AFFAIRE TACEA c. ROUMANIE

RESPONDENT

ROU

HOTĂRÂRE

29.09.2005

Pe scurt

Instanță: CtEDO
Concluzie: Violation de l'art. 6-1;Violation de P1-1;Dommage matériel et préjudice moral - réparation pécuniaire;Frais et dépens - demande rejetée

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2005
DESCARCĂ: PDF · DOCX

Citează această cauză

AFFAIRE TACEA c. ROUMANIE (CtEDO, 2005)

HUDOC · oficial

SECȚIUNEA A TREIA PENTRU TACEA c. ROMÂNIA (solicitarea nr. 746/02) HOTĂRÂREA STRASBURG 29 septembrie 2005 DEFINITIVF 29/12/2005 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate suferi modificări de formă. În cauza Tacea c. România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a treia secțiune), care se află într-o cameră compusă din dnii B.M. Zupančič președintele Hedigan Caflisch Biersan Tsatsa-Nikolovska Zagrebelsky, Gyulumyan, judecători și V. Berger, grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 8 septembrie 2005, Renunță hotărârea adoptată la această dată procedurală La originea cauzei se află o cerere (n 746/02) îndreptată împotriva României și al cărei resortisant al acestui stat, dl Ion Tacea ( La 7 septembrie 2001, Curtea a sesizat Curtea în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( La 24 octombrie 2003, Curtea (secțiunea a doua) a decis să comunice cererea guvernului. noiembrie 2004, Curtea a modificat componența secțiunilor sale [art. 25 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. Prezenta cerere a fost atribuită celei de-a treia secțiuni reformulate [art. 52 alineatul (1) ], ÎN FAVOAREA CIRCONSTANȚELOR SPECIEI, reclamantul s-a născut în 1927 și locuiește în Nehoiu. La 26 aprilie 1991 și 16 august 1996, Comisia locală de la Nehoiu pentru aplicarea Legii nr. 18/1991 ( Comisia Locală, și anume legea, va elibera reclamantului certificate care să ateste dreptul său de proprietate pe un teren de 5 000 m, situat la Nehoiu, în locul menționat mai sus. Locația terenului a fost individualizată de certificatele menționate. În 1995, direcția forestieră a Plouești ( A început să planteze copaci pe terenul reclamantului și, prin urmare, acesta a numit comisia și conducerea în fața Tribunalului de Primă Instanță din Patirlagele pentru a obține posesia terenului său. Printr-o hotărâre definitivă din 16 aprilie 1999, tribunalul a primit dreptul la acțiune și a condamnat comisia locală și conducerea să pună reclamantul în posesia terenului în conformitate cu certificatele emise de comisia locală. Instanța a ordonat, de asemenea, comisiei să plătească reclamantului cheltuielile de judecată, în valoare de 23 000 lei românești (ROL). La 17 ianuarie 2000, comisia locală i-a eliberat reclamantului un certificat de punere în posesia sa pe teren, în conformitate cu hotărârea din 16 aprilie 1999. Cu toate acestea, terenul a rămas ocupat de conducere. La 24 martie 2000, s-a întocmit un proces-verbal de punere în posesie, care conținea în anexă o schemă a amplasării terenului în conformitate cu hotărârea din 16 aprilie 1999; cu toate acestea, reclamantul nu a intrat efectiv în posesia terenului. 10. La 3 mai 2000, acesta a formulat, de asemenea, o acțiune în despăgubire împotriva conducerii, pentru a fi remediat prejudiciul suferit ca urmare a imposibilității de a-și utiliza terenul între 1996 și 2000. După mai multe grade de jurisdicție, acțiunea a fost respinsă printr-o hotărâre definitivă a tribunalului din Buzău, la 10 septembrie 2001. La 15 aprilie 2000 și 2 și 23 februarie 2001, reclamantul a trimis noi scrisori autorității de reglementare în vederea obținerii funcționării terenului său, în conformitate cu hotărârea din 16 aprilie. 1999. La această ultimă dată, acesta a solicitat, de asemenea, ca conducerea să se conformeze cererilor sale până la 10 martie 2001. 12. La 5 martie 2001, conducerea a informat că nu putea accepta cererea sa în absența unei decizii a comisiei locale în acest sens, în conformitate cu Legea nr. 18. Prin urmare, la 8 martie 2001, reclamantul i-a cerut primarului Nehoiu, în calitate de președinte al comisiei, să ia măsurile necesare, în cel mai scurt termen posibil. La 15 iulie 2001, o astfel de cerere a fost adresată prefectului din Buzău. La 7 martie 2002, conducerea își va reitera răspunsul din 5 martie 2001, după o nouă cerere a reclamantului. 13. La 20 martie 2002, reclamantul a solicitat din nou conducerii să elibereze terenul și să îi plătească despăgubiri pentru privarea de proprietate a terenului între 1991 și 2002, înainte de 1 aprilie 2002 14. printr-o decizie din 6 ianuarie 2003, comisia de departament de la Buzău pentru aplicarea Legii nr 18. A fost acceptată propunerea comisiei locale și a atribuit reclamantului un teren cu vegetație împădurită de 5 000 m2 la Nehoiu, în locul menționat anterior. La 29 noiembrie 2003, reclamantul a fost convocat de primarul orașului Nehoiu pentru punerea în posesie și delimitarea acestui teren, dar a refuzat să se prezinte acolo pe motivul că terenul atribuit nu corespundea celui revendicat. În absența reclamantului au fost întocmite procese-verbale de punere în posesie a terenului menționat, dar în prezența vecinilor și a unui martor. Printr-o scrisoare din 15 iulie 2004, comisia locală l-a informat pe agentul guvernamental, la cererea acestuia din urmă, că procesul-verbal din 29 noiembrie 2003 viza același loc ca cel din 24 martie 2000. Reclamantul susține că neexecutarea de către autoritățile administrative a hotărârii definitive prin care se dispune punerea în posesie a unui teren a încălcat dreptul său de acces la o instanță, astfel cum se prevede la art. 1 din convenție, astfel cum se prevede la art. 1 din convenție. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) cu privire la admisibilitate 17. Curtea constată că acest motiv nu este vădit nefondat în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. Curtea subliniază, de asemenea, că nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate; prin urmare, acesta trebuie declarat admisibil. Guvernul consideră că autoritățile administrative nu au refuzat sau nu au întârziat executarea hotărârii din 16 aprilie 1999 care, de altfel, a fost executată prin decizia din 6 ianuarie 2003 a Comisiei departamentului care atribuie reclamantului terenul, realizată prin procesul verbal de punere în posesie din 29 noiembrie 2003. În plus, întârzierea în punerea în posesie este justificată; pe de o parte, terenul în cauză, care este un teren forestier, făcea parte din domeniul public; prin urmare, punerea în posesie a reclamantului ar fi fost imposibilă înainte de adoptarea deciziei guvernului nr. 1172 din 21 noiembrie 2001 privind măsurile de aplicare a legii nr. 18, din cauza imposibilității care decurge din art. 5 din această lege de a reconstitui dreptul de proprietate pe un astfel de teren. Pe de altă parte, procedura de punere în posesie prevăzută de lege era destul de grea, în măsura în care aceasta necesita intervenția mai multor autorități administrative, ceea ce a generat inevitabil anumite termene. 19. Recurentul contestă argumentele guvernului, susținând în special că terenul care face obiectul cererii sale este un teren agricol și nu forestier și că nu ar fi putut face parte din domeniul public. 20. Curtea amintește că executarea unei hotărâri sau a unei hotărâri, din orice instanță, trebuie considerată ca făcând parte integrantă din proces. În sensul articolului 6 din convenție, dreptul la o instanță ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre judecătorească definitivă și obligatorie să rămână indelebilă în detrimentul unei părți (Imobiliar Saffi c. Italia [GC], nr 2774/93, § 63 CEDH 1999-V 21. Curtea constată că, în prezenta cauză, reclamantul a obținut, la 16 aprilie 1999, o hotărâre definitivă prin care solicită autorităților administrative să îl pună în posesia unui anumit teren și că, ulterior, a făcut demersuri în vederea executării. La 29 noiembrie 2003, în pofida refuzului reclamantului, acesta a fost pus în posesia unui teren care pare să corespundă cerințelor hotărârii din 16 aprilie 1999. 22. În aceste circumstanțe, Curtea consideră că hotărârea definitivă a rămas neexecutată cel puțin până la 29 noiembrie 2003, adică patru ani, șapte luni și paisprezece zile de la adoptarea sa. Presupunând chiar că, așa cum susține guvernul, executarea a fost imposibilă înainte de adoptarea deciziei guvernului nr. 1172, la 21 noiembrie 2001 a rămas totuși neexecutată timp de doi ani 23. Or, administrația constituie un element al statului de drept, interesul său se identifică cu interesul unei bune administrări a justiției. Prin urmare, dacă administrația întârzie să execute o decizie definitivă, garanțiile prevăzute la art. 6 de care a beneficiat justițiabilul în timpul fazei judiciare a procedurii pierd orice motiv de a fi ( Hornsby c. Grecia, Hotărârea din 19 martie 1997, Culegerea hotărârilor și a deciziilor 1997 II, p. 511, § 41). 24. Curtea nu poate lua în considerare argumentul guvernului potrivit căruia întârzierea este justificată de povara procedurii prevăzute de legea nr. 18 pentru punerea în posesie. Aceasta reamintește că este de datoria fiecărui stat contractant să dispună de un arsenal juridic adecvat și suficient pentru a asigura respectarea obligațiilor care îi revin, Curtea având doar sarcina de a examina dacă, în acest caz, măsurile adoptate de autorități au fost adecvate și suficiente (a se vedea mutatis mutandis, Ruianu c. România, 34647/97, § 66, 17 iunie 2003 și Fociac c. România , n 2547/02, § 69, 3 februarie 2005). 25. În plus, Curtea a considerat deja că ar fi excesiv să se solicite unui solicitant care a obținut o hotărâre judecătorească definitivă împotriva statului, să introducă din nou acțiuni împotriva autorităților pentru a obține executarea obligației în cauză (a se vedea mutatis mutandis, Roman și Hogea c. România (dec.) 62959/00, 31 august 2004, și Metaxas c. Grecia, n 8415/02, § 19, 27 mai 2004). Or, în cazul de față, de la adoptarea hotărârii și până în prezent, reclamantul a făcut toate diligențele necesare pentru a obține executarea (a se vedea mutatis mutandis Timofeyev c. Rusia, n 58263/00, § 42, 23 octombrie 2003 26). Curtea amintește că a considerat deja că lipsa autorităților de a se conforma, într-un termen rezonabil, unei decizii definitive poate duce la o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din convenție, în special atunci când obligația de a executa decizia în cauză aparține unei autorități administrative, așa cum este cazul în speță (a se vedea mutatis mutandis Metaxas, citată anterior, punctul 26). Burdov c. Rusia, nr. 59498/00, §§ 36-38, CEDO 2002-III, Timofeyev, citată anterior, § 41-42, Prodan c. Moldova, nr. 49806/99, § 54-55, 18 mai 2004, Lustre și alții c Moldova, nr 2916/02, § 40-41, 15 iunie 2004, Romashov c. Ucraina, nr. 67534/01, § 27, 27 iulie 2004, Voitenko c. Ucraina, n 1866/02, § 35, 29 iunie 2004, și Dubenko c. Ucraina, n 74221/01, § 36, 11 ianuarie 2005 27. Aceste elemente sunt suficiente pentru a concluziona Curții că sistemul pus la dispoziția recurentei pentru a obține executarea hotărârii din 16 aprilie 1999 nu a fost eficientă; în plus, refuzând să execute timp de mai mult de patru ani sau cel puțin doi ani hotărârea definitivă prin care se dispune punerea în posesie a reclamantului, autoritățile naționale l-au privat de un acces efectiv la o instanță; prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din convenție. II. PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ A ARTICOLULUI 1 DIN PROTOCOLUL nr. 28. Reclamantul denunță o încălcare a dreptului său de proprietate prin neexecutarea hotărârii definitive în favoarea sa și invocă art. 1 din Protocolul nr. 1 astfel formulat Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional (...) Cu privire la admisibilitate Pe calitatea de victimă a reclamantului 29. Pe baza jurisprudenței Curții, guvernul consideră că reclamantul și-a pierdut calitatea de victimă în măsura în care, la 29 În noiembrie 2003, acesta a fost pus în posesia terenului său. Astfel, reclamantul ar fi primit o despăgubire adecvată și suficientă care corespunde cererii sale în fața Curții. 30. Reclamantul contestă poziția guvernului și susține că, în orice caz, terenul atribuit nu este cel care face obiectul cererii și că presupusa încălcare nu este reparată. Curtea amintește că o decizie sau o măsură favorabilă reclamantului nu este suficientă, în principiu, pentru a-i retrage calitatea de victimă a unei persoane decât în cazul în care autoritățile naționale au recunoscut, în mod explicit sau în esență, apoi au reparat încălcarea Convenției (a se vedea, printre altele, Georgic. România (dec.), nr. 58318/00, 19 mai 2005). 32. Or, în speță, Curtea a constatat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din faptul că hotărârea din 16 aprilie 1999 nu a fost executată cel puțin până la 29 noiembrie 2003 (punctul 27 de mai sus). În plus, nicio autoritate nu a recunoscut nici o eventuală încălcare a dreptului de proprietate al reclamantului, nici nu a remediat prejudiciul pe care l-a imputat. Prin urmare, condițiile impuse de jurisprudență pentru a pierde calitatea de victimă nu sunt îndeplinite în cazul de față; rezultă că reclamantul se poate pretinde încă victimă în sensul articolului 34 din convenție. Curtea constată că acest motiv nu este vădit nefondat în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. Curtea subliniază, de asemenea, că acesta nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate; prin urmare, acesta trebuie declarat admisibil. Guvernul susține că certificatele emise de comisia locală nu atestă dreptul de proprietate al reclamantului, ci numai certificatul combinat cu procesul-verbal de punere în posesie. În noiembrie 2003, reclamantul nu a primit niciodată un titlu de proprietate, singurul act care ar putea dovedi dreptul său de proprietate. În ceea ce privește hotărârea definitivă din 16 aprilie 1999, acesta nu a creat nici un drept de proprietate în patrimoniul reclamantului. În cel mai bun caz, el a creat o speranță legitimă. Guvernul nu contestă faptul că neexecutarea hotărârii definitive a constituit o interferență în speranța legitimă a reclamantului de restituire a bunului său, dar consideră că această interferență avea un temei juridic, legea nr. 18, care îndeplinește cerințele de accesibilitate și previzibilitate impuse de convenție; în plus, potrivit guvernului, reclamantul beneficiază în prezent în totalitate de proprietatea sa și nu poate fi constatată nicio încălcare a articolului 1 din Protocolul 1 în cazul de față. 35. Reclamantul contestă argumentele guvernului, susținând că certificatele din 1991 și 1996 atestă dreptul său de proprietate până la emiterea titlurilor de proprietate și, mai presus de toate, consideră că nu a fost pus în posesia bunurilor sale astfel cum au fost identificate prin certificatele din 1991 și 1996 și prin procesul-verbal din 24 martie 2000. 36. Curtea amintește că hotărârea din 16 aprilie 1999 a condamnat o autoritate administrativă să pună reclamantul în posesia terenului său, astfel cum a fost identificat prin certificatele care îi fuseseră eliberate. Or, această hotărâre a rămas neexecutată cel puțin până la 29 noiembrie 2003 37. Prin urmare, în cazul de față există o valoare patrimonială în temeiul căreia reclamantul putea pretinde că are speranța legitimă de a obține dreptul de proprietate pe teren. Prin urmare, reclamantul are un bun (în sensul articolului 1 din Protocolul nr 1 (a se vedea, printre altele, Kopecky c. Slovacia [GC], nr. 44912/98, § 35, 28 septembrie 2004, și Jasiuniene c. Lituania, nr 415/98, § 44, 6 martie 2003). 38. Curtea constată apoi că părțile nu contestă interferența pe care reclamantul a suferit-o din cauza neexecutării. 39. În plus, Curtea constată că, presupunând chiar că executarea a fost imposibilă înainte de adoptarea deciziei guvernului nr. 1172, guvernul nu a oferit încă o justificare valabilă pentru interferența suferită de solicitant în acest sens, cel puțin începând cu această ultimă dată. O astfel de concluzie scutește Curtea de a căuta dacă s-a menținut un echilibru corect între cerințele interesului general al comunității și imperativele de salvgardare a dreptului individual al reclamantului (a se vedea, mutatis mutandis, Jasiunian, citată anterior, §§ 45-46 și Metaxas, citată anterior, punctul 31). 40. Prin urmare, în lumina celor de mai sus, Curtea consideră că a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. III. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIA 41. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite eliminarea decât impecabilă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Reclamantul solicită punerea în posesie a terenului său, astfel cum a fost identificat prin hotărârea din 16 aprilie 1999, având în vedere valoarea sa de 2 000 EUR. El solicită 52 000 000 ROL pentru prejudiciul material, reprezentând lipsa de utilizare a terenului său timp de 13 ani și 10 000 EUR pentru prejudiciul moral suferit. 43 Guvernul consideră că sumele solicitate sunt excesive și reamintește că, în orice caz, Curtea nu poate aloca nicio sumă cu titlu de despăgubire pentru un eventual prejudiciu suferit înainte de adoptarea hotărârii din 1999. Prin urmare, perioada de treisprezece ani invocată de solicitant nu este legată de eventuala încălcare constatată de Curte. În plus, Comitetul consideră că punerea în posesia sa din 29 noiembrie 2003 constituie, prin ea însăși, o despăgubire pentru presupusul prejudiciu moral suferit. 44. Curtea a constatat o încălcare a drepturilor reclamantului din cauza lipsei de eficacitate a sistemului pus la dispoziția sa pentru a obține executarea unei decizii definitive, precum și a termenului în executarea acesteia. Prin urmare, Curtea consideră că reclamantul a suferit un prejudiciu material și un prejudiciu moral, în special din cauza frustrării cauzate de refuzul executării statului. Acest prejudiciu nu este compensat suficient de constatările încălcărilor. 45. În aceste circumstanțe, având în vedere toate elementele aflate în posesia sa și hotărând în mod echitabil, astfel cum se prevede la art. 41 din convenție, Comisia alocă reclamantului 1 500 EUR orice cauză de prejudiciu confundată. Costuri și cheltuieli de judecată 46. Reclamantul solicită, de asemenea, 3 698 000 ROL pentru cheltuielile și cheltuielile suportate în fața instanțelor interne, din care 770 ROL 000 legate de obținerea hotărârii din 19 aprilie 1999 și surplusul care a fost expus în timpul acțiunii în despăgubire împotriva conducerii, precum și 2 000 000 ROL pentru cheltuielile suportate în fața Curții. 47. Guvernul se opune plății sumelor solicitate, pe motiv că reclamantul nu a dovedit că le-a plătit. 48. Potrivit jurisprudenței Curții, un solicitant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se stabilesc realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor. În cazul de față și având în vedere elementele aflate în posesia sa și criteriile menționate anterior, Curtea consideră că cheltuielile legate de obținerea hotărârii din 19 aprilie 1999 nu sunt justificate de solicitant, în timp ce cele presupuse efectuate în timpul acțiunii în despăgubire nu au o legătură de cauzalitate cu încălcările constatate de Curte. În sfârșit, reclamantul nu a susținut suma solicitată cu titlu de cheltuieli și cheltuieli de judecată efectuate în cadrul procedurii în fața Curții. Prin urmare, Curtea decide să nu îi aloce nicio sumă din acest șef. Interese moratoriu 49. Curtea consideră că este adecvat să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii la facilitatea de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. Pe aceste motive, Curtea, la UNANIMITATE, declară cererea admisibilă A declarat că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. A declarat că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 2 din Convenție, 1 500 EUR (o mie cinci sute EUR) pentru daune materiale și morale, plus orice sumă care poate fi datorată ca impozit decât de la expirarea termenului respectiv și până la plată, această sumă va fi majorată cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabile în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale Respins cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. În limba franceză și apoi comunicat în scris la 29 septembrie 2005 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Vincent Berger Boštjan M. Zupančič Modululer Președintele