AFFAIRE STOIANOVA ET NEDELCU c. ROUMANIE

RESPONDENT

ROU

HOTĂRÂRE

04.08.2005

Pe scurt

Instanță: CtEDO
Concluzie: Violation de l'art. 6-1;Préjudice moral - réparation pécuniaire

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2005
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

AFFAIRE STOIANOVA ET NEDELCU c. ROUMANIE (CtEDO, 2005)

HUDOC · oficial

SECȚIUNEA A TREIA CAUZA STRASBURG 4 august 2005 DEFINITIVF 04/11/2005 În cauza Stoianova și Nedelcu c. România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a treia secțiune), care se află într-o cameră compusă din domnii Zupančič președintele Hedigan Biersan mes Tsatsa-Nikolovska Jaeger dnii Myjer, Davíd Thór Björgvinsson, judecători și a dlui V. Berger, grefierul secțiunii După ce a deliberat în camera Consiliului la 5 iulie 2005, înmânează hotărârea, adoptată la această dată procedurală La originea cauzei se găsesc două cereri (n 77517/01 și 77722/01) îndreptate împotriva României, inclusiv doi resortisanți ai acestui stat, dl Dorel Stoianova și dl Claudiu Nedelcu ( În conformitate cu art. 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Curtea a sesizat Curtea la data de 4 aprilie 2001 în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( La 3 februarie 2004, Curtea a decis să atașeze cererile, le-a declarat parțial inadmisibile și a decis să comunice plângerile întemeiate pe durata procedurii guvernului. Prevalând de la art. 29 alineatul (3) din Convenție, Curtea a decis că se va pronunța în același timp asupra admisibilității și a fondului. Reclamanții s-au născut în 1974 și, respectiv, 1975 și au reședința în București. În urma unui incident care a avut loc la 17 martie 1993, data la care a fost eliminat un al treilea CD după ce a fost imobilizat, cu pumni, de către un grup de persoane, reclamanții au fost arestați și reținuți provizoriu la 14 aprilie 1993. Printr-un rechizitoriu din 10 iunie 1993 al Parchetului din apropierea tribunalului de primă instanță din București, reclamanții au fost reduși la judecată pentru furt cu violență, infracțiune pedepsită prin art. 211 alineatul (1) din Codul penal. Prin hotărârea din 24 noiembrie 1993, ei au fost achitați și eliberați, instanța considerând că faptele pentru care au fost acuzați nu le puteau fi imputate. La recurs introdus de Parchet, tribunalul departamental din București a constatat, printr-o hotărâre din 12 iulie 1994, că acțiunile de urmărire penală întreprinse de Parchet erau afectate de nulitate absolută, prin urmare a anulat hotărârea din 24 noiembrie 1993 și a trimis cazul în fața Parchetului. În special, Tribunalul a remarcat că măsurile de cercetare efectuate de Parchet cu privire la reclamanți au avut loc în absența unui avocat și că, în cursul anchetei, Parchetul a omis să interogheze anumiți martori și să ia în considerare anumite fapte esențiale care puteau duce la identificarea autorilor incidentului din 17 martie 1993. Această decizie a devenit definitivă, fiind confirmată prin hotărârea definitivă a Curții de Apel din București din 27 octombrie 1994, în urma căreia procedurile penale au fost reluate de Parchet în apropierea Tribunalului de Primă Instanță de la București. 10. printr-o ordonanță din 11 noiembrie 1997, procurorul N.O. a pronunțat un refuz în beneficiul reclamanților. El a menționat în ordonanța sa că, deși faptele reproșate de victima C.D. au fost reale, nu există dovezi care să demonstreze, fără îndoială, că responsabilitatea era în sarcina reclamanților. În plus, procurorul a subliniat faptul că a trecut un interval mare de timp de la incidentul incriminat și a ordonat clasificarea dosarului pe lângă organele de poliție. 11. Această decizie a fost notificată reclamanților, la cererea acestora, prin scrisorile de la Parchetul din 11 martie și respectiv 4 decembrie 1998; reluarea procedurilor penale 12. La 12 mai 1999, procurorul-șef al Parchetului din București a infirmat ordonanța din 11 noiembrie 1997 și, pe baza articolelor 220 și 270 din Codul de procedură penală, a ordonat redeschiderea procedurilor penale împotriva reclamanților pentru furt cu violență și pentru incitarea terților să depună mărturie falsă, infracțiuni pedepsite prin articolele 211 și 260 din Codul penal. Parchetul a considerat că hotărârea Parchetului de Primă Instanță nu era conformă cu dovezile depuse în dosar și că, în plus, ancheta pe care a efectuat-o nu era completă, deoarece nu au fost efectuate mai multe măsuri de cercetare, cum ar fi confruntarea autorilor prezumați în prezența avocaților lor și audierea anumitor martori. 13. La 26 mai 2000, un polițist de la biroul de urmărire penală care investigase acuzațiile aduse reclamanților a cerut Parchetului să se oprească procesul penal. 14. La 9 februarie 2001, procurorul a trimis dosarul de cercetare aceluiași birou de poliție. aprilie și 30 noiembrie 2001. La 14 ianuarie 2002, dosarul a fost trimis de poliție la tribunalul de primă instanță din București. Parchetul a trimis cazul la biroul de poliție la 17 octombrie 2002, pentru a continua investigațiile împotriva reclamanților. 15. În 2003 și 2004, poliția cita, în mai multe rânduri, reclamanții, partea vătămată și mai mulți martori pentru a-i interoga din nou cu privire la incidentul care a avut loc la 17 martie 1993 (punctul 5 de mai sus). Din documentele furnizate reiese că martorii au refuzat să dea curs invitației procurorului pe motiv că nu-și mai aminteau faptele în legătură cu care procurorul intenționa să le interogheze. 16. Printr-o ordonanță din 21 aprilie 2005, Parchetul a constatat că termenul de prescripție specială pentru răspunderea penală a reclamanților, respectiv 12 ani în raport cu pedeapsa maximă pe care o aplicau pentru infracțiunea de furt cu violență, a expirat de la 17 martie 2005 și a ordonat încetarea procesului penal îndreptat împotriva acestora. Codul de procedură penală conține următoarele dispoziții relevante art. 220 Procurorul infirm, prin ordonanță motivată, o măsură de urmărire penală care nu este conformă cu legea. art. 270 Investigația se reia în cazul redeschiderii procedurilor penale. Procurorul poate ordona redeschiderea procedurilor penale în cazul în care, în urma unei hotărâri de nejudiciare, se constată că motivul pe care s-a bazat decizia sa anterioară nu a existat efectiv sau că nu mai există. Redeschiderea procedurilor este decisă prin ordonanță a procurorului. Reclamanții susțin că durata procedurii împotriva lor începând cu 14 aprilie 1993 nu a respectat principiul "timp rezonabil" astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide... dacă orice acuzație în materie penală îndreptată împotriva ei este justificată. 19. Guvernul nu se opune acestei teze și se bazează pe înțelepciunea Curții. Citând jurisprudența Curții, el subliniază totuși că perioada care trebuie luată în considerare începe să curgă de la 12 mai 1999, data reluării procedurilor penale împotriva reclamanților și, prin urmare, a fost de aproximativ șase ani. 20. Acuzațiile penale împotriva reclamanților includ două etape distincte: prima a început la 14 aprilie 1993 cu arestarea și detenția reclamanților și s-a încheiat la 11 aprilie 1993. noiembrie 1997, data la care procurorul N.O. a adoptat un ordin de nejudiciare, iar al doilea a început la 12 mai 1999, data la care Parchetul a ordonat redeschiderea procedurilor penale și a încetat la 21 aprilie 2005, odată cu încheierea procesului penal ordonat de Parchet. 21. Curtea nu poate subscrie la teza guvernului potrivit căreia prima etapă nu poate fi luată în considerare în sensul articolului 6 alineatul (1). Curtea consideră că ordonanța de nejudiciare adoptată de procurorul N.O. la 11 noiembrie 1997 nu poate trece pentru că a pus capăt urmăririi penale îndreptate împotriva reclamanților în cazul în care aceasta nu constituia o decizie internă definitivă (a se vedea, a contrario Löffler c. Austria, n 30546/96, § 19 primul paragraf in fine, 3 octombrie 2000). Trebuie să se constate, în această privință, că Parchetul dispunea, în temeiul articolului 270 din Codul de procedură penală, de competența de a anula un ordin de refuz și de a redeschide o anchetă penală fără a fi ținut în niciun termen. Cu toate acestea, nu a fost doar o posibilitate teoretică pentru procurorul general de a reactiva procedura (a se vedea, a contrario Withey c. Regatul Unit (dec.), n 59493/00, CEDO 2003-X) : Era posibil ca Parchetul să redeschidă o anchetă penală fără a fi obligat să solicite autorizarea unei instanțe naționale, care ar fi obligată să examineze temeinicia cererii pentru a verifica, de exemplu, dacă redeschiderea cazului nu ar fi inechitabilă și dacă termenul scurs de la decizia de închidere a anchetei nu ar fi excesiv (a se vedea, Curtea nu poate ignora, în această privință, faptul că procurorii români, acționând în calitate de magistrați ai procuraturii publice, nu au îndeplinit cerința de independență față de executiv (Vasilescu c. România, Hotărârea din 22 mai 1998, Rec., 1998, Rec., 1998, p. 1075, § 40-41, și Pantea c. România, nr. 33343/96, § 238-239, CEDO 2003-VI. În plus, redeschiderea procedurilor penale a fost ordonată pe motiv că ancheta inițială nu fusese completă (punctul 12 de mai sus). În cele din urmă, guvernul nu a demonstrat că reluarea procedurilor penale închise printr-o ordonanță a procurorului ar fi avut un caracter excepțional (a se vedea, a contrao Withey, decizia menționată anterior 22. Prin urmare, perioada la care Curtea va trebui să examineze compatibilitatea sa cu cerințele art. 6 alin. (1) se întinde de la 20 iunie 1994, data intrării în vigoare a recunoașterii dreptului individual la acțiune de către România, la 11 noiembrie 1997, și de la 12 mai 1999 la 21 aprilie 2005. În consecință, aceaceasta a fost de nouă ani și patru luni în total. Cu privire la admisibilitatea 23. Curtea constată că acest motiv nu este vădit nefondat în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. În plus, aceasta arată că nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. Curtea amintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și având în vedere criteriile consacrate de jurisprudența Curții, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente (a se vedea, printre altele, Pelicularul și Sassi c. Franța [GC], 25444/94, § 67, CEDO 1999-II. De asemenea, Comisia reamintește că, în materie penală, dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil are ca scop, printre altele, să evite faptul că o persoană acuzată nu rămâne prea mult timp în incertitudinea cu privire la soarta sa. Curtea a tratat în repetate rânduri cazuri care ridică întrebări similare cu cele din cazul de față și a constatat încălcarea articolului 6 alineatul (1) (Pelioire și Sassi, citată anterior 26). În urma examinării tuturor elementelor care i-au fost prezentate, Curtea consideră că guvernul nu a prezentat niciun fapt sau argument care ar putea conduce la o concluzie diferită în acest caz. Având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că, în speță, durata procedurii în litigiu este excesivă și nu îndeplinește cerința termenului rezonabil Prin urmare, s-a încălcat art. 6 alineatul (1) din Convenție. II. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIE 27. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei Părțile contractante permite să se șteargă numai în mod impecabil consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. 1.000 de dolari americani pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit din cauza faptului că au fost reținuți provizoriu și a duratei procedurii împotriva lor. 29. Guvernul contestă aceste pretenții, pe care le consideră excesive. 30. Curtea arată că singura bază care trebuie reținută pentru acordarea unei satisfacții echitabile constă în speță în faptul că durata procedurii în litigiu îndreptată împotriva reclamanților este excesivă și nu îndeplinește cerința 500 de euro în acest sens. Interese moratoriu 31. Curtea consideră că este adecvat să se stabilească rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii la facilitatea de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DE CES MOTIVE, CURȚIA, LA UNANIMITATE, Declară restul cererilor admisibile A declarat că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție Spune că Statul pârât trebuie să plătească fiecărui solicitant, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din convenție, 3 500 EUR (trei mii cinci sute EUR) pentru daune morale, plus orice sumă care poate fi datorată ca impozit că, de la expirarea termenului respectiv și până la plată, această sumă va crește cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Adoptat în limba franceză și apoi comunicat în scris la 4 august 2005, în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și cu art. 3 din Regulamentul de procedură. Vincent Berger Boštjan Zupančič Moduler Președinte