SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE PARTE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 53897/00 prezentate de Costice DĂNILE împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 21 mai 2002 într-o cameră compusă din domnii J.-P. Costa președinte Loucaide Bîrsan Jungwiert Butkevych Me Thomassen Mularoni judecători Dolle graffière de secțiune Având în vedere cererea formulată mai sus în fața Curții Europene a Drepturilor Omului la 14 ianuarie 1999, după ce a intenționat acest lucru, face următoarea decizie FĂCÂND că reclamantul, Costice Danila, este un cetățean român, născut la Bârlad și rezident în Constanța în România. Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează: între august 1994 și aprilie 1995, reclamantul a deținut funcția de director al unei agenții a unei bănci în orașul E. În august 1993, D.C., administrator unic al societății C., a acordat băncii un credit de 80 milioane de lei. N avund dreptul de a acorda credit că, în limita de 20 de milioane, agenția orașului C. a preluat acordul de la sediul din București, acord care a fost dat și, ulterior, creditul a fost alocat de agenția în cauză pentru suma solicitată. Cu toate acestea, creditul nu a fost rambursat. În decembrie 1994, ca urmare a acordului unui director al sediului băncii, a fost acordat un nou credit de 250 de milioane de lei societății D.C. De la acest credit, banca va recupera partea datorată în temeiul primului credit alocat, reprezentând 227 Milioane de lei după calcularea ratei dobânzii, și a pus la dispoziția D.C. restul. La rândul său, acest credit nu a fost recuperat de către bancă. În ianuarie 1995, D.C. a solicitat transferul dosarului său de credit de la agenția din orașul C. la agenția din orașul E., unde reclamantul preia funcția de director. Acest transfer necesita acordul celor doi directori ai agențiilor, precum și acordul directorului filialei din Constanța și al directorului sediului București, acorduri care au fost obținute. 1995, dosarul a fost transferat în consecință agenției din orașul E., dar transferul efectiv a avut loc în luna martie a aceluiași an. Întrucât banca nu a fost rambursată, la 8 martie 1996, printr-o hotărâre definitivă a tribunalului departamental din Constanța, banca a constituit o acțiune în despăgubire împotriva societății C. La 8 martie 1996, societatea a fost obligată să ramburseze creditul de 250 de milioane de lei, cu ratele dobânzii la mai puțin de 3 milioane de lei. La 8 august 1995, D.C. a depus o plângere penală împotriva reclamantului acuzându-l de corupție, susținând că, pentru a transfera creditul agenției din orașul C. către agenția din orașul E., reclamantul i-a cerut în schimb o anumită sumă de bani și mai multe bunuri. La o dată nespecificată, D.C. a părăsit țara pentru Germania, de unde nu s-a mai întors. La 15 noiembrie 1995, printr-o ordonanță a procurorului general, reclamantul a fost reținut provizoriu, iar la 21 noiembrie 1995 a formulat împotriva acestei ordonanțe o plângere care a fost primită la 29 noiembrie 1995 de către tribunalul juvenil din Constanța, care l-a eliberat. La decembrie 1995, recursul la Parchet a fost respins ca fiind întemeiat în mod incorect de instanța de judecată din Constanța. În urma anchetei penale, cauza a fost adusă în fața tribunalului județ din Constanța, care, prin decizia din 19 februarie 1997, l-a numit pe reclamant, pe motiv că nu există nicio dovadă pentru faptele care i-au fost reproșate. În considerentele deciziei, instanța a constatat că declarațiile unuia dintre martorii acuzați, cel al D.C., erau contradictorii. În plus, acestea au fost contrare celor ale altor martori și altor probe administrate în speță. Ea a subliniat, de asemenea, că, în conformitate cu o notă a băncii în perioada invocată în plângere, D.C. nu a retras băncii suma de bani pe care o plătise reclamantului. Parchetul la tribunalul județean din Constanța forma apel împotriva acestei decizii. Curtea de apel din Constanța, cum ar fi tribunalul județean, a reținut contradicția declarațiilor martorului aflat în întreținere și, în special, contradicția lor cu declarațiile altor martori. În plus, faptul că, pe de o parte, transferul dosarului de credit a fost recomandat D.C. de către directorul agenției din orașul C., și că, pe de altă parte, acest transfer a fost în interesul D.C., au fost considerate ca probe suplimentare pentru executarea reclamantului. Curtea a amintit, de asemenea, că D.C. nu a participat la audieri și că, în ceea ce privește martorul acuzat, a fost adus la răcoare prin intermediul poliției. Instanța a ajuns la concluzia că acuzațiile nu erau întemeiate și că, în consecință, judecata tribunalului departamental era legală și întemeiată. La 30 mai 1997, recursul a fost respins ca nefondat. Parchetul de la tribunalul de recurs din Constanța s-a ocupat de recurs împotriva hotărârii de recurs, susținând că a fost comisă o eroare gravă, în special din cauza interpretării probelor și că situația reținută de instanțe nu corespundea realităii. Pe baza declarației D.C., o corespondență între o descriere a lacuux-ului D.C., martor la acuzare și în interiorul apartamentului reclamantului, precum și pe baza unei declarații a unui alt martor, Curtea Supremă de Justiție a constatat că reclamantul a primit, într-adevăr, bani și mai multe bunuri în schimbul transferului dosarului de credit. În această etapă a procedurii, nici D.C., nici recurentul nu au fost ascultate de instanță. Acțiunea a fost acceptată, hotărârea instanței departamentale din 19 februarie 1997 a fost ruptă și Curtea Supremă de Justiție l-a condamnat pe reclamant la o pedeapsă de închisoare fermă de patru ani și la o pedeapsă de doi ani de interdicție de exercitare a drepturilor civile. Suma de bani care a făcut obiectul încălcării a fost confiscată, precum și contravaloarea produselor date reclamantului de către D.C. Mai multe cereri adresate procurorului general pentru a declara o acțiune în anulare. Dreptul intern relevant COD PENAL art. 254 Faptul funcționarului care, în scopul de a-și îndeplini obligațiile, de a nu îndeplini sau de a nu întârzia în îndeplinirea obligațiilor sale de serviciu sau în scopul de a face un act contrar obligațiilor sale, direct sau indirect, solicită sau primește bani sau alte beneficii care nu îi sunt datorate, acceptă promisiuni în acest sens sau nu le respinge, va fi pedepsit cu închisoarea de trei până la doisprezece ani și cu interzicerea anumitor drepturi. (...) Banii, valorile sau alte bunuri care au făcut obiectul acestei infracțiuni vor fi confiscate și, dacă nu sunt recuperate, condamnatul va fi obligat să dea înapoi la egal. CODUL DE PROCEDURĂ PENALE art. 63 alineatul (2) Dovezile nu au nici o valoare stabilită în avans. La aprecierea fiecărei probe aparține autorității de urmărire penală și instanței în conformitate cu convingerea lor și ca urmare a examinării tuturor probelor și conștiinței lor art. 385-6 alineatul (2) O instanță sesizată cu privire la o cale de atac împotriva unei hotărâri injumătățite trebuie să examineze cauza în toate aspectele sale, indiferent de mijloacele și de cererile părților (...) art. 385-9 Acțiunea poate fi formulată în următoarele cazuri: (10). în cazul în care instanța nu este pronunțată fie asupra unui fapt reținut în sarcina instanței de trimitere, fie asupra anumitor probe administrate, fie asupra anumitor cereri esențiale pentru părți, care le-ar putea garanta drepturile sau cu privire la rezultatul procesului; (...) Art. 385 primirea recursului, infirmarea deciziei atacate și (...) d) reținerea cauzei pentru a o judeca din nou (...) □ Art. 385-16 Atunci când instanța care a soluționat acțiunea rejudecată pentru a o judeca din nou în conformitate cu art. 385-15 alin. (2) lit. (d), se pronunță, de asemenea, asupra chestiunilor legate de administrarea probelor și stabilește o dată pentru dezbateri (...) Art. 385-19 După infirmarea primei hotărâri, al doilea proces se desfășoară în conformitate cu dispozițiile capitolelor I (Procesul - Dispoziții generale) și II (Procesul în primă instanță) din titlul II, care se aplică mutatis mutandis GRIEFS Invocând, în esență, art. 6 alineatul (1) din convenție, recurentul invocă o încălcare a dreptului la un proces echitabil deoarece, după ce a fost acceptat în primă instanță și, respectiv, în apel, a fost condamnat de instanța de apel, fără a fi ascultat. Invocând în esență art. 6 alineatul (3) litera (d) din Convenție, reclamantul a invocat, de asemenea, o încălcare a principiului egalității de arme în procesul penal, deoarece absența denunțătoarei pe parcursul întregului proces penal i-a împiedicat să răspundă plângerii sale, care a fost, în opinia sa, elementul esențial al condamnării sale. Reclamantul invocă, de asemenea, încălcarea articolului 13 din convenție, considerând că a fost privat de dreptul la o cale de atac eficientă împotriva hotărârii definitive a Curții Supreme de Justiție, în măsura în care procurorul general a refuzat să promoveze o acțiune în anulare împotriva acestei decizii. (d) Convenției. În stadiul actual al dosarului, Curtea nu consideră în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestui aspect și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât în conformitate cu art. (b) din Regulamentul său de procedură. Reclamantul se plânge de faptul că nu a beneficiat de dreptul la o cale de atac eficientă și că art. 13 din Convenție, care dispune de Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) convenție au fost încălcate are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost săvârșită de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale. În ceea ce privește refuzul procurorului general de a iniția o acțiune în anulare, Curtea amintește jurisprudența sa potrivit căreia dreptul de a beneficia de o astfel de acțiune nu este un drept garantat prin convenție (Pires Neno c. Portugalia (dec.), nr.23784/94, 10 ianuarie 1995, nepublicată ; Miliani c. Franța (dec), nr.32916/96, 2 iulie 1997, nepublicată. În consecință, acest litigiu este incompatibil rațional cu dispozițiile Convenției în sensul art. 35 3 și trebuie respins în conformitate cu art. Cererea inadmisibilă pentru surplus. Dolle J.-P. Costa Modulul Președinte
de la requête n° 53897/00
présentée par Costică DĂNILĂ
contre la Roumanie
La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 21 mai 2002 en une chambre composée de
MM.
J.-P.
Costa
,
président
,
L.
Loucaides
,
C.
Bîrsan
,
K.
Jungwiert
,
V.
Butkevych
,
M
mes
W.
Thomassen
,
A.
Mularoni
,
juges
,
et
de
M
me
S.
Dollé
,
greffière de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite devant la Cour européenne des Droits de l’Homme le 14 janvier 1999,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, Costică Danilă, est un ressortissant roumain, né à Bârlad et résidant à Constanța en Roumanie.
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.
Entre août 1994 et avril 1995, le requérant exerçait la fonction de directeur d’agence d’une banque dans la ville de E. En août 1993, D.C., administrateur unique de la société C., sollicita de la banque un crédit de 80
millions de lei. N’ayant le droit d’accorder de crédit que dans la limite de 20 millions, l’agence de la ville de C. avait sollicité l’accord du siège à Bucarest, accord qui fut donné et, par la suite, le crédit fut alloué par l’agence en cause pour le montant sollicité. Néanmoins le crédit ne fut pas remboursé.
En décembre 1994, à la suite de l’accord d’un directeur du siège de la banque, un nouveau crédit d’un montant de 250 millions de lei fut accordé à la société de D.C. De ce crédit, la
banque récupéra la partie due en vertu du premier crédit alloué, représentant 227
millions de lei après le calcul des taux d’intérêts, et mit à la disposition de D.C. le reste. Ce crédit, à son tour, ne fut pas récupéré par la banque.
En janvier 1995, D.C. sollicita le transfert de son dossier de crédit de l’agence de la ville de C. à l’agence de la ville de E., où le requérant exerçait la fonction de directeur. Ce transfert nécessitait l’accord des deux directeurs d’agences, ainsi que celui du directeur de la filiale de Constanța et du directeur du siège de Bucarest, accords qui furent obtenus. Le
16
janvier
1995, le dossier fut en conséquence transféré à l’agence de la ville de E., mais le transfert effectif n’intervint qu’au mois de mars de la même année.
Aucune échéance n’ayant été remboursée, la banque forma une action en dommages-intérêts contre la société C. Le 8 mars 1996, par une décision définitive du tribunal départemental de Constanța, la société fut condamnée à rembourser le crédit de 250 millions de lei, s’élevant avec les taux d’intérêts à 421,3 millions de lei.
Le 8 août 1995, D.C. déposa une plainte pénale contre le requérant en l’accusant du délit de corruption. Elle affirmait qu’afin de transférer le crédit de l’agence de la ville de C. à l’agence de la ville de E., le requérant lui avait demandé en échange une certaine somme d’argent et plusieurs biens.
A une date non précisée, D.C. quitta le pays pour l’Allemagne, d’où elle n’est plus revenue.
Le 15 novembre 1995, par une ordonnance du procureur, le requérant fut placé en détention provisoire. Le 21 novembre 1995, il forma contre cette ordonnance une plainte qui fut accueillie le 29 novembre 1995 par le tribunal départemental de Constanța, qui le remit en liberté. Le
13
décembre
1995, le
recours du parquet fut rejeté comme mal fondé par la cour d’appel de Constanța.
Après l’enquête pénale, l’affaire fut portée devant le tribunal départemental de Constanța qui, par décision du 19 février 1997, acquitta le requérant, au motif qu’il n’y a pas de preuve pour les faits qui lui étaient reprochés. Dans les considérants de la décision, la juridiction constata que les déclarations d’un des témoins à charge, l’époux de D.C., étaient contradictoires. De plus, elles étaient contraires à celles d’autres témoins et aux autres preuves administrées en l’espèce. Elle souligna également que, conformément à une note de la banque dans la période invoquée dans la plainte, D.C. n’avait pas retiré à la banque la somme d’argent prétendument versée au requérant.
Le parquet auprès du tribunal départemental de Constanța forma appel contre cette décision. La cour d’appel de Constanța retint, comme le tribunal départemental, la contradiction des déclarations du témoin à charge et surtout leur contradiction avec les déclarations d’autres témoins. De plus, le fait que, d’une part, le transfert du dossier de crédit ait été conseillé à D.C. par le directeur de l’agence de la ville de C., et que, d’autre part, ce transfert ait été dans l’intérêt de D.C., furent considérés comme preuves supplémentaires pour l’acquittement du requérant. La cour rappela aussi que D.C. n’avait pas participé aux audiences et que, pour ce qui est du témoin à charge, il avait été amené à l’audience à l’aide de la police. La juridiction en déduisit que les accusations n’étaient pas fondées et qu’en conséquence, le jugement du tribunal départemental était légal et fondé. Le 30 mai 1997 l’appel fut rejeté comme mal fondé.
Le parquet auprès de la cour d’appel de Constanța se pourvut en recours contre la décision d’appel, en soutenant qu’une erreur grave avait été commise, due notamment à l’interprétation des preuves et que la situation retenue par les juridictions ne correspondait pas à la réalité. Se fondant sur la déclaration de D.C., une correspondance entre une description de l’époux de D.C., témoin à charge, et l’intérieur de l’appartement du requérant, ainsi que sur une déclaration d’un autre témoin, la Cour suprême de justice constata que le requérant avait, en effet, reçu de l’argent et plusieurs biens en échange du transfert du dossier de crédit. A ce stade de la procédure, ni D.C., ni le requérant ne furent entendus par la juridiction.
Le recours fut admis, le jugement du tribunal départemental du 19
février
1997 fut cassé et la Cour suprême de justice condamna le requérant à une peine de prison ferme de quatre ans et à une peine de deux ans d’interdiction d’exercice des droits civiques.
La somme d’argent qui avait fait l’objet de l’infraction fut confisquée ainsi que la contre
‑
valeur des produits donnés au requérant par D.C.
Plusieurs demandes adressées au procureur général afin qu’il déclare un recours en annulation furent rejetées.
B.
Le droit interne pertinent
1.
Article 254
«
Le fait du fonctionnaire qui, afin de remplir, de ne pas remplir ou bien de tarder dans l’accomplissement d’un acte relatif à ses devoirs de service ou dans le but de faire un acte contraire à ses devoirs, directement ou indirectement, demande ou reçoit de l’argent ou d’autres bénéfices qui ne lui sont pas dus, accepte des promesses dans ce sens ou bien ne les rejette pas, sera puni d’un emprisonnement de trois à douze ans et de l’interdiction de certains droits.
(...)
L’argent, les valeurs ou tout autre bien qui ont fait l’objet de cette infraction seront confisqués, et s’ils ne sont pas retrouvés, le condamné sera obligé d’en acquitter l’équivalent.
»
2.
Article 63 paragraphe 2
«
Les preuves n’ont pas de valeur établie d’avance. L’appréciation de chaque preuve appartient à l’autorité de poursuite pénale et au tribunal conformément à leur conviction et à la suite de l’examen de toutes les preuves et de leur conscience
»
Article 385-6 paragraphe 2
«
Une juridiction saisie d’un recours contre une décision insusceptible d’appel doit examiner l’affaire sous tous ses aspects, quels que soient les moyens et les demandes des parties (...)
»
Article 385-9
«
Le recours peut être formé dans les cas suivants :(...)
(10). lorsque le tribunal ne s’est pas prononcé soit sur un fait retenu à la charge de l’inculpé dans l’ordonnance de renvoi, soit sur certaines preuves administrées, soit sur certaines demandes essentielles pour les parties, qui pourraient garantir leurs droits ou à influer sur l’issue du procès ;
(...)
»
Article 385-15
«
Lorsqu’il statue sur le recours, le tribunal peut soit (...) :
2.
accueillir le recours, infirmer la décision attaquée et (...) d) retenir l’affaire pour la juger à nouveau (...) »
Article 385-16
«
Lorsque le tribunal ayant statué sur le recours retient l’affaire pour la juger à nouveau conformément à l’article 385-15 par. 2 d), il se prononce également sur les questions relatives à l’administration des preuves et fixe une date pour les débats (...)
»
Article 385-19
«
Après infirmation du premier jugement, le deuxième procès se déroule conformément aux dispositions des chapitres I (Le procès - Dispositions générales) et II (Le procès en première instance] du titre II, qui s’appliquent
mutatis mutandis
.
»
1.
Invoquant en substance l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant allègue une violation du droit à un procès équitable car, après avoir été acquité respectivement en première instance et en appel, il a été condamné par la juridiction de recours, sans avoir été entendu.
2.
Invoquant en substance l’article 6 § 3 d) de la Convention, le requérant allègue également une violation du principe de l’égalité des armes dans le procès pénal, du fait que l’absence de la dénonciatrice tout au long du procès pénal, l’a empêché de répliquer à sa plainte, qui a été, selon lui, l’élément essentiel de sa condamnation.
3.
Le requérant invoque aussi la violation de l’article 13 de la Convention, en considérant qu’il a été privé du droit à un recours effectif contre la décision définitive de la Cour suprême de justice, dans la mesure où le procureur général a refusé de promouvoir un recours en annulation contre cette décision.
1.
Le
requérant allègue en substance la violation de l’article 6 §§ 1 et 3
d) de la Convention. En l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur conformément à l’article
54
§
3
b) de son règlement.
2.
Le requérant se plaint du fait qu’il n’a pas bénéficié du droit à un recours effectif et invoque l’article 13 de la Convention, qui dispose
:
«
Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l’octroi d’un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l’exercice de leurs fonctions officielles.
»
Pour ce qui est du refus du procureur général d’engager un recours en annulation, la Cour rappelle sa jurisprudence, selon laquelle le droit de voir promouvoir un tel recours n’est pas un droit garanti par la Convention (Pires Neno c. Portugal (déc.), n°23784/94, 10 janvier 1995, non publiée
; Miliani
c. France (déc), n°32916/96, 2 juillet 1997, non publiée). Il s’ensuit que ce grief est incompatible
ratione materiae
avec les dispositions de la Convention au sens de l’article 35
§
3 et doit être rejeté en application de l’article
35
§
4.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Ajourne
l’examen des griefs du requérant tirés de l’article 6 §§
1 et 3
d) de la Convention
;
Déclare
la requête irrecevable pour le surplus.
S.
Dollé
J.-P.
Costa
Greffière
Président