, obligația de a plăti o indemnizație, împreună cu obligația de a reintegra persoana concediată în postul său art. 136 În cazul în care decizia de concediere este anulată, angajatorul trebuie să reinsereze în același post persoana concediată și trebuie să îi plătească o indemnizație echivalentă cu salariul mediu din ultimele trei luni înainte de concediere (...) În cazul în care persoana concediată a găsit un nou loc de muncă, (...) suma datorată va fi egală cu diferența dintre salariul mediu înainte de concediere și câștigul obținut după concediere. Noul cod al muncii, publicat la Monitor Oficial nr. 75/5 februarie art. 78 În cazul în care concedierea este nefondată sau ilegală, tribunalul va anula și va condamna angajatorul la plata unei sume egale cu salariile imputate, majorate și actualizate și cu alte drepturi de care ar fi beneficiat angajatul. Tribunalul va trimite părțile în situația anterioară concedierii, la cererea salariatului. (ii) L Tribunalul sesizat de creditor poate condamna debitorul prin hotărâre prealabilă, după ce a citat părțile, să plătească o amendă civilă de la 200.000 lei românești la 500 000 lei românești pentru fiecare zi de întârziere până la executarea obligației prevăzute de titlul executoriu. (iii) Plângerea penală împotriva debitorului Legea nr. 168/99 privind conflictele de muncă publicată în cadrul Monitorului Oficial nr. 582/29 noiembrie 1999 și intrată în vigoare la 1 ianuarie 2000 art. 84 L a executării unei decizii definitive prin care se dispune reintegrarea unui salariat în postul său constituie o infracțiune și este pedepsită de la șase luni la un an de închisoare sau de la o amendă. La executarea obligației prin echivalent Creditorul are posibilitatea de a solicita instanțelor plata contravalorii obligației a cărei executare în natură a devenit imposibilă în mod obiectiv. La art. 1075 din Codul civil se citește astfel obligațiile de a face sau de a nu face să se transforme în daune-interese în caz de neexecuție de către debitor Potrivit doctrinei românești, Codul de procedură civilă din redactarea sa anterioară datei de 2 mai 2001 obliga creditorul să sesizeze instanțele cu privire la o acțiune de revizuire a deciziei definitive în vederea obținerii unui nou titlu executoriu care să condamne debitorul la plata unei despăgubiri în cazul în care executarea în natură nu ar mai fi posibilă (a se vedea V. Ciobanu, S. Zilberstein, Tratatul privind executarea forțată , Ed. Lumina Lex, 2001, p. 440). art. 322 Revizuirea unei hotărâri pronunțate în recurs sau devenit definitivă din lipsă de recurs, precum și a unei hotărâri pronunțate în recurs atunci când taie fondul, poate fi solicitată: (...) dacă obiectul cererii inițiale nu mai există (...) În redactarea sa ulterioară datei de 2 mai 2001, Codul de procedură civilă reglementează astfel demersurile creditorului art. 580 alineatul (2) Creditorul poate solicita ca debitorul să-i plătească daune-interese pentru a primi despăgubiri pentru prejudiciile cauzate de neexecutarea obligației (...) la art. 574 se aplică în speță. art. 574 În cazul în care titlul executoriu nu prevede contravaloarea [obligația de a face] în cazul în care nu se poate executa, instanța va stabili suma, la cererea creditorului (...) art. 371 alineatul (2) În cazul în care dobânda, penalitățile sau alte obligații pecuniare sunt impuse prin titlul executoriu, fără a se stabili valoarea acestora, acestea vor fi evaluate în bani de către executorul justiției, în conformitate cu legea. Pe domeniul de competență al aprozilor de justiție Codul de procedură civilă în redactarea sa anterioară datei de 2 mai 2001 art. 373 alineatul (1) Legea nr. 188/2000 privind aprozii de judecată art. 1 alineatul (1) Aprozii de justiție sunt însărcinați cu executarea obligațiilor civile prevăzute de titlurile executorii Codul de procedură civilă în redactarea sa ulterioară datei de 2 mai 2001 art. 371 alineatul (1) Numai obligațiile de a plăti o sumă de bani, de a restitui un bun, de a dărâma o construcție, o plantare sau o altă lucrare sau de a lua măsuri permise de lege. GRIFS Invocând, în esență, la art. 6 1 din Convenție, recurentele se plâng de executarea hotărârii definitive din 24 ianuarie 1996, pronunțate în favoarea lor. Acestea invocă, de asemenea, o încălcare a articolului 17 din Convenție din cauza lipsei de asistență din partea de la . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1996 din Curtea din Cluj nu a fost judecată în mod echitabil, în măsura în care cererea lor de plată a salariilor datorate a fost respinsă. ÎN PUTERE Recurentele susțin că neexecutarea hotărârii definitive din 24 ianuarie 1996, prin care se dispune reintegrarea în posturile lor, încalcă dreptul lor de acces la o instanță, prin necunoașterea articolului 6 1 din Convenție, care dispune astfel în părțile relevante ale acesteia Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Cu privire la excepția preliminară a guvernului de neobosire a căilor de atac interne În primul rând, guvernul reamintește că executarea obligației în speță necesită intervenția personală a debitorului și susține că nu există mijloace de executare forțată în natură a unei astfel de obligații. În opinia sa, recurentele ar fi trebuit să utilizeze mijloacele indirecte pentru a obliga debitorul să își îndeplinească obligația. Prin urmare, acestea ar fi trebuit să solicite o condamnare a angajatorului la plata unei despăgubiri în conformitate cu art. 136 alineatul (1) din Codul muncii (a se vedea suprapartea de drept intern pertinentă, litera (n) punctul (i). Acesta consideră că este vorba despre o cale de atac adecvată, accesibilă, eficientă și suficientă, în conformitate cu jurisprudența organelor Convenției (G.c. Belgia, nr. 12604/86, Decizia Comisiei din 10 iulie 1991, Deciziile și rapoartele (DR) 70, p. 125, citează, de asemenea, o decizie din 24 septembrie 1997 a Tribunalului de apel din Craiova, care confirmă posibilitatea ca toți cei concediați să beneficieze de această compensație, fie prin acțiunea în anulare a deciziei de concediere, fie prin introducerea unei acțiuni separate în acest scop. În plus, guvernul afirmă că, în opinia sa, plata unei astfel de despăgubiri reprezintă, într-adevăr, o adevărată executare de către angajator a obligației de a reintegra, salariul fiind, pentru un angajat, partea din contractul de muncă. În sfârșit, guvernul consideră că recurentele aveau alte căi de atac care îndeplineau criteriile prevăzute la art. 35 din Convenție, astfel cum au fost interpretate de Curte (Stögmüller c. Austria, Hotărârea din 10 noiembrie 1969, seria A n 9, p. 42), § De Wilde, Ooms și Versyp c. Belgia, Hotărârea din 18 iunie 1971, seria A n A se vedea nota de subsol 32 din decizia de inițiere a procedurii. Ca răspuns, recurentele contestă eficacitatea căilor de atac indicate de guvern și susțin că, în opinia lor, legea română nu obligă executarea unei decizii definitive cu privire la introducerea unor acțiuni ulterioare în despăgubire. Curtea amintește că, în temeiul articolului 35 1 din Convenție, aceasta nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de atac interne. Orice solicitant trebuie să fi acordat instanțelor interne ocazia pe care această dispoziție are ca scop să o menajeze în principiu statelor contractante: evitarea sau corectarea presupuselor încălcări ale acestora (a se vedea, de exemplu, Carcot c. Franța, Hotărârea din 19 martie 1991, seria A n 200, p. 19, § 36) ( Moreira Barbosa c. Portugalia (dec.), nr 65681/01, 29 aprilie 2004). Cu toate acestea, dispozițiile art. 35 alin. (1) din Convenție prevăd doar epuizarea recursurilor atât referitoare la infracțiunile incriminate, cât și la cele adecvate. certitudinea nu numai în teorie, ci și în practică, altfel le lipsesc eficiența și accesibilitatea dorite; este de datoria statului pârât să demonstreze că aceste cerințe sunt îndeplinite (a se vedea, printre multe altele, Hotărârile Vernillo c. Franța din 20 februarie 1991, seria A nr 198, § 27, și Dalia c. Franța din 19 februarie 1998, Recuperarea hotărârilor și deciziilor 1998-I, § 38, Moreira Barbosa , citată anterior). Presupunând că, având în vedere caracterul special al obligației de executare în speță, care necesită intervenția personală a debitorului, aceste mijloace de constrângere a debitorului ar putea, în principiu, să asigure căi de atac efective și accesibile în sensul articolului 35 1, Curtea constată că, în speță, recurentele au împrumutat deja două dintre aceste mijloace indirecte și că nici unul dintre ele nu a dus la executarea hotărârii definitive. Or, potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant trebuie să fi făcut uz de o utilizare normală a acțiunilor interne foarte eficiente și suficiente. Atunci când a fost utilizată o cale de atac, utilizarea unei căi de atac alternative, al cărei scop este practic același, nu este impus ( Moreira Barbosa, citată anterior). În speță, instanțele care acționează pe fond au respins definitiv cererea recurentelor de a primi despăgubiri egale cu salariile datorate până la reintegrarea lor (hotărârea definitivă din 24 ianuarie) 1996). De asemenea, plângerea lor penală din 18 iunie 1998 împotriva angajatorului, în care invocau neexecutarea hotărârii definitive pronunțate în favoarea lor și cerând repararea prejudiciului suferit, a făcut obiectul unui refuz în favoarea persoanelor vizate, Parchetul nu se pronunță asupra cererii de despăgubire. Trebuie să se constate că legea nr. 168/99 invocată de Ön Õ a intrat în vigoare numai la 1 ianuarie 2000, adică la patru ani de la data adoptării hotărârii definitive în speță și cu mult după data depunerii plângerii penale a recurentelor. Curtea consideră că, având în vedere circumstanțele cauzei, ar fi excesiv să se solicite recurentelor să invoce din nou acțiunile menționate de guvern, atunci când au utilizat deja două mijloace care constituie căi de atac considerate adecvate și suficiente de către guvern și care au obiective similare, și anume să oblige debitorul să își îndeplinească obligația. Prin urmare, excepția impusă de guvern nu poate fi reținută. Pe bună dreptate, guvernul consideră că, din cauza caracterului special al obligației debitorului, obligația de a-l obliga se limitează, în speță, la crearea și punerea la dispoziția creditorului a unui sistem judiciar capabil să oblige debitorul să execute decizia definitivă. El afirmă că inițiativa oricărui act de punere în aplicare îi aparține creditorului, autoritățile neavând obligația pozitivă de a lua o astfel de inițiativă ex officio În consecință, creditorul trebuie să utilizeze mijloacele puse la dispoziția sa. În cazul în care le utilizează și face apel la forța publică, autoritățile din statul membru trebuie să aibă un comportament diligent, luând toate măsurile pe care le poate solicita în mod rezonabil de la acestea. În cele din urmă, el reamintește că angajatorul nu poate fi obligat să angajeze o persoană și să colaboreze cu ea dacă nu dorește acest lucru. Recurentele susțin că, deși la început autoritățile sesizate cu cererile lor au înregistrat cererea și au dat ordin debitorului să execute decizia finală, ele au refuzat apoi să le asiste în executarea forțată a hotărârii. Ele susțin că acest lucru este legal din partea autorităților care au facilitat refuzul debitorului de a-și îndeplini obligația. Curtea consideră, în lumina tuturor argumentelor părților, că această cauză ridică întrebări serioase de fapt și de drept care nu pot fi soluționate în această etapă a examinării cererii, dar necesită o examinare pe fond ;în consecință, acest motiv nu poate fi declarat în mod vădit nefondat, în sensul art. 35 alin. (3) din Convenție. Nu s-a ridicat nici un alt motiv de refuz. Curtea a examinat celelalte obiecții reținute de recurente cu privire la caracterul presupus inechitabil al procedurii care a avut loc la data de 24 ianuarie 1996 al instanței judecătorești Cluj, precum și al abuzului de drept comis de autorități. Ținând cont de toate elementele aflate în posesia sa și în măsura în care este competentă să cunoască afirmațiile formulate, Curtea nu a constatat nicio aparență de încălcare a drepturilor și libertăților garantate de Convenție sau de protocoalele sale. Prin urmare, rezultă că această parte a cererii este în mod evident greșit întemeiată și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în lacunună, Declară admisibilă, toate mijloacele de fond rezervate, fâșia recurentelor obținute din necunoașterea dreptului lor de a avea acces la o instanță declarând cererea inadmisibilă pentru surplus. Dollé J.-P. Costa Grefier Președinte