AFFAIRE COSTIN c. ROUMANIE

AFFAIRE COSTIN c. ROUMANIE (CtEDO, 2005)

SECȚIUNEA A TREIA CAUZA COSTIN c. ROMÂNIA (solicitarea nr. 57810/00) HOTĂRÂREA STRASBURG 26 mai 2005 DEFINITIVF 26/08/2005 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. În cauza Costin c. România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a treia secțiune), care se află într-o cameră compusă din dnii. B.M. Zupančič, președinte, J. Hedigan, L. Caflisch, C. Bîrsan, V. Zagrebelsky, doamna A. Gyulumyan, E. Myjer, judecători, și domnul V. Berger, grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 3 mai 2005, Renunță hotărârea care a fost adoptată la această dată de procedură La originea cauzei se află o cerere (n 57810/00) îndreptată împotriva României și al cărei resortisant al acestui stat, M. La 10 noiembrie 1999, Maria Costin a sesizat Curtea în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a Libertăților Fundamentale (inclusiv Convenția privind Convenția privind drepturile omului). Guvernul român a fost reprezentat de domnul B. Aurescu, agent guvernamental și apoi de domnul R. Rizoiu, care l-a înlocuit în funcția sa. La 5 ianuarie 2004, Curtea (secțiunea a doua) a decis să comunice cererea guvernului, prevalând de dispozițiile articolului 29 alineatul (3), aceasta a decis că va fi examinată în același timp admisibilitatea și temeinicia cauzei. În noiembrie 2004, Curtea a modificat componența secțiunilor sale [art. 25 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. Prezenta cerere a fost atribuită celei de-a treia secțiuni, astfel modificată [art. 52 alineatul (1) ]. ÎN FAVOAREA recurentei s-a născut în 1932 și rezidă în București. printr-o hotărâre definitivă din 19 august 1993, Tribunalul de Primă Instanță din Craiova a condamnat primăria orașului Craiova ( În plus, Tribunalul a acordat reclamantei 32 540 de lei românești drept cheltuieli de judecată. La 14 martie 1995, în urma contestației conducerii, tribunalul de primă instanță din Craiova a completat hotărârea din 19 august 1993. Pe baza unui raport de expertiză, acesta a reținut că vechiul apartament nr 8 era constituit, în momentul hotărârii, din apartamentele nr. 10 și 11 ale clădirii în cauză. Această hotărâre a devenit definitivă la 6 septembrie 1995. La 27 octombrie 1995, aprodul a emis un proces-verbal de punere în posesie a reclamantei celor două apartamente identificate de Tribunal la 14 martie 1995. La 27 mai 1996, consiliul de administrație a informat reclamanta că începând cu 1 noiembrie 1995, cele două apartamente care i-au fost restituite fuseseră șterse din registrele sale, iar familia G., titulară a contractului de închiriere asupra apartamentelor menționate anterior, nu mai plătea chiria. La 24 august 1995, al treilea V.G., chiriaș al apartamentului nr 11, a contestat în fața instanței de primă instanță din Craiova executarea sentinței din 19 august 1993, așa cum a fost precizat prin hotărârea din 14 martie 1995. El susținea că apartamentul pe care îl ocupa nu corespundea descrierilor reclamantei referitoare la vechiul său apartament. 10. După mai multe grade de jurisdicție, printr-o hotărâre definitivă din 12 mai 1999, Curtea de Apel din Pitești a primit contestația lui V.G. și a anulat execuția. Ea a reținut că, spre deosebire de cele menționate de Comisie, apartamentul nu 11 pe care V.G. îl ocupa nu corespundea celui al cărui proprietar era reclamanta; de asemenea, aceasta a constatat că expertul însărcinat cu identificarea fostului apartament nr. 8 la examinarea contestației formulate anterior de regie nu a constatat la fața locului situația clădirii. 11. Din documentele prezentate Curții reiese că numai apartamentul n 11 este în cauză în acest caz, apartamentul nr. 10 aparent nu mai există. 12. La 8 februarie 2000, consiliul de administrație a informat recurenta că, în urma anulării executării hotărârii din 19 august 1993, astfel cum a fost precizat prin hotărârea din 14 martie 1995, aceasta trebuia să solicite din nou punerea în posesia apartamentului său. Prin urmare, la 21 februarie 2000, recurenta a solicitat din nou executarea hotărârii menționate anterior în fața Tribunalului de Primă Instanță din Craiova. 13. La 23 martie 2000, instanța a informat reclamanta că punerea în posesie a 27 octombrie 1995 de către aprodul judecătoresc a rămas valabilă și că, prin urmare, hotărârea din 19 august 1993 a fost executată. 14. Cu toate acestea, la 14 noiembrie 2000, recurenta obține o copie a unui nou contract de închiriere a apartamentului n 11, semnat între regie și V.G. 15. La 17 iulie 2002, primăria a respins cererea recurentei de restituire a apartamentului nr 11, fost apartament n 8, bazată pe legea nr. 10/2001 privind situația juridică a anumitor clădiri confiscate în mod abuziv în perioada cuprinsă între 6 martie 1945 și 22 decembrie 1989 ( La 8 august 2002, recurenta a contestat hotărârea Primăriei în fața Tribunalului departamental din Dolj, care, printr-o hotărâre din 21 mai 2003, a primit cererea sa. Tribunalul restant, precum și ca urmare a hotărârii din 12 mai 1999, executarea hotărârii din 19 august 1993 fusese anulată în întregime. El rămânea neexecutat, în măsura în care reclamanta încă nu luase posesia apartamentului său. Pe baza unei noi expertize ordonate în speță și necontestate de către părți, instanța reținea că fostul apartament al reclamantei corespundea, în acel moment, apartamentului n 11. Prin urmare, și având în vedere faptul că legea 10 era aplicabilă în speță, el a ordonat primăriei să restituie recurentei apartamentul nr 11 (fostul nr. 8). 17. Apelul formulat de consiliul local al Craiova (adică consiliul de administrație) a fost respins la 17 februarie 2004 de către Curtea de Apel de la Craiova, care reține că recurenta avea dreptul de a introduce această nouă acțiune în temeiul legii. 10, cu condiția ca deciziile judiciare anterioare prin care se dispunea de posesia sa să fi fost lipsite de orice efect. Consiliul a formulat, prin urmare, o acțiune. Cu toate acestea, printr-o scrisoare din 13 aprilie 2004, el a informat Curtea de Apel că nu mai este în posesia sa. Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit la 7 iunie 2005 ședința în dosarul de recurs 18. Cu toate acestea, la 14 aprilie 2004, primăria Craiova și-a modificat decizia din 17 iulie 2002 și a aprobat restituirea către reclamanta din apartamentul nr 11 (fostul n 8), astfel cum a fost identificată prin expertiza pe care se bazase hotărârea din 21 mai 2003. Această decizie a fost luată pe baza hotărârii din 21 mai 2003 și a unei recomandări din partea agentului guvernamental din 1 aprilie 2004. La 27 aprilie 2004, conducerea a emis un proces-verbal de punere în posesie a recurentei din apartamentul nr 11, pe care aceasta a refuzat să îl semneze pe motiv că expertiza pe care se sprijinise primăria nu și-a identificat corect vechiul apartament. 20. Printr-o scrisoare din 17 iunie 2004, recurenta a informat Curtea că a contestat decizia Primăriei din 14 aprilie 2004 în fața tribunalului departamental din Dolj. ÎN DREPTUL PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ A ARTICOLULUI 6 alineatul (1) DIN CONVENȚIE 21. August 1993, prin care se dispune restituirea bunurilor sale, și-a împiedicat dreptul la un proces echitabil, în special dreptul de acces la o instanță, așa cum se prevede în art. 6 alin. (1) din Convenție, astfel de formulare Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) asupra admisibilității 22. Curtea constată că cererea nu este în mod vădit greșit întemeiată în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție. Curtea arată, de asemenea, că aceasta nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, aceasta trebuie declarată admisibilă. Pe fond 23. Guvernul susține că, deși executarea unei hotărâri trebuie considerată ca făcând parte integrantă din procesul de judecată. În sensul articolului 6 ( Hornsby c. Grecia, Hotărârea din 19 martie 1997, Rec., 1997-II, § 41) există circumstanțe care justifică eșecul executării în natură a unei obligații impuse printr-o hotărâre judecătorească definitivă, fără ca neexecuția să constituie o încălcare a acestui articol. În opinia sa, procesul civil fiind reglementat de principiul disponibilității, statul nu este obligat să execute ex officio Spre deosebire de obligațiile pozitive prevăzute la art. 8 din convenție, singura obligație care revine statului în domeniul articolului 6 este aceea de a crea și de a pune la dispoziția creditorului un sistem judiciar care să îl ajute în executarea creanței sale. Guvernul consideră că, în speță, executarea hotărârii din 19 august 1993 nu mai era posibilă ca urmare a hotărârii Curții de Apel din Pitești din 12 mai 1999, care excludese de la executare apartamentul care fusese identificat în prealabil drept fostul apartament al reclamantei. În plus, această imposibilitate de executare a fost confirmată prin hotărârea din 17 iunie 1993 În orice caz, guvernul consideră că executarea obligației de a pune reclamanta în posesia apartamentului său a fost executată pe o altă cale, adică cea a Legii nr. 10.24, reclamanta contestă poziția guvernului 25. Curtea reamintește că executarea unei hotărâri sau a unei hotărâri, din orice instanță, trebuie considerată ca făcând parte integrantă din proces În sensul articolului 6 din convenție, dreptul la o instanță ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre judecătorească definitivă și obligatorie să rămână indelebilă în detrimentul unei părți (Imobilitate Saffi c. Italia [GC], nr. 2774/93, § 63 CEDH 1999-V). 26. În prezenta cauză, deși recurenta a obținut, la 19 august, 1993, o decizie definitivă prin care autoritățile administrative să-și restituie apartamentul și să fi făcut ulterior demersuri în vederea execuției, această decizie a rămas neexecutată, cel puțin până la 27 aprilie 2004, din cauza deciziilor contradictorii ale instanțelor interne care au încetinit executarea până la punctul în care reclamanta a trebuit să inițieze o nouă procedură pentru a obține aceeași restituire. 27. Cu toate acestea, administrația constituie un element al statului de drept, interesul său se identifică cu cel al unei bune administrări a justiției. Prin urmare, dacă administrația refuză sau omite executarea sau întârzie să facă acest lucru, garanțiile prevăzute la art. 6 de care a beneficiat justițiabilul în timpul fazei judiciare a procedurii pierd orice motiv de a fi ( Hornsby, citată anterior, punctul 41). 28. Cu toate că Curtea admite, împreună cu guvernul, că există circumstanțe care justifică eșecul executării în natură a unei obligații impuse printr-o hotărâre judecătorească definitivă, aceasta consideră că statul nu poate invoca o astfel de justificare fără ca acesta să fi informat în mod corespunzător reclamantul, prin intermediul unei hotărâri judecătorești sau administrative formale, cu privire la imposibilitatea de a executa o astfel de obligație inițială, mai ales atunci când acționează în dublă calitate de titular al forței publice și de debitor al obligației (a se vedea, mutatis mutandis, Sabin Popescu c. România nr. 48102/99, § 72, 2 martie 2004). Or, în prezenta cauză, după anularea primei puneri în posesie, la 12 mai 1999, autoritățile au adoptat poziții contradictorii cu privire la posibilitatea executării hotărârii din 19 august 1993. Astfel, pe de o parte, conducerea o sfătuia pe recurentă să formuleze o nouă cerere de executare, în timp ce, pe de altă parte, instanța considera că punerea în posesie inițială rămâne valabilă. În plus, faptul că primăria a putut, la 14 aprilie 2004, să o pună în posesia apartamentului său, confirmă faptul că obligația, astfel cum a fost stabilită prin hotărârea din 19 august 1993, nu devenise niciodată imposibilă în mod obiectiv de executat, nici chiar ca urmare a hotărârii Curții de Apel din Pitești din 12 mai 1999. În aceste condiții, Curtea nu poate admite că aceasta este, în cazul de față, o situație în care neexecuția este justificată. 29. În ceea ce privește afirmațiile guvernului cu privire la executarea în temeiul legii nr. 10, Curtea amintește că această executare nu este încă definitivă. recurenta a contestat-o în fața instanțelor. În plus, Înalta Curte de Casație și Justiție nu a luat încă act, prin intermediul unei hotărâri definitive, de intenția Consiliului de a se retrage din acțiunea împotriva hotărârii din 21 mai 2003.30. Pe de altă parte, această punere în posesie nu a fost efectuată decât după o nouă acțiune introdusă de recurentă. Or, Curtea a considerat deja că ar fi excesiv să se solicite unui solicitant care a obținut o hotărâre judecătorească definitivă împotriva statului să introducă din nou acțiuni împotriva autorității pentru a obține executarea obligației în cauză (a se vedea, mutatis) mutatis mutandis, Roman și Hogea c. România (dec.) n 62959/00, 31 august 2004, și Metaxas c. Grecia, n 8415/02, § 19, 27 mai 2004). 31. Cu toate acestea, trebuie remarcat faptul că refuzul recurentei de a-și lua în posesie apartamentul după hotărârea din 21 mai 2003 nu mai este imputabil statului, în măsura în care recurenta nu a contestat expertiza care a constatat că vechiul său apartament corespundea, în acel moment, apartamentului nr. 11. Chiar dacă se presupune, totuși, că punerea în posesie a 27 aprilie 2004 constituie sfârșitul execuției, nu este mai puțin de atât ca perioada în care sentința din 19 august 1993 a rămas neexecutată, adică mai mult de zece ani, din care nouă ani și zece. luni după 20 iunie 1994, data ratificării de către România a Convenției nu este rezonabilă; cu toate acestea, pe parcursul întregii perioade, recurenta a făcut toate demersurile necesare pentru a obține executarea hotărârii în cauză (a se vedea, mutatis mutandis, Timofeyev c. Rusia, nr. 58263/00, § 42, 23 octombrie 2003 32). În plus, Curtea constată că autoritățile au găsit o soluție pentru a pune recurenta în posesia apartamentului său numai la 14 aprilie 2004, fie după comunicarea prezentei cauze către guvern și ca urmare a intervenției directe a agentului guvernului pe lângă autoritățile competente (a se vedea mutatis mutandis Burdov c. Rusia, nr 59498/00, § 36, CEDO 2002-III). 33. Aceste elemente sunt suficiente pentru a concluziona Curții că, în prezenta cauză, sistemul pus la dispoziția recurentei pentru a obține executarea hotărârii din 19 august 1993 nu a fost eficace. Prin refuzul de a executa cel puțin nouă ani și zece luni hotărârea definitivă prin care se dispune punerea în posesia recurentei, autoritățile naționale au privat-o de un acces efectiv la o instanță. 34. Prin urmare, s-a încălcat art. 6 II. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante permite să se șteargă numai în mod impecabil consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Guvernul consideră că aceste cereri sunt excesive și că nu există nicio legătură cauzală între presupusa încălcare de către reclamant și prejudiciul suferit de reclamantă și reamintește că autoritățile naționale au soluționat cazul prin ordonarea în posesie a reclamantei a apartamentului său. În cele din urmă, constatarea unei încălcări ar trebui să reprezinte o despăgubire suficientă pentru orice prejudiciu moral care ar fi putut fi suferit de recurentă. 38. Curtea amintește că o hotărâre de constatare a unei încălcări antrenează obligația juridică a statului pârât de a pune capăt încălcării și de a șterge consecințele acesteia astfel încât să se restabilească cât mai mult posibil situația anterioară acesteia ( Metaxas, citată anterior, § 35 și Iatridis c. Grecia (satisfacție echitabilă) [GC], n 31107/96, § 32, CEDH 2000-XI). 39. Curtea a constatat o încălcare a drepturilor recurentei din cauza neexecutării unei hotărâri judecătorești definitive prin care se dispune ca administrația să o pună în posesia unui apartament. Prin urmare, Curtea consideră că recurenta a suferit un prejudiciu moral, în special din cauza frustrării cauzate de imposibilitatea de a executa hotărârea pronunțată în favoarea sa și că acest prejudiciu nu este compensat suficient printr-o constatare a încălcării. În aceste circumstanțe, având în vedere toate elementele aflate în posesia sa și acționând în mod echitabil, după cum dorește art. 41 din Convenție, aceasta alocă reclamantei 3 000 EUR pentru prejudicii morale. 000 EUR pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată suportate în fața instanțelor interne, în special cheltuielile de transport din București, unde locuiește la Craiova, sediul instanțelor care și-au judecat cazul și cheltuielile de cazare, recunoscând în același timp că nu poate prezenta dovezi în sprijinul tuturor cererilor sale. 42. Guvernul se opune acordării acestei sume pe care o consideră nesustenabilă și consideră că reclamanta nu a demonstrat necesitatea unor astfel de cheltuieli pretinse suportate. 43. Potrivit jurisprudenței Curții, un solicitant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se stabilesc realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor. În cazul de față și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 100 EUR pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată ale procedurii naționale și o acordă recurentei. Interese moratorii 44. Curtea consideră că este oportun să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PRIN CES MOTIVE, CURTEA, LA UNANIMITATE, Declară cererea admisibilă A declarat că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că Statul pârât trebuie să plătească recurentei, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 2 din convenție, 3 000 EUR (trei mii EUR) pentru daune morale și 100 EUR (centă EUR) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, plus orice sumă care poate fi datorată ca impozit de la expirarea termenului respectiv și până la plata acestuia, aceste sume vor fi majorate de la o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Întocmit în limba franceză și comunicat în scris la 26 mai 2005 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Vincent Berger Boštjan M. Zupančič Moduler Președintele

TROISIÈME SECTION

AFFAIRE COSTIN c. ROUMANIE

(Requête n

o

57810/00)

ARRÊT

STRASBOURG

26 mai 2005

DÉFINITIF

26/08/2005

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l'article

44 §

2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.

En l'affaire Costin c. Roumanie,

La Cour européenne des Droits de l'Homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de

:

MM.

B.M. Zupančič, président,

J. Hedigan,

L. Caflisch,

C. Bîrsan,

V. Zagrebelsky,

Mme

A. Gyulumyan,

M.

E. Myjer, juges,

et de M. V.

Berger,

greffier de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 3 mai 2005,

Rend l'arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n

o

57810/00) dirigée contre la Roumanie et dont une ressortissante de cet Etat, M

me

Maria Costin («

la requérante

»), a saisi la Cour le 10 novembre 1999 en vertu de l'article

34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales («

la Convention

»).

2.

Le gouvernement roumain («

le Gouvernement

») a été représenté par M. B. Aurescu, agent du Gouvernement, puis par M

me

R. Rizoiu, qui l'a remplacé dans ses fonctions.

3.

Le 5 janvier 2004, la Cour (deuxième section) a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Se prévalant des dispositions de l'article 29 § 3, elle a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le bien-fondé de l'affaire.

4.

Le 1

er

novembre 2004, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la troisième section ainsi remaniée (article 52 § 1).

EN FAIT

5.

La requérante est née en 1932 et réside à Bucarest.

6.

Par un jugement définitif du 19 août 1993, le tribunal de première instance de Craiova condamna la mairie de la ville de Craiova («

la mairie

») et la régie autonome d'administration du domaine public et du fond locatif de Dolj («

la régie

») à restituer à la requérante son ancien appartement (portant le n

o

8), qui avait était confisqué par l'Etat en 1948. Le tribunal octroya également à la requérante 32

540 lei roumains à titre de frais de justice.

7.

Le 14 mars 1995, sur contestation de la régie, le tribunal de première instance de Craiova compléta le jugement du 19 août 1993. En se fondant sur un rapport d'expertise, il retint que l'ancien appartement n

o

8 était constitué, au moment du jugement, des appartements n

os

10 et 11 de l'immeuble en cause. Ce jugement devint définitif le 6 septembre 1995.

8.

Le 27 octobre 1995, l'huissier de justice dressa un procès-verbal de mise en possession de la requérante des deux appartements identifiés par le tribunal le 14 mars 1995.

Le 27 mai 1996, la régie informa la requérante que depuis le 1

er

novembre

1995, les deux appartements qui lui avaient été restitués avaient été rayés de ses registres et que la famille G., titulaire du bail sur lesdits appartements, ne lui payait plus le loyer.

9.

Le 24 août 1995, le tiers V.G., locataire de l'appartement n

o

11, contesta devant le tribunal de première instance de Craiova l'exécution du jugement du 19 août 1993 tel que précisé par le jugement du 14

mars

10.

Après plusieurs degrés de juridiction, par un arrêt définitif du 12

mai

1999, la cour d'appel de Pitești fit droit à la contestation de V.G. et annula l'exécution. Elle retint que, contrairement aux dires de la régie, l'appartement n

o

11 que V.G. occupait ne correspondait pas à celui dont la requérante était propriétaire. Elle constata aussi que l'expert chargé de l'identification de l'ancien appartement n

o

8 lors de l'examen de la contestation formée antérieurement par la régie n'avait pas constaté sur place la situation de l'immeuble.

11.

Il ressort des documents soumis à la Cour que seul l'appartement n

o

11 est en cause dans la présente affaire, l'appartement n

o

10 n'existant apparemment plus.

12.

Le 8 février 2000, la régie informa la requérante qu'à la suite de l'annulation de l'exécution du jugement du 19 août 1993 tel que précisé par le jugement du 14 mars 1995, elle devait solliciter à nouveau la mise en possession de son appartement. Par conséquent, le 21 février 2000, la requérante demanda à nouveau l'exécution du jugement précité devant le tribunal de première instance de Craiova.

13.

Le 23 mars 2000, le tribunal informa la requérante que la mise en possession du 27 octobre 1995 par l'huissier de justice demeurait valable et que, dès lors, le jugement du 19 août 1993 avait été exécuté.

14.

Néanmoins, le 14 novembre 2000, la requérante obtint une copie d'un nouveau contrat de location de l'appartement n

o

11, signé entre la régie et V.G.

15.

Le 17 juillet 2002, la mairie rejeta la demande de la requérante en restitution de l'appartement n

o

11, ancien appartement n

o

8, fondée sur la loi

n

o

10/2001 sur la situation juridique de certains immeubles abusivement confisqués pendant la période du 6 mars 1945 au 22

décembre

1989 («

la loi

n

o

10

»).

16.

Le 8 août 2002, la requérante contesta la décision de la mairie devant le tribunal départemental de Dolj qui, par un jugement du 21

mai 2003, fit droit à sa demande. Le tribunal retint ainsi qu'à la suite de l'arrêt du 12

mai

1999, l'exécution du jugement du 19 août 1993 avait été entièrement annulée. Il demeurait inexécuté, dans la mesure où la requérante n'avait toujours pas pris possession de son appartement. Se fondant sur une nouvelle expertise ordonnée en l'espèce et non contestée par les parties, le tribunal retint que l'ancien appartement de la requérante correspondait, à ce moment-là, à l'appartement n

o

n

o

10 était applicable en l'espèce, il ordonna à la mairie de restituer à la requérante l'appartement n

o

11 (ancien n

o

8).

17.

L'appel formé par le conseil local de Craiova («

le conseil

») fut rejeté le 17

février

2004 par la cour d'appel de Craiova, qui retint que la requérante avait le droit d'introduire cette nouvelle action en vertu de la loi

n

o

10, dès lors que les décisions judiciaires antérieures ordonnant sa mise en possession avaient été dépourvues de tous effets. Le conseil forma, par conséquent, un recours. Toutefois, par une lettre du 13 avril 2004, il informa la cour d'appel qu'il s'en désistait.

La Haute Cour de cassation et justice a fixé au 7

juin

2005 l'audience dans le dossier de recours.

18.

Cependant, le 14 avril 2004, la mairie de Craiova modifia sa décision du 17 juillet 2002 et approuva la restitution à la requérante de l'appartement n

o

11 (ancien n

o

8), tel qu'identifié par l'expertise sur laquelle s'était fondé le jugement du 21 mai 2003. Cette décision fut prise sur la base du jugement du 21 mai 2003 et d'une recommandation de l'agent du Gouvernement du 1

er

avril 2004.

19.

Le 27 avril 2004, la régie dressa un procès-verbal de mise en possession de la requérante de l'appartement n

o

11, que celle-ci refusa de signer au motif que l'expertise sur laquelle s'était appuyée la mairie n'avait pas correctement identifié son ancien appartement.

20.

Par une lettre du 17 juin 2004, la requérante a informé la Cour qu'elle avait contesté la décision de la mairie du 14 avril 2004 devant le tribunal départemental de Dolj.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

21.

La requérante allègue que l'inexécution du jugement définitif du 19

août 1993 ordonnant la restitution de son bien a entravé son droit à un procès équitable, notamment son droit d'accès à un tribunal, tel que prévu par l'article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

A.

Sur la recevabilité

22.

La Cour constate que la requête n'est pas manifestement mal fondée au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. La Cour relève par ailleurs que celle-ci ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité. Il convient donc de la déclarer recevable.

B.

Sur le fond

23.

Le Gouvernement fait valoir que, bien que l'exécution d'un arrêt doive être considérée comme faisant partie intégrante du «

procès

» au sens de l'article 6 (

Hornsby c. Grèce,

arrêt du 19 mars 1997,

Recueil des arrêts et décisions

1997-II, §

41), il existe des circonstances qui justifient l'échec de l'exécution en nature d'une obligation imposée par une décision judiciaire définitive, sans que l'inexécution constitue une violation de cet article. A son avis, le procès civil étant régit par le principe de la disponibilité, l'Etat n'est pas tenu d'exécuter

ex officio

toutes les décisions judiciaires. Contrairement aux obligations positives qui ressortent de l'article 8 de la Convention, la seule obligation qui revienne à l'Etat dans le domaine de l'article 6 est celle de créer et de mettre à la disposition du créancier un système judiciaire apte à l'aider dans l'exécution de sa créance.

Le Gouvernement considère qu'en l'espèce l'exécution du jugement du 19 août 1993 n'était plus possible à la suite de l'arrêt de la cour d'appel de Pitești du 12

mai 1999, qui avait exclu de l'exécution l'appartement qui avait été préalablement identifié comme l'ancien appartement de la requérante. De plus, cette impossibilité d'exécution a été confirmée par l'arrêt du 17

février 2004 de la cour d'appel de Craiova.

En tout état de cause, le Gouvernement estime que l'exécution de l'obligation de mettre la requérante en possession de son appartement a été exécutée par une autre voie, soit celle de la loi n

o

10.

24.

La requérante conteste la position du Gouvernement.

25.

La Cour rappelle que l'exécution d'un jugement ou d'un arrêt, de quelque juridiction que ce soit, doit être considérée comme faisant partie intégrante du «

procès

» au sens de l'article 6 de la Convention. Le droit à un tribunal serait illusoire si l'ordre juridique interne d'un Etat contractant permettait qu'une décision judiciaire définitive et obligatoire reste inopérante au détriment d'une partie (

Immobiliare Saffi c. Italie

[GC], n

o

22774/93, § 63, CEDH 1999-V).

26.

Dans la présente affaire, bien que la requérante ait obtenu, le 19

août

1993, une décision définitive ordonnant aux autorités administratives de lui restituer son appartement, et qu'elle ait fait, par la suite, des démarches en vue de l'exécution, cette décision est restée inexécutée, au moins jusqu'au 27

avril 2004, en raison des décisions contradictoires des juridictions internes qui ont ralenti l'exécution au point que la requérante a dû entamer une nouvelle procédure afin d'obtenir la même restitution.

27.

Or, l'administration constitue un élément de l'Etat de droit, son intérêt s'identifiant avec celui d'une bonne administration de la justice. Il s'ensuit que si l'administration refuse ou omet de s'exécuter, ou encore tarde à le faire, les garanties de l'article 6 dont a bénéficié le justiciable pendant la phase judiciaire de la procédure perdent toute raison d'être (

Hornsby,

précité, §

41).

28.

Bien que la Cour admette, avec le Gouvernement, qu'il existe des circonstances qui justifient l'échec de l'exécution en nature d'une obligation imposée par une décision judiciaire définitive, elle estime que l'Etat ne peut pas se prévaloir d'une telle justification sans qu'il ait dûment informé le requérant, par l'intermédiaire d'une décision judiciaire ou administrative formelle, de l'impossibilité d'exécuter telle quelle l'obligation initiale, surtout quand il agit en double qualité de détenteur de la force publique et de débiteur de l'obligation (voir,

mutatis mutandis, Sabin Popescu c.

Roumanie

nº 48102/99, § 72, 2 mars 2004). Or, dans la présente affaire, après l'annulation, le 12 mai 1999, de la première mise en possession, les autorités ont adopté des positions contradictoires quant à la possibilité d'exécuter le jugement du 19 août 1993. Ainsi, d'un côté, la régie conseillait à la requérante de former une nouvelle demande d'exécution, tandis que, de l'autre côté, le tribunal estimait que la mise en possession initiale demeurait valable.

De plus, le fait que la mairie a pu, le 14 avril 2004, mettre la requérante en possession de son appartement, confirme que l'obligation, telle qu'établie par le jugement du 19 août 1993, n'était jamais devenue objectivement impossible à exécuter, ni même par la suite de l'arrêt de la cour d'appel de Pitești du 12 mai 1999.

Dans ces conditions, la Cour ne saurait admettre qu'il s'agit, en l'espèce, d'une situation dans laquelle la non

‑

exécution est justifiée.

29.

Quant aux allégations du Gouvernement concernant l'exécution en application de la loi n

o

10, la Cour rappelle que cette exécution n'est pas encore définitive. La requérante l'a contesté devant les tribunaux. En outre, la Haute Cour de cassation et justice n'a pas encore pris acte, par l'intermédiaire d'un arrêt définitif, de l'intention du conseil de se désister du recours contre le jugement du 21 mai 2003.

30.

Par ailleurs, cette mise en possession n'a été effectuée qu'après une nouvelle action introduite par la requérante. Or, la Cour a déjà jugé qu'il serait excessif de demander à un requérant qui a obtenu une décision judiciaire définitive contre l'Etat, d'intenter à nouveau des actions contre l'autorité afin d'obtenir l'exécution de l'obligation en cause (voir,

mutatis

mutandis, Roman et Hogea c. Roumanie

(déc.) n

o

62959/00, 31

août

2004, et

Metaxas c. Grèce

, n

o

8415/02, § 19, 27

mai

2004).

31.

Cependant, il est à noter que le refus de la requérante de prendre possession de son appartement après le jugement du 21 mai 2003 n'est plus imputable à l'Etat, dans la mesure où la requérante n'a pas contesté l'expertise qui avait constaté que son ancien appartement correspondait, à ce moment-là, à l'appartement n

o

août

1993 est resté inexécuté, soit plus de dix ans – dont neuf ans et dix

mois après le 20 juin 1994, date de la ratification de la Convention par la Roumanie – n'est pas raisonnable. Or, pendant toute cette période la requérante a fait toutes les diligences nécessaires afin d'obtenir l'exécution du jugement en cause (voir,

mutatis mutandis, Timofeyev c. Russie

, n

o

58263/00, § 42, 23 octobre 2003).

32.

Par ailleurs, la Cour constate que les autorités n'ont trouvé une solution pour mettre la requérante en possession de son appartement que le 14

avril 2004, soit après la communication de la présente affaire au Gouvernement et à la suite de l'intervention directe de l'agent du Gouvernement auprès des autorités compétentes (voir,

mutatis mutandis, Burdov c. Russie

, n

o

59498/00, § 36, CEDH 2002-III).

33.

Ces éléments suffisent à la Cour pour conclure que, dans la présente affaire, le système mis à la disposition de la requérante afin d'obtenir l'exécution du jugement du 19 août 1993 n'a pas été efficace. En refusant d'exécuter au moins pendant neuf ans et dix mois le jugement définitif ordonnant la mise en possession de la requérante, les autorités nationales l'ont privée d'un accès effectif à un tribunal.

34.

Par conséquent, il y a eu violation de l'article 6

§

1.

II.

SUR L'APPLICATION DE L'ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

35.

Aux termes de l

'

article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu'il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d'effacer qu'imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s'il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage moral

36.

La requérante réclame 10

000 euros (EUR) au titre du préjudice moral qu'elle aurait subi.

37.

Le Gouvernement estime que ces demandes sont excessives et qu'il n'y a aucun lien de causalité entre la violation alléguée par la requérante et le préjudice qu'elle aurait subi. Il rappelle que les autorités nationales ont résolu l'affaire en ordonnant la mise en possession de la requérante de son appartement. Finalement, le constat d'une violation devrait représenter une réparation suffisante pour tout dommage moral pouvant avoir été subi par la requérante.

38.

La Cour rappelle qu'un arrêt constatant une violation entraîne pour l'Etat défendeur l'obligation juridique de mettre un terme à la violation et d'en effacer les conséquences de manière à rétablir autant que faire se peut la situation antérieure à celle-ci (

Metaxas

, précité, § 35 et

Iatridis c. Grèce

(satisfaction équitable) [GC], n

o

31107/96, § 32, CEDH 2000-XI).

39.

La Cour a constaté une violation des droits de la requérante en raison de la non

‑

exécution d'une décision judiciaire définitive ordonnant à l'administration de la mettre en possession d'un appartement.

Dès lors, la Cour estime que la requérante a subi un préjudice moral, du fait notamment de la frustration provoquée par l'impossibilité de voir exécuter la décision rendue en sa faveur et que ce préjudice n'est pas suffisamment compensé par un constat de violation.

40.

Dans ces circonstances, eu égard à l'ensemble des éléments se trouvant en sa possession et statuant en équité, comme le veut l'article 41 de la Convention, elle alloue à la requérante 3

000 EUR pour préjudice moral.

B.

Frais et dépens

41.

La requérante demande également 5

000 EUR pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes, notamment les frais de transport de Bucarest, où elle habite, à Craiova, siège des tribunaux qui ont jugé son affaire ainsi que les frais de logement, tout en reconnaissant qu'elle ne peut produire de justificatifs à l'appui de toutes ses demandes.

42.

Le Gouvernement s'oppose à l'octroi de cette somme qu'il considère comme non

étayée. Il estime que la requérante n'a pas prouvé la nécessité de ces frais prétendument encourus.

43.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l'espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 100 EUR au titre des frais et dépens de la procédure nationale et l'accorde à la requérante.

C.

Intérêts moratoires

44.

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ,

1.

Déclare

la requête recevable

;

2.

Dit

qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention

;

3.

Dit

a)

que l

'

Etat défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article

44

§

2 de la Convention, 3

000 EUR (trois mille euros) pour dommage moral et 100 EUR (cent euros) pour frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt

;

b)

qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ces montants seront à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage

;

4.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 26 mai 2005 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement.

Vincent

Berger

Boštjan M.

Zupančič

Greffier

Président