DANILA c. ROUMANIE

SECȚIUNEA A TREIA DECIZIA FINALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 53897/00 prezentate de Costica DANILA împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care are loc la 8 decembrie 2005 într-o cameră compusă din domnii B.M. Zupančič președintele Hedigan Caflisch Bilsan Zagrebelsky Myjer, David Thór Björgvinsson, judecători și grefier adjunct al secțiunii, Având în vedere cererea formulată la Curtea Europeană a Drepturilor Omului la 14 ianuarie 1999, având în vedere decizia parțială din 21 mai 2002, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate de solicitant, După ce a intenționat, face următoarea decizie DEFINITIVĂ Reclamantul, Costice Danila, este un resortisant român, născut la Bârlad și rezident în Constanța în România. Guvernul pârât este reprezentat de agentul său, dl Beatrice Ramascanu, de la Ministerul Afacerilor Externe. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează: Între august 1994 și aprilie 1995, reclamantul a deținut funcția de director al unei agenții a unei bănci din orașul E. În august 1993, D.C., administrator unic al societății C., a acordat băncii un credit de 80 de milioane de lei. N Milioane, agenția din orașul C. a preluat acordul de la sediul din București, acord care a fost acordat și, ulterior, creditul a fost acordat de agenția în cauză pentru suma solicitată. Cu toate acestea, creditul nu a fost rambursat. În decembrie 1994, ca urmare a acordului unui director al sediului băncii, un nou credit de 250 de milioane de lei a fost acordat societății D.C. Din acest credit, banca va recupera partea datorată în temeiul primului credit alocat, reprezentând 227 de milioane de lei după calcularea ratei dobânzii, și a pus la dispoziția D.C. restul. Acest credit, la rândul său, nu a fost recuperat de către bancă. În ianuarie 1995, D.C. a solicitat transferul dosarului său de credit de la agenția din orașul C. la agenția din orașul E., unde reclamantul preia funcția de director. Acest transfer necesita acordul celor doi directori de agenție, precum și acordul directorului filialei din Constanța și al directorului sediului București, acorduri obținute. 1995, dosarul a fost transferat în consecință agenției din orașul E., dar transferul efectiv a avut loc în luna martie a aceluiași an. Întrucât banca nu a fost rambursată, la 8 martie 1996, printr-o hotărâre definitivă a tribunalului departamental din Constanța, banca a constituit o acțiune în despăgubire împotriva societății C. La 8 martie 1996, societatea a fost obligată să ramburseze creditul de 250 de milioane de lei, cu ratele dobânzii la mai puțin de 3 milioane de lei. La 8 august 1995, D.C. a depus o plângere penală împotriva reclamantului acuzându-l de corupție și susținea că, pentru a transfera creditul agenției din orașul C. la agenția din orașul E., reclamantul i-a cerut în schimb o anumită sumă de bani și mai multe bunuri. La 15 noiembrie 1995, printr-o ordonanță a procurorului general, reclamantul a fost pus în arest provizoriu. La 16 noiembrie 1995, reclamantul s-a confruntat cu D.C. A răspuns la întrebările procurorului, susținând nevinovăția sa, dar a declarat că nu dorea să adreseze întrebări D.C. La 21 noiembrie 1995, a formulat o plângere împotriva arestării provizorii, care a fost primită la 29 noiembrie 1995 de către tribunalul departamental din Constanța, care l-a eliberat. La decembrie 1995, recursul la Parchet a fost respins ca nefondat de curtea de apel din Constanța. La o dată nespecificată, D.C. a părăsit țara în Germania, de unde nu s-a mai întors. După ancheta penală, cauza a fost adusă în fața tribunalului județ din Constanța, care, printr-o decizie din 19 februarie 1997, l-a numit pe reclamant, pe motiv că nu a existat nicio dovadă pentru faptele care i-au fost reproșate. În plus, acestea erau contrare celor ale altor martori și altor probe administrate în speță. Instanța a subliniat, de asemenea, că, în conformitate cu o notă a băncii în perioada invocată în plângere, D.C. nu a retras băncii suma de bani pe care o plătise reclamantului. Parchetul la tribunalul județ din Constanța a formulat apel împotriva acestei decizii. La 30 mai 1997 la apel a fost respins ca nefondat. Tribunalul de apel Constanța rețin, cum ar fi tribunalul departamental, contradicția declarațiilor martorului aflat în întreținere și, în special, contradicția lor cu declarațiile altor martori. În plus, faptul că, pe de o parte, transferul dosarului de credit a fost recomandat către D.C. de către directorul agenției din orașul C., și că, pe de altă parte, acest transfer a fost în interesul D.C., au fost considerate ca probe suplimentare pentru executarea reclamantului. Curtea a amintit, de asemenea, că D.C. nu a participat la audieri și că P.I., principalul martor la acuzații, a fost adus la tribunal prin intermediul poliției și a ajuns la concluzia că acuzațiile nefondate erau nefondate și că, prin urmare, judecata departamentului era legală și întemeiată. Parchetul de la tribunalul din Constanța a atacat hotărârea din cauza unei erori grave, în special din cauza interpretării probelor, iar faptele constatate de instanțe nu corespundeau realității. La 15 iulie 1998, Curtea Supremă de Justiție a aprobat acțiunea Parchetului, a pronunțat sentința tribunalului departamental din 19 februarie 1997 și a pronunțat hotărârea din 30 mai 1997 a instanței judecătorești și l-a condamnat pe reclamant la o sentință fermă de patru ani și la o pedeapsă de doi ani de interdicție a exercitării drepturilor civile. Suma de argint care a făcut obiectul unei infracțiuni a fost confiscată, precum și contravaloarea produselor date reclamantului de către D.C. pe baza declarației D.C., o corespondență între o descriere a P.I. Curtea Supremă de Justiție a constatat că reclamantul a primit bani și mai multe bunuri în schimbul transferului dosarului de credit. În această etapă a procedurii, nici D.C., nici reclamantul, nici alți martori nu au fost audiați de Curtea Supremă de Justiție. La 13 decembrie 2002, Tribunalul de Primă Instanță din Medgidia a primit cererea de eliberare condiționată a reclamantului. Reclamantul a fost eliberat la 17 decembrie 2002. Faptul funcționarului care, în scopul îndeplinirii obligațiilor sale, nu îndeplinește sau întârzie în executarea unui act cu privire la obligațiile sale de serviciu sau în scopul de a face un act contrar obligațiilor sale, direct sau indirect, solicită sau primește bani sau alte beneficii care nu îi sunt datorate, acceptă promisiuni în acest sens sau nu le respinge, va fi pedepsit cu închisoarea de trei până la doisprezece ani și cu interzicerea anumitor drepturi. (...) Banii, valorile sau orice alt bun care a făcut obiectul acestei infracțiuni vor fi confiscate și, dacă nu sunt recuperate, condamnatul va fi obligat să facă acest lucru în mod legal. Dovezile nu au nici o valoare stabilită în avans. (la aprecierea fiecărei probe aparține autorității de urmărire penală și instanței în conformitate cu convingerea lor și ca urmare a examinării tuturor probelor și conștiinței lor. art. 385-6 § 2 O instanță sesizată cu o cale de atac împotriva unei hotărâri injumătățite trebuie să examineze cauza în toate aspectele sale, indiferent de mijloacele și de cererile părților (...) art. 385-9 Acțiunea poate fi formulată în următoarele cazuri (...) (10) în cazul în care instanța nu este pronunțată fie asupra unui fapt reținut în sarcina instanței de trimitere, fie asupra anumitor probe administrate, fie asupra anumitor cereri esențiale pentru părți, care le-ar putea garanta drepturile sau cu privire la rezultatul procesului (...) Art. 385 (...) (2) găzduiește acțiunea, infirmă decizia atacată și (...) d) rejudecată pentru a o judeca din nou. (...) Art. 385-16 Atunci când instanța care a soluționat acțiunea rejudecată pentru a o judeca în conformitate cu art. 385-15 alin. (2) lit. (d), se pronunță și asupra chestiunilor legate de administrarea probelor și stabilește o dată pentru dezbateri (...) art. 385-19 După infirmarea primei hotărâri, al doilea proces se desfășoară în conformitate cu dispozițiile capitolelor I (Procesul - Dispoziții generale) și II (Procesul în primă instanță) din titlul II, care se aplică mutatis mutandis GRIEFS Invocând în esență art. 6 alineatul (1) din convenție, recurentul invocă o încălcare a dreptului la un proces echitabil deoarece, după ce a fost achitat în primă instanță și, respectiv, în apel, a fost condamnat de Curtea Supremă de Justiție fără a fi ascultat. Invocând în esență art. 6 alineatul (3) litera (d) din convenție, Recurentul a declarat, de asemenea, o încălcare a principiului egalității armelor în procesul penal, deoarece absența persoanei care a depus plângerea penală pe tot parcursul procesului penal, a împiedicat-o să răspundă la plângerea sa, ceea ce a fost, în opinia sa, elementul esențial al condamnării sale. Reclamantul susține că nu a beneficiat de un proces echitabil în fața Curții Supreme de Justiție care l-a condamnat fără a fi ascultat, cu încălcarea articolului 6 alineatul (1) din convenție, care dispune de Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil, public și într-un termen rezonabil, de o instanță independentă și imparțială, instituită prin lege, care va decide... de temeinicia oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva ei. (...) În primul rând, guvernul susține că reclamantul a beneficiat în fața Curții Supreme de Justiție de o procedură cu caracter public, oral și contradictoriu și că a putut să-și prezinte argumentele în fața instanței prin exprimarea finală în fața instanței publice din 1 iulie 1998. Guvernul este de acord că dreptul de a se exprima în ultimă instanță nu poate fi confundat cu dreptul de a fi ascultat, astfel cum a fost stabilit de Curte în cauza Constantinescu c. România 28871/95, § 58 CEDH 2000 VIII). Cu toate acestea, având în vedere faptul că, pe parcursul întregului proces în primă instanță și în apel, reclamantul a negat întotdeauna realitatea acuzațiilor aduse împotriva sa, guvernul consideră că cauza în fața Curții Supreme de Justiție se referea numai la evaluarea credibilității depozițiilor aflate în întreținere și la modul în care se confirmă elementele de probă. În acest sens, această specie se deosebește de cazul Constantinescu Mai sus menționat, unde controversa se referea la aspecte legate de persoana reclamantului, și anume existența unei intenții de a calomnia. Guvernul susține că: este evident că repetarea audierii reclamantului nu ar fi adus niciun element nou care ar fi putut fi adus în mod semnificativ asupra încheierii Curții Supreme. În plus, guvernul susține că o nouă audiere în fața Curții Supreme era posibilă, dar, în lipsa cererii reclamantului în acest sens, instanța nu l-a considerat necesar în speță. Guvernul consideră că reclamantul ar fi putut indica orice element nou, care ar fi permis redeschiderea dezbaterilor și ar fi făcut obiectul unei noi examinări în fața Curții Supreme, în momentul în care a vorbit ultima dată. că prezenta cauză nu se referă, spre deosebire de cauza Constantinescu menționată anterior, la aplicabilitatea articolului 385 § 3 din Codul de procedură penală, conform căruia, în cadrul unei proceduri de recurs introduse împotriva unei decizii care nu este susceptibilă de a da recurs, instanța este obligată să soluționeze cauza sub toate aspectele sale și nu trebuie să se limiteze la mijloacele și cererile invocate de partea care a introdus acțiunea. În aceste condiții, guvernul susține că faptul că reclamantul nu a fost audiat de Curtea Supremă de Justiție nu constituie o încălcare a articolului 6 alineatul (1). Reclamantul nu a formulat observații suplimentare în termenul stabilit de Curte după comunicarea cererii către guvern. El se mulțumește să repete faptul că Curtea Supremă de Justiție, care l-a condamnat pentru prima dată, nu l-a auzit, chiar dacă era prezent în instanță. Acesta susține că Curtea Supremă de Justiție a hotărât numai pe baza dosarului în primă instanță, care conține declarațiile martorilor și declarația sa, același dosar pe baza căruia a fost achitat în primă instanță și în recurs. Curtea consideră, în lumina tuturor argumentelor părților, că această cauză ridică întrebări serioase de fapt și de drept care nu pot fi soluționate în această etapă a examinării cererii, dar necesită o examinare pe fond ; se presupune că acest aspect nu poate fi declarat în mod vădit nefondat, în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. Reclamantul se plânge că nu a beneficiat de un proces echitabil, în măsura în care, în timpul procesului, nu a avut posibilitatea de a-l interoga pe D.C., persoana care l-a denunțat și, prin urmare, principalul martor aflat în întreținere, cu încălcarea alineatelor (1) și (3) litera (d) din convenție, astfel cum au fost formulate Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil, public (...) de către o instanță (...) care va hotărî (...) dacă orice acuzație în materie penală îndreptată împotriva ei (...) Orice inculpat are dreptul în special la (...) să interogheze sau să obțină interogarea martorilor acuzați și să obțină convocarea și interogarea martorilor cu descărcare de gestiune în aceleași condiții ca și martorii acuzați Guvernul consideră că condamnarea reclamantului a fost conformă cu cerințele privind echitatea procedurii și egalitatea armelor garantate prin art. 6 alin. (1) și (3) lit. (d) din Convenție. În primul rând, guvernul subliniază că autoritățile naționale au încercat în repetate rânduri să obțină recursul în persoană al D.C. pentru a putea auzi. În ciuda cercetărilor poliției, D.C. a rămas de negăsit, chiar și în timpul procedurii în fața Curții Supreme de Justiție, care a continuat totuși să o citeze pentru toate audierile. Guvernul constată ulterior că condamnarea reclamantului nu este întemeiată într-un mod decisiv pe depoziția, colectată de Parchet, a D.C. Curtea Supremă de Justiție a ajuns la concluzia că reclamantul a primit o sumă de bani și mai multe bunuri de la D.C. pentru a-și da acordul cu privire la transferul creditului pe baza mai multor elemente de probă : Depozițiile P.I., concubinul D.C. și L.A., contabilul șef al agenției băncii, precum și procesul-verbal întocmit de procurorul care a examinat apartamentul reclamantului, din care reiese că descrierea locului de intrare a apartamentului reclamantului realizat de P.I. era corectă, chiar dacă reclamantul pretindea că nu a primit niciodată vizita P.I. În cele din urmă, guvernul adaugă că Curtea Supremă a efectuat numai o apreciere diferită a probelor, care intră în domeniul de aplicare al dreptului intern și al instanțelor interne. Reclamantul susține că . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Recurentul susține că a fost condamnat în principal pe baza mărturiei D.C. colectate de Parchet și care a fost confirmată de mărturiile martorilor care au fost audiate numai de instanța de primă instanță. În cele din urmă, reclamantul se plânge de faptul că Curtea Supremă de Justiție nu a făcut uz de nici unul dintre mijloacele prevăzute de lege pentru a asigura prezența la tribunal a D.C. El susține că Curtea Supremă de Justiție nici măcar nu a încercat să verifice realitatea informațiilor furnizate de P.I. cu privire la plecarea din D.C. în Germania. Or, conform propriilor sale cercetări, efectuate după eliberarea sa condiționată, D.C. nu deținea un pașaport nici în timpul hotărârii în primă instanță și în apel, nici în momentul ultimei ședințe desfășurate în fața Curții Supreme de Justiție. În cele din urmă, și în orice caz, recurentul subliniază că Tribunalul din 15 iulie 1998 face referire numai la depozițiile martorilor acuzați, fără a aduce atingere declarațiilor martorilor cu descărcare de gestiune. Curtea consideră, în lumina tuturor argumentelor părților, că acest litigiu ridică întrebări serioase de fapt și de drept care nu pot fi rezolvate în această etapă a examinării cererii, dar necesită o examinare pe fond ;în consecință, se poate afirma că acest aspect nu poate fi declarat în mod vădit nefondat, în sensul art. 35 alin. (3) din Convenție. Nu a fost ridicat niciun alt motiv. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea admisibilă, toate mijloacele de fond rezervate. Mark Villiger Bošjan M. Zupančič Modulul Adjunct Președinte

TROISIÈME SECTION

DÉCISION FINALE

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

53897/00

présentée par Costica DANILA

contre la Roumanie

La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 8 décembre 2005 en une chambre composée de

:

MM.

B.M.

Zupančič

,

président

,

J.

Hedigan

,

L.

Caflisch

,

C.

Bîrsan

,

V.

Zagrebelsky

,

E.

Myjer,

David Thór

Björgvinsson,

juges

,

et de M.

M.

Villiger,

greffier adjoint de section,

Vu la requête susmentionnée introduite devant la Cour européenne des Droits de l’Homme le 14 janvier 1999,

Vu la décision partielle du 21 mai 2002,

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées par le requérant,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Le requérant, Costică Danilă, est un ressortissant roumain, né à Bârlad et résidant à Constanța en Roumanie. Le gouvernement défendeur est représenté par son agente, M

me

Beatrice Ramascanu, du ministère des Affaires étrangères.

A.

Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

Entre août 1994 et avril 1995, le requérant exerçait la fonction de directeur d’agence d’une banque dans la ville de E. En août 1993, D.C., administrateur unique de la société C., sollicita de la banque un crédit de 80

millions de lei. N’ayant le droit d’accorder de crédit que dans la limite de 20

millions, l’agence de la ville de C. avait sollicité l’accord du siège à Bucarest, accord qui fut donné et, par la suite, le crédit fut alloué par l’agence en cause pour le montant sollicité. Néanmoins le crédit ne fut pas remboursé.

En décembre 1994, à la suite de l’accord d’un directeur du siège de la banque, un nouveau crédit d’un montant de 250 millions de lei fut accordé à la société de D.C. De ce crédit, la banque récupéra la partie due en vertu du premier crédit alloué, représentant 227 millions de lei après le calcul des taux d’intérêts, et mit à la disposition de D.C. le reste. Ce crédit, à son tour, ne fut pas récupéré par la banque.

En janvier 1995, D.C. sollicita le transfert de son dossier de crédit de l’agence de la ville de C. à l’agence de la ville de E., où le requérant exerçait la fonction de directeur. Ce transfert nécessitait l’accord des deux directeurs d’agence, ainsi que celui du directeur de la filiale de Constanța et du directeur du siège de Bucarest, accords qui furent obtenus. Le

16

janvier

1995, le dossier fut en conséquence transféré à l’agence de la ville de E., mais le transfert effectif n’intervint qu’au mois de mars de la même année.

Aucune échéance n’ayant été remboursée, la banque forma une action en dommages et intérêts contre la société C. Le 8 mars 1996, par une décision définitive du tribunal départemental de Constanța, la société fut condamnée à rembourser le crédit de 250 millions de lei, s’élevant avec les taux d’intérêts à 421,3 millions de lei.

Le 8 août 1995, D.C. déposa une plainte pénale contre le requérant en l’accusant du délit de corruption. Elle affirmait qu’afin de transférer le crédit de l’agence de la ville de C. à l’agence de la ville de E., le requérant lui avait demandé en échange une certaine somme d’argent et plusieurs biens.

Le 15 novembre 1995, par une ordonnance du procureur, le requérant fut placé en détention provisoire.

Le 16 novembre 1995, le requérant fut confronté avec D.C. Il répondit aux questions du procureur, en clamant son innocence, mais déclara qu’il ne souhaitait pas adresser de questions à D.C.

Le 21 novembre 1995, il forma une plainte contre la mise en détention provisoire, qui fut accueillie le 29 novembre 1995 par le tribunal départemental de Constanța, lequel le remit en liberté. Le

13

décembre

1995, le recours du parquet fut rejeté comme mal fondé par la cour d’appel de Constanța.

A une date non précisée, D.C. quitta le pays pour l’Allemagne, d’où elle n’est plus revenue.

Après l’enquête pénale, l’affaire fut portée devant le tribunal départemental de Constanța qui, par une décision du 19

février

1997, acquitta le requérant, au motif qu’il n’y avait pas de preuve pour les faits qui lui étaient reprochés. D’après le tribunal départemental de Constanța, les déclarations d’un des témoins à charge, P.I., l’époux de D.C., étaient contradictoires. De plus, elles étaient contraires à celles d’autres témoins et aux autres preuves administrées en l’espèce. Le tribunal souligna également que, conformément à une note de la banque dans la période invoquée dans la plainte, D.C. n’avait pas retiré à la banque la somme d’argent prétendument versée au requérant.

Le parquet auprès du tribunal départemental de Constanța forma appel contre cette décision. Le 30 mai 1997 l’appel fut rejeté comme mal fondé. La cour d’appel de Constanța retint, comme le tribunal départemental, la contradiction des déclarations du témoin à charge et surtout leur contradiction avec les déclarations d’autres témoins. De plus, le fait que, d’une part, le transfert du dossier de crédit ait été conseillé à D.C. par le directeur de l’agence de la ville de C., et que, d’autre part, ce transfert ait été dans l’intérêt de D.C., furent considérés comme preuves supplémentaires pour l’acquittement du requérant. La cour rappela aussi que D.C. n’avait pas participé aux audiences et que P.I., le principal témoin à charge, avait été amené à l’audience à l’aide de la police. Elle en déduisit que les accusations n’étaient pas fondées et que dès lors le jugement du tribunal départemental était légal et fondé.

Le parquet auprès de la cour d’appel de Constanța attaqua l’arrêt d’appel, en soutenant qu’une erreur grave avait été commise, due notamment à l’interprétation des preuves, et que les faits constatés par les juridictions ne correspondaient pas à la réalité.

Le 15 juillet 1998, la Cour suprême de justice admit le recours du parquet, cassa le jugement du tribunal départemental du 19 février 1997 et l’arrêt du 30 mai 1997 de la cour d’appel, et condamna le requérant à une peine de prison ferme de quatre ans et à une peine de deux ans d’interdiction d’exercice des droits civiques.

La somme d’argent qui avait fait l’objet de l’infraction fut confisquée ainsi que la contre

‑

valeur des produits donnés au requérant par D.C.

Se fondant sur la déclaration de D.C., une correspondance entre une description de P.I. de l’intérieur de l’appartement du requérant, ainsi que sur une déclaration d’un autre témoin, la Cour suprême de justice constata que le requérant avait, en effet, reçu de l’argent et plusieurs biens en échange du transfert du dossier de crédit. A ce stade de la procédure, ni D.C. ni le requérant ni les autres témoins ne furent entendus par la Cour suprême de justice.

Plusieurs demandes adressées au procureur général afin qu’il intente un recours en annulation furent rejetées.

Le 13 décembre 2002, le tribunal de première instance de Medgidia accueillit la demande de libération conditionnelle du requérant. Le requérant fut libéré le 17 décembre 2002.

B.

Le droit interne pertinent

1.

Le code pénal

Article 254

«

Le fait du fonctionnaire qui, afin d’accomplir, de ne pas accomplir ou bien de tarder dans l’accomplissement d’un acte relatif à ses devoirs de service ou dans le but de faire un acte contraire à ses devoirs, directement ou indirectement, demande ou reçoit de l’argent ou d’autres bénéfices qui ne lui sont pas dus, accepte des promesses dans ce sens ou bien ne les rejette pas, sera puni d’un emprisonnement de trois à douze ans et de l’interdiction de certains droits.

(...)

L’argent, les valeurs ou tout autre bien qui ont fait l’objet de cette infraction seront confisqués, et s’ils ne sont pas retrouvés, le condamné sera obligé d’en acquitter l’équivalent.

»

2.

Le code de procédure pénale

Article 63 § 2

«

Les preuves n’ont pas de valeur établie d’avance. L’appréciation de chaque preuve appartient à l’autorité de poursuite pénale et au tribunal conformément à leur conviction et à la suite de l’examen de toutes les preuves et de leur conscience.

»

Article 385-6 § 2

«

Une juridiction saisie d’un recours contre une décision insusceptible d’appel doit examiner l’affaire sous tous ses aspects, quels que soient les moyens et les demandes des parties (...)

»

Article 385-9

«

Le recours peut être formé dans les cas suivants

:

(...)

(10)

lorsque le tribunal ne s’est pas prononcé soit sur un fait retenu à la charge de l’inculpé dans l’ordonnance de renvoi, soit sur certaines preuves administrées, soit sur certaines demandes essentielles pour les parties, qui pourraient garantir leurs droits ou à influer sur l’issue du procès

;

(...)

»

Article 385-15

«

Lorsqu’il statue sur le recours, le tribunal prononce l’une des décisions suivantes

:

(...)

(2)

accueille le recours, infirme la décision attaquée et (...) d)

retient l’affaire pour la juger à nouveau.

(...)

»

Article 385-16

«

Lorsque le tribunal ayant statué sur le recours retient l’affaire pour la juger à nouveau conformément à l’article 385-15 par. 2 d), il se prononce également sur les questions relatives à l’administration des preuves et fixe une date pour les débats (...)

»

Article 385-19

«

Après infirmation du premier jugement, le deuxième procès se déroule conformément aux dispositions des chapitres I (Le procès - Dispositions générales) et

II (Le procès en première instance] du titre II, qui s’appliquent

mutatis mutandis

.

»

GRIEFS

1.

Invoquant en substance l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant allègue une violation du droit à un procès équitable car, après avoir été acquitté respectivement en première instance et en appel, il a été condamné par la Cour suprême de justice sans avoir été entendu.

2.

Invoquant en substance l’article 6 § 3 d) de la Convention, le

requérant allègue également une violation du principe de l’égalité des armes dans le procès pénal, du fait que l’absence, tout au long du procès pénal, de la personne qui avait déposé la plainte pénale, l’a empêché de répliquer à sa plainte, ce qui a été, selon lui, l’élément essentiel de sa condamnation.

EN DROIT

1.

Le requérant allègue ne pas avoir bénéficié d’un procès équitable devant la Cour suprême de justice qui l’a condamné sans l’avoir entendu, en violation de l’article 6 § 1 de la Convention, qui dispose

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, publiquement et dans un délai raisonnable, par un tribunal indépendant et impartial, établi par la loi, qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle. (...)

»

En premier lieu, le Gouvernement soutient que le requérant a bénéficié devant la Cour suprême de justice d’une procédure à caractère public, oral et contradictoire et qu’il a pu faire valoir ses arguments devant le tribunal en s’exprimant en dernier à l’occasion de l’audience publique du 1

er

juillet

1998.

Le Gouvernement convient que le droit de s’exprimer en dernier ne saurait se confondre avec le droit d’être entendu, tel qu’il a été établi par la Cour dans l’affaire

Constantinescu c. Roumanie

(n

o

28871/95, § 58, CEDH 2000

‑

VIII). Toutefois, vu le fait que tout au long de la procédure en première instance et en appel le requérant a toujours nié la réalité des accusations portées contre lui, le Gouvernement estime que l’enjeu de l’affaire devant la Cour suprême de justice portait uniquement sur l’évaluation de la crédibilité des dépositions à charge et sur la manière de corroborer les éléments de preuve. Sous cet aspect, la présente espèce se distingue de l’affaire

Constantinescu

précitée, où la controverse portait sur des aspects liés à la personne du requérant, à savoir l’existence de l’intention de diffamer. Le Gouvernement soutient qu’il est évident que répéter l’audition du requérant n’aurait apporté aucun élément nouveau qui aurait pu influer l’une manière significative sur la conclusion de la Cour suprême.

De plus, le Gouvernement fait valoir qu’une nouvelle audition devant la Cour suprême était possible, mais, en l’absence de la demande du requérant en ce sens, le tribunal ne l’a pas estimée nécessaire en l’espèce. Le

Gouvernement estime que le requérant aurait pu indiquer tout élément nouveau, qui aurait permis de rouvrir les débats et aurait fait l’objet d’un nouvel examen devant la Cour suprême, au moment où il a parlé en dernier. Celui-ci s’est borné toutefois à réitérer les arguments déjà produits et attachés au dossier.

Enfin, le Gouvernement souligne

que la présente affaire n’implique pas, à la différence de l’affaire

Constantinescu

précitée, l’applicabilité de l’article 385

6

Dans ces conditions, le Gouvernement soutient que le fait que le requérant n’a pas été entendu par la Cour suprême de justice ne constitue pas une violation de l’article 6 § 1.

Le requérant n’a pas formulé des observations supplémentaires dans le délai imparti par la Cour après la communication de la requête au Gouvernement. Il se contente de réitérer le fait que la Cour suprême de justice, qui l’a condamné pour la première fois, ne l’a pas entendu, même s’il était présent à l’audience. Il fait valoir que la Cour suprême de justice a statué en se fondant uniquement sur le dossier en première instance, contenant les dépositions des témoins et sa déclaration, le même dossier sur la base duquel il a été acquitté en première instance et en appel.

La Cour estime, à la lumière de l’ensemble des arguments des parties, que ce grief pose de sérieuses questions de fait et de droit qui ne peuvent être résolues à ce stade de l’examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond

; il s’ensuit que ce grief ne saurait être déclaré manifestement mal fondé, au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Aucun autre motif d’irrecevabilité n’a été relevé.

2.

Le requérant se plaint de ne pas avoir bénéficié d’un procès équitable, dans la mesure où, pendant le procès, il n’a pas eu la possibilité d’interroger D.C., la personne qui l’avait dénoncé et, par conséquent, le principal témoin à charge, au mépris des paragraphes 1 et 3 d) de la Convention, ainsi libellés

:

«

1.

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, publiquement (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle (...)

(...)

3.

Tout accusé a droit notamment à

:

(...)

d)

interroger ou faire interroger les témoins à charge et obtenir la convocation et l’interrogation des témoins à décharge dans les mêmes conditions que les témoins à charge

;

»

Le Gouvernement estime que la condamnation du requérant était conforme aux exigences concernant l’équité de la procédure et l’égalité des armes garanties par l’article 6 §§ 1 et 3 d) de la Convention.

Le Gouvernement souligne tout d’abord que les autorités nationales ont essayé à maintes reprises d’obtenir la comparution en personne de D.C. afin de pouvoir l’entendre. En dépit des recherches de la police, D.C. resta introuvable, même pendant la procédure devant la Cour suprême de justice qui continua toutefois à la citer pour toutes les audiences.

Le Gouvernement note ensuite que la condamnation du requérant ne s’est pas fondée d’une manière déterminante sur la déposition, recueillie par le parquet, de D.C. La Cour suprême de justice a abouti à la conclusion que le requérant avait reçu une somme d’argent et plusieurs biens de D.C. pour donner son accord quant au transfert du crédit sur la base de plusieurs éléments de preuve

: les dépositions de P.I., le concubin de D.C., et de L.A., comptable en chef de l’agence de la banque, ainsi que le procès-verbal rédigé par le procureur qui avait examiné l’appartement du requérant, d’où il ressortait que la description du hall d’entrée de l’appartement du requérant faite par P.I. était correcte, même si le requérant affirmait n’avoir jamais reçu la visite de P.I.

Enfin, le Gouvernement ajoute que la Cour suprême a seulement procédé à une appréciation différente des preuves, matière qui relève au premier chef du droit interne et des juridictions internes.

Le requérant soutient que l’impossibilité d’obtenir l’audition de D.C. a emporté violation de ses droits garantis par l’article 6

§

3

d) de la Convention.

Le requérant allègue avoir été condamné essentiellement sur la base du témoignage de D.C., recueilli par le parquet et qui a été corroboré par les témoignages à charge des témoins qui ont été entendus seulement par le tribunal de première instance.

Enfin, le requérant se plaint de ce que la Cour suprême de justice n’a fait usage d’aucun des moyens prévus par la loi afin d’assurer la présence à l’audience de D.C.

Il fait valoir que la Cour suprême de justice n’a même pas cherché à vérifier la réalité de l’information fournie par P.I. quant au départ de D.C. en Allemagne. Or, selon ses propres recherches, menées après sa libération conditionnelle, D.C. ne possédait un passeport ni pendant le jugement en première instance et en appel, ni au moment de la dernière audience tenue devant la Cour suprême de justice.

Enfin, et en tout état de cause, le requérant souligne que l’arrêt du 15

juillet

1998 fait référence uniquement aux dépositions des témoins à charge, en passant sous silence les dépositions des témoins à décharge.

La Cour estime, à la lumière de l’ensemble des arguments des parties, que ce grief pose de sérieuses questions de fait et de droit qui ne peuvent être résolues à ce stade de l’examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond

; il s’ensuit que ce grief ne saurait être déclaré manifestement mal fondé, au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Aucun autre motif d’irrecevabilité n’a été relevé.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Déclare

la requête recevable, tous moyens de fond réservés.

Mark

Villiger

Boštjan

M. Zupančič

Greffier adjoint

Président