POLVILLO E HIJOS SA contre l'ESPAGNE

SECȚIUNEA A PATRA DECIZIA PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 164/03 prezentate de POLVILLO E HIJOS SA împotriva Spaniei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care are loc la 3 februarie 2004 într-o cameră compusă din Sir Nicolas Bratza președinte Pellonpääs Strážnická dnii Casadevall Pavlovschi Borrego Borrego Fura-Sandström judecători și M. O Având în vedere cererea sus-menționată formulată la 23 decembrie 2002, După ce a deliberat, pronuna următoarea decizie în faa reclamantei, Polvillo E HIgues S.A., este o societate anonimă al cărei sediu se află în Sevilla. Aceaceasta este reprezentată în faa Curii de domnul J. Cabezas Urbano, avocată în Sevilla. Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de reclamantă, pot fi rezumate după cum urmează.

La data de 30 septembrie 1993, la (guvernul autonom regional) a emis un proces-verbal împotriva recurentei pe motiv că, în calitate de balerină a mai multor clădiri din Sevilla, aceasta a omis să depună la Camera pentru Proprietatea Urbană din Sevilla, în conformitate cu dispozițiile Decretului nr. 4104/ 1964 din 24 decembrie 1964 de aprobare a textului modificat al Legii privind bacșișurile urbane, sumele corespunzătoare cauțiunilor legale care îi fuseseră plătite de chiriașii săi, în total 7 371 000 pesetas (44 300 Euros). Recurenta a fost somată să plătească această sumă majorată cu 1 842 750 pesetas (11 075 Euro) ca sancțiune. Recurenta a luat cunoștință de dosar și-a prezentat observațiile împotriva procesului-verbal.

Printr-o decizie din 15 februarie 1994, junta d andaluzia a ordonat recurentei depunerea sumei corespunzătoare cauțiunilor legale și a impus, de asemenea, o sancțiune echivalentă cu 100% din valoarea cauțiunilor. Împotriva acestei decizii, recurenta a prezentat o acțiune judiciară administrativă în fața Tribunalului Superior de Justiție d a .Andaluzia, susținând în special că obligația de a depune sumele cauțiunilor într-o instituție publică sub formă de depozit fără dobândă a adus atingere articolului 33 din Constituție care garantează dreptul de proprietate și respectarea bunurilor sale, precum și articolului 14 care garantează principiul egalității în fața legii.

Printr-o hotărâre contradictorie din 26 februarie 1996, Tribunalul Superior de Justiție din Andaluzia a respins acțiunea, considerând că aceste depozite nu aveau un caracter contributiv sau vizau finanțarea unor cheltuieli publice și, prin urmare, nu aduceau atingere dreptului de proprietate, în special în ceea ce privește conținutul esențial al acestui drept. Tribunalul a adăugat că obligația de a depune cauțiunile într-o instituție publică fără dobândă constituia o datorie pozitivă impusă proprietarului care nu era contrară Constituției. Împotriva acestei hotărâri, recurenta a formulat un recurs în casație în fața Tribunalului Suprem, susținând în special încălcarea articolului 25 alineatul (1) (principiul legalității infracțiunilor și a pedepselor) și a articolului 33 (dreptul la respectarea bunurilor).

din 8 iulie 2002, Tribunalul Suprem a respins recursul. În hotărârea sa, instanța supremă, după expunerea jurisprudenței sale în materie, a respins motivul întemeiat pe dreptul de proprietate garantat prin Constituție pe următoarele motive: Al cincilea și ultimul motiv care se referă la încălcarea articolului 33 din Constituție se bazează pe faptul că mecanismul de cauțiune în materie de închiriere, ca depozit neremunerat (astfel cum este susținut) a sumelor percepute, constituie o privare față de locul de unde provine fructul cu capital care îi aparține, fără nicio cauză de interes public care să justifice acest lucru și fără despăgubiri. Astfel cum am spus în hotărârea noastră din 24 decembrie 2001 (...), argumentul este construit pe baza unei sacrificii economice care, de fapt, este inexistentă.

Într-adevăr, cauțiunile în materie de închiriere sunt, prin natura lor juridică, apropiate de garanția atipică (împrumută iregular) Cu toate acestea, garanția pe care o avem este satisfăcută în ordinea noastră juridică, punând garanția în posesia creditorului sau a unei terțe părți (art. 1863 din Codul civil). Prin urmare, în cazul în care dispozițiile aplicabile chestiunii dezbătute impun depunerea valorii cauțiunilor, (n) este privat de un bun, în acest caz, cuantumul garanției și dobânda generată, care ar putea fi considerat în mod necesar o parte a patrimoniului său.

La art. 2 din Decretul din 11 martie 1949 prevede că orice garanție impusă chiriașilor și subînchiriatilor de locuințe sau de spații comerciale, care vizează atât întreținerea și conservarea lucrurilor închiriate, cât și plata chiriei, trebuie depusă la L Potrivit jurisprudenței Tribunalului Suprem, acest text este în vigoare și compatibil cu legile ulterioare adoptate în materie de leasing urban, în special cu Legea privind chiriile urbane din 22 decembrie 1955 și cu Legea 40/ 1964 din 11 iunie 1964, al cărei text reconfirmat a fost aprobat prin Decretul 404/64 din 24 decembrie 1964. GRIEF Societatea reclamantă se plânge că obligația de a depune cauțiunile în instituții publice fără nicio compensație în schimb constituie o încălcare a dreptului la respectarea bunurilor garantat prin art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

1, societatea reclamantă consideră că obligația de a depune cauțiunile în instituții publice fără nicio compensație în schimb constituie o încălcare a dreptului la respectarea bunurilor. Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru reglementarea utilizării bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi.

Curtea reamintește că art. 1 din Protocolul nr. 1 se limitează la alocarea dreptului la respectarea bunurilor actuale ; un câștig viitor nu poate fi considerat drept un bun În speță, Curtea constată că, în conformitate cu legea internă, recurenta, în calitate de balerină, trebuia să depună cauțiunile plătite de chiriașii de locuințe sau de spații comerciale în Camera proprietății urbane din Sevilla sub forma unui depozit fără dobândă. Astfel de sume constituie un depozit de garanție și, prin urmare, nu pot integra patrimoniul locatorului. În calitate de atare, obligația legală nu era în favoarea reclamantei și nici nu dădea naștere unui drept de creanță împotriva statului spaniol.

În consecință, având în vedere că reclamanta nu este titulară a unui drept de proprietate, în conformitate cu art. 1 din Protocolul nr. 1, hotărârile pronunțate de instanțele interne nu au reușit să încalce un drept de proprietate asupra unui bun Prin urmare, rezultă că cererea este în mod evident greșit întemeiată în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție și trebuie respinsă, în conformitate cu art. 35 alineatul (4) din aceasta, prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă.

QUATRIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n o 164/03 présentée par

POLVILLO E HIJOS SA

contre l’Espagne La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant le 3 février 2004 en une chambre composée de : Sir Nicolas Bratza , président , M. M. Pellonpää , M me V. Strážnická , MM. J. Casadevall , S. Pavlovschi , J. Borrego Borrego , M me E. Fura-Sandström , juges , et de M. M. O’Boyle, greffier de section , Vu la requête susmentionnée introduite le 23 décembre 2002, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT La requérante, Polvillo E Hijos S.A., est une société anonyme dont le siège se trouve à Séville. Elle est représentée devant la Cour par M e M. J. Cabezas Urbano, avocate à Séville. A. Les circonstances de l’espèce Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par la requérante, peuvent se résumer comme suit.

En date du 30 septembre 1993, l’Inspection des finances de la junte d’Andalousie (gouvernement autonome régional), dressa un procès-verbal à l’encontre de la requérante au motif qu’en tant que bailleresse de plusieurs immeubles à Séville, elle avait omis de déposer auprès de la Chambre de la propriété urbaine de Séville, conformément aux dispositions du décret 4.104/1964 du 24 décembre 1964 approuvant le texte modifié de la loi sur les baux urbains, les sommes correspondant aux cautions légales qui lui avaient été versées par ses locataires, soit, au total, 7 371 000 pesetas (44 300 Euros). La requérante était sommée de payer ce montant majoré de 1 842 750 pesetas (11 075 Euros) au titre de sanction.

La requérante prit connaissance du dossier et présenta ses observations à l’encontre du procès-verbal. Par une décision du 15 février 1994, la junte d’Andalousie ordonna à la requérante le dépôt de la somme correspondant aux cautions légales et lui imposa en outre une sanction équivalente à 100 % du montant des cautions. Contre cette décision, la requérante présenta un recours contentieux-administratif devant le Tribunal supérieur de justice d’Andalousie en faisant valoir notamment que l’obligation de déposer les montants des cautions dans une institution publique sous forme d’un dépôt sans intérêt, portait atteinte à l’article 33 de la Constitution qui garantit le droit de propriété et le respect de ses biens, ainsi qu’à l’article 14 qui garantit le principe d’égalité devant la loi.

Par un jugement contradictoire du 26 février 1996, le Tribunal supérieur de justice d’Andalousie rejeta le recours en estimant que ces dépôts n’avaient pas de caractère contributif ni visaient au financement de charges publiques et, partant, ne portaient pas atteinte au droit de propriété, puisqu’il n’y avait pas atteinte au contenu essentiel de ce droit. Le tribunal ajouta que l’obligation faite au bailleur de déposer les cautions dans un établissement public sans intérêts constituait un devoir positif imposé au propriétaire qui n’était pas contraire à la Constitution. Contre ce jugement, la requérante forma un pourvoi en cassation devant le Tribunal suprême en alléguant notamment la violation des articles 25 § 1 (principe de la légalité des délits et des peines) et 33 (droit au respect des biens).

Par un arrêt du 8 juillet 2002, le Tribunal suprême rejeta le pourvoi. Dans son arrêt, la juridiction suprême, après avoir exposé sa jurisprudence en la matière, rejeta le moyen tiré de l’atteinte au droit de propriété garanti par la Constitution aux motifs suivants : « Le cinquième et dernier moyen ayant trait à la violation de l’article 33 de la Constitution s’appuie sur le fait que le mécanisme de la caution en matière de bail, en tant que dépôt non rémunéré (comme il est soutenu) des montants perçus, constitue une privation à l’égard du bailleur des fruits d’un capital qui lui appartient et ce, sans aucune cause d’utilité publique le justifiant et sans indemnisation. Le moyen est dépourvu de fondement.

Ainsi que nous l’avons dit dans notre arrêt du 24 décembre 2001 (...) l’argument est construit sur la base d’un sacrifice économique qui, en réalité, est inexistant. En effet, les cautions en matière de bail sont, par leur nature juridique, proches du gage atypique ( prenda irregular ). Or la garantie pignorative est satisfaite dans notre ordre juridique en mettant le gage en la possession soit du créancier soit d’un tiers (article 1863 du code civil). En conséquence, lorsque les dispositions applicables à la question débattue obligent à déposer le montant des cautions, le bailleur n’est pas privé d’un bien, en l’occurrence, le montant de la caution et les intérêts générés, qui pourrait être nécessairement réputé comme partie de son patrimoine.

» B. Le droit interne pertinent L’article 2 du décret du 11 mars 1949 dispose que toute caution exigée des locataires et sous-locataires de logements ou de locaux commerciaux, et qui visent tant à l’entretien et à la conservation de la chose louée qu’au paiement du loyer, doit être déposée à L’Institut National du Logement sous forme d’un dépôt sans intérêt. D’après la jurisprudence du Tribunal suprême, ce texte est en vigueur et compatible avec les lois postérieures adoptées en matière de baux urbains, notamment la loi sur les baux urbains du 22 décembre 1955 et la loi 40/1964 du 11 juin 1964, dont le texte refondu fut approuvé par le décret 4104/64 du 24 décembre 1964. GRIEF La société requérante se plaint que l’obligation de devoir déposer les montants des cautions dans des institutions publiques sans aucune compensation en retour constitue une violation du droit au respect des biens garanti par l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention.

EN DROIT Invoquant l’article 1 du Protocole n o 1, la société requérante estime que l’obligation de devoir déposer les montants des cautions dans des institutions publiques sans aucune compensation en retour constitue une violation du droit au respect des biens. L’article 1 du Protocole n o 1 se lit comme suit : « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.

» La Cour rappelle que l’article 1 du Protocole n o 1 se borne à consacrer le droit au respect des biens actuels ; un gain futur ne peut être considéré comme un « bien » que s’il a déjà été acquis ou s’il fait l’objet d’une créance exigible (arrêt Van der Mussele c. Belgique du 23 novembre 1983, série A n o 70, p. 23, § 48 ; Allocca c. Italie (déc.), n o 27675/95, 23 février 1999 ; Seremetis c. Grèce (déc.), n o 38785/97, 18 mai 1999). En l’espèce, la Cour observe que, conformément à la loi interne, la requérante, en tant que bailleresse, devait déposer les cautions versées par les locataires de logements ou de locaux commerciaux à la Chambre de la propriété urbaine de Séville sous forme d’un dépôt sans intérêt.

De tels montants constituent un dépôt de garantie et ne sauraient dès lors intégrer le patrimoine du bailleur. En tant que telle, l’obligation légale n’était pas constitutive d’un « bien » en faveur de la requérante ni ne donnait naissance à un quelconque droit de créance contre l’Etat espagnol. En conséquence, étant donné que la requérante n’est pas titulaire d’un « bien », conformément à l’article 1 du Protocole n o 1, les arrêts rendus par les tribunaux internes n’ont pu la priver d’un « bien » dont elle était propriétaire. Il s’ensuit que la requête est manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 de la Convention et doit être rejetée, conformément à l’article 35 § 4. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête irrecevable.

Michael O’Boyle Nicolas Bratza Greffier Président