SECȚIUNEA A PATRA DECIZIE PARTIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 1518/04 prezentată de GOLF DE EXTREMADURA S.A împotriva Spaniei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care are loc la 18 octombrie 2005 într-o cameră compusă din Sir Nicolas Bratza președinte dnii Casadevall Pellonpäää Maruste Pavlovschi Borrego, Šikuta, judecători și grefier de secțiune dnii O Având în vedere cererea sus-menționată formulată la 22 decembrie 2003, După ce a deliberat, face următoarea decizie: reclamanta, Golf de Extremadura S.A. este o societate anonimă, cu sediul social la Badajoz. Ea este reprezentată în fața Curții de către domnul Enrique Sánchez de León Pérez, avocat la Madrid. Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de reclamantă, pot fi rezumate după cum urmează: recurenta este o societate comercială responsabilă de construirea unui complex lidic în regiunea d Într-adevăr, proiectul prevedea construirea mai multor locuințe, ceea ce îl detașa de scopul său strict turistic; recurenta a contestat această decizie pe cale administrativă, care a confirmat în mod repetat rezoluția Comisiei. Recurenta a introdus apoi o acțiune în litigiu administrativ în fața Tribunalului Superior de Justiție (D) Extremadura, care l-a respins printr-o hotărâre pe fond pronunțată la 8 mai 1998 de confirmare a deciziei contestate. Recurenta și-a exprimat intenția de a se prezenta în casation. Printr-o decizie din 5 iunie 1998, Tribunalul Superior de Justiie d .Extremadura a constatat depunerea declaraiei de recurs și l-a prezentat Tribunalului Suprem, care, printr-o decizie din 6 iulie 1999, a declarat recursul admisibil și a pus în întârziere cealaltă parte pentru a se adresa, în termen de 30 de zile, pentru a se opune recursului. Cu toate acestea, printr-o hotărâre din 3 iulie 2002, adică după aproape trei ani, același Tribunal a respins recursul, fără ca recurenta să fi beneficiat de posibilitatea de a repara erori de formă, nici să fi fost invitată să își prezinte într-un anumit termen observațiile, pe motiv că (...) Într-adevăr, în ceea ce privește înălțarea unui act al Junta de Extremadura (și anume, o rezoluție a unui organism autonom), art. 96 alineatul (2) din LJCA prevede obligația reclamantului de a prezenta motivele pentru care încălcarea unei norme care nu se încadrează în organele comunităților autonome ar fi contribuit în mod decisiv la concluzia la care a ajuns hotărârea Tribunalul Suprem a considerat că, în speță, recurenta a omis să furnizeze o astfel de justificare (...) Prin urmare, recursul în casare trebuie respins din cauza deficiențelor existente în cadrul înlegăturii de pregătire a recursului Invouchuche la art. 24 1 (dreptul la un proces echitabil) din Constituție, recurenta a formulat o acțiune d printr-o decizie din 16 iunie 2003, adusă la cunoștința recurentei la 9 iulie 2003, Înalta Instanță a respins acțiunea. În același timp, a subliniat caracterul extraordinar al recursurilor în casare (și, în consecință, necesitatea unor condiții de admisibilitate mai stricte), aceasta se pronunță astfel (...) Având în vedere afirmațiile generice din actul de pregătire a recursului în casare, nu putem considera că a fost îndeplinită obligația reclamantului de a prezenta motivele pentru care încălcarea unei norme care nu se încadrează în organele comunităților autonome ar fi contribuit în mod decisiv la concluzia la care a ajuns hotărârea. Având în vedere cele de mai sus, este imposibil să se considere că hotărârea Tribunalului Suprem din 3 iulie 2002 conținea un raționament arbitrar sau nerațional care trebuia corectat de această înaltă instanță Pe de altă parte, Tribunalul Constituțional a reamintit faptul că care susține că o decizie de admisibilitate a unui recurs în casație nu putea fi infirmată ulterior. Dreptul intern relevant la interdicție Sáez Maeso c. Spania , (n 77837/01), din 9 noiembrie 2004, conține o descriere a legislației naționale relevante în acest domeniu. GRIFS Invochează art. 6 1 din Convenția combinată cu art. 13, recurenta se plânge de interpretarea excesiv de formalizată și riguroasă efectuată de Tribunalul Suprem cu privire la dispozițiile aplicabile în materie de admisibilitate a recursului în casare. În opinia sa, aplicarea în speță a normelor de procedură ale LJCA de către Tribunalul Suprem la a împiedicat să beneficieze de dreptul la ca cauza sa să fie audiată în mod echitabil de către o instanță care decide pe fond în cauză. Într-adevăr, instanțele interne nu i-au dat posibilitatea de a rectifica eventualele deficiențe de formă existente în momentul prezentării recursului său. În plus, Comisia consideră că declarația de admisibilitate din 1999 a avut o valoare de lucru judecat care împiedica Tribunalul Suprem să declare recursul inadmisibil ulterior. Pe de altă parte, recurenta consideră că nu a dispus de un recurs efectiv pentru a contesta decizia Tribunalului Suprem. De asemenea, recurenta invocă încălcarea dreptului la audierea cauzei sale într-un termen rezonabil. Aceasta consideră că durata procedurii în fața Tribunalului Suprem nu este justificată, având în vedere că recursul său în Casație a fost respins la aproape trei ani după ce a fost declarat admisibil. Invocând aceeași dispoziție a convenției, recurenta pune la îndoială imparțialitatea magistraților Tribunalului Superior de Justiție al Uniunii Europene care, printr-o hotărâre din 8 mai 1998, și-au respins acțiunea administrativă. În cele din urmă, recurenta invocă o încălcare a articolului 14 din Convenție și afirmă că instanțele interne ar fi discriminat proiectul său de complex turistic în favoarea altor propuneri concurente. 1 din Convenție, luată separat sau combinată cu art. 13. Părțile relevante ale acestor dispoziții se citesc astfel Art. 6 Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă, publică și într-un termen rezonabil, de către o instanță independentă și imparțială, instituită prin lege, care va decide [...] contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil [...].art. 13 Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) convenție au fost încălcate are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost săvârșită de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale. Recurenta consideră, în primul rând, că respingerea recursului său în Casație este contrară dreptului său la un proces echitabil, în măsura în care condițiile de admisibilitate a recursului respectiv au fost interpretate în mod prea riguros de către Tribunalul Suprem, care declarase recursul admisibil în prealabil. Pe de altă parte, Comisia consideră că nu a dispus de o cale de atac eficientă pentru a contesta decizia Tribunalului Suprem. În la fel de actuala stare a dosarului și pe baza jurisprudenței stabilite în Hotărârea Sáez Maeso c. Spania , citată anterior, Curtea nu este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestui aspect și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât în conformitate cu art. 54 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul său de procedură. De asemenea, recurenta se plânge că cauza sa nu a fost ascultată într-un termen rezonabil. În această privință, Curtea constată că acest În acest sens, Curtea ia notă de faptul că reclamanta nu a invocat această cauză în fața Tribunalului Suprem și nici, în ultimă instanță, în fața Tribunalului Constituțional. Prin urmare, acesta trebuie, de asemenea, respins pentru neobosirea căilor de atac interne, în conformitate cu articolele 35 1 și 4 din Convenție. În al doilea rând, recurenta invocă o încălcare a articolului 14 din Convenție. Aceasta afirmă că alte proiecte urbanistice ar fi primit tratament preferențial din partea instanțelor interne. art. 14 Execuția drepturilor și libertăților recunoscute în (...) Convenția trebuie să fie asigurată, fără deosebire, pe baza sexului, rasei, culorii, limbii, religiei, opiniilor politice sau a altor opinii, originii naționale sau sociale, a unei minorități naționale, averii, nașterii sau oricărei alte situații. Curtea reamintește că această dispoziție nu a avut nici o existență independentă și nu poate fi menționată decât cu privire la dreptul și libertățile garantate de Convenție și de protocoalele sale (hotărârea Van Raalte c. Țările de Jos din 21 februarie 1997, Recuperarea hotărârilor și deciziilor 1997-I, p.184, § 33.33 Pe de altă parte, trebuie să se constate că recurenta nu a adus acest litigiu în fața Tribunalului Constituțional, ceea ce determină Curtea să-l respingă, în conformitate cu art. 35 1 și 4 din Convenție, prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, aminește în mod unanim, la examinareaatului recurent privind respingerea recursului său în Casație pentru nerespectarea condițiilor de admisibilitate cerute Prezidează cererea inadmisibilă pentru surplus. Michael O.O. Boyle Nicolas Bratza Modulul Președinte
de la requête n
o
1518/04
présentée par GOLF DE EXTREMADURA S.A
contre l’Espagne
La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant le 18 octobre 2005 en une chambre composée de
:
Sir
Nicolas
Bratza
,
président
,
MM.
J.
Casadevall
,
M.
Pellonpää
,
R.
Maruste
,
S.
Pavlovschi
,
J.
Borrego Borrego,
J.
Šikuta,
juges
,
et de M. M.
O’Boyle,
greffier de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 22 décembre 2003,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
La requérante, Golf de Extremadura S.A, est un société anonyme, ayant son siège social à Badajoz. Elle est représentée devant la Cour par M
e
Enrique
Sánchez de León Pérez, avocat à Madrid.
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par la requérante, peuvent se résumer comme suit.
La requérante est une société commerciale chargée de la construction d’un complexe ludique dans la région d’Extremadura
.
En 1991, elle sollicita de la Commission Régionale pour l’aménagement du territoire que le projet fût déclaré d’intérêt social, ce qui fut refusé par la Commission. En effet, le projet prévoyait la construction de plusieurs logements, ce qui le détachait de son but strictement touristique. La requérante contesta cette décision par la voie administrative, laquelle confirma à plusieurs reprises la résolution de la Commission.
La requérante interjeta alors un recours contentieux administratif devant le Tribunal supérieur de justice d’Extremadura, qui le rejeta par un arrêt sur le fond rendu le 8 mai 1998 confirmant la décision contestée.
La requérante fit part de son intention de se pourvoir en cassation. Par une décision du 5 juin 1998, le Tribunal supérieur de justice d’Extremadura constata le dépôt de la déclaration de pourvoi et la remit au Tribunal suprême, qui, par une décision du 6 juillet 1999, déclara le pourvoi recevable et mit en demeure l’autre partie pour qu’elle comparaisse, dans un délai de trente jours, pour pouvoir s’opposer au pourvoi.
Cependant, par un arrêt du 3 juillet 2002, soit presque trois ans après, ce même Tribunal rejeta le pourvoi, sans que la requérante ait bénéficié de la possibilité de réparer d’éventuels erreurs de forme, ni ait été invitée à formuler dans un certain délai ses observations, aux motifs que
:
«
(...) En effet, s’agissant de la contestation d’un acte de la
Junta de Extremadura
(c’est-à-dire, une résolution émanant d’un organe autonomique), l’article 96 § 2 de la LJCA prévoit l’obligation du requérant en cassation de donner les raisons pour lesquelles la violation d’une règle ne relevant pas des organes des communautés autonomes aurait contribué de façon déterminante pour la conclusion à laquelle l’arrêt est parvenu
».
Le Tribunal suprême considéra qu’en l’espèce, la requérante avait omis de fournir une telle justification
.
«
(...) Dès lors, le pourvoi en cassation doit être rejeté à cause des défauts existants dans l’écrit de préparation du pourvoi
»
Invoquant l’article 24
§
1 (droit à un procès équitable) de la Constitution, la requérante forma un recours d’
amparo
auprès du Tribunal constitutionnel. Par une décision du 16 juin 2003, portée à la connaissance de la requérante le 9 juillet 2003, la haute juridiction rejeta le recours. Tout en soulignant le caractère extraordinaire des pourvois en cassation (et en conséquence, la nécessité de conditions de recevabilité plus rigoureuses), elle se prononça ainsi
:
«
(...) Vu les allégations génériques contenues dans l’écrit de préparation du pourvoi en cassation, nous ne pouvons pas considérer accomplie l’obligation du requérant en cassation de donner les raisons pour lesquelles la violation d’une règle ne relevant pas des organes des communautés autonomes aurait contribué de façon déterminante à la conclusion à laquelle l’arrêt est parvenu. A la lumière de ce qui précède, il est impossible de considérer que l’arrêt du Tribunal suprême du 3 juillet 2002 contienne un raisonnement arbitraire ou déraisonnable devant être corrigé par cette haute juridiction
».
Par ailleurs, le Tribunal constitutionnel rappela qu’il avait déjà rejeté à plusieurs reprises des recours d’
amparo
prétendant qu’une décision de recevabilité d’un pourvoi en cassation ne pouvait pas être infirmée ultérieurement.
B.
Le droit interne pertinent
L’arrêt
Sáez Maeso c. Espagne
, (n
o
77837/01), du 9 novembre 2004, contient un descriptif du droit interne pertinent en la matière.
Invoquant l’article 6
§
1 de la Convention combiné avec l’article 13, la requérante se plaint de l’interprétation excessivement formaliste et rigoureuse effectuée par le Tribunal suprême concernant les dispositions applicables en matière de recevabilité du pourvoi en cassation. Elle considère que l’application en l’espèce des règles de procédure de la LJCA par le Tribunal suprême l’a empêché de bénéficier du droit à ce que sa cause soit entendue équitablement par un tribunal qui décide sur le fond de l’affaire.
En effet les tribunaux internes ne lui ont pas donné la possibilité de rectifier les éventuels défauts de forme existants lors de la présentation de son pourvoi. De plus, elle estime que la déclaration de recevabilité de 1999 possédait une valeur de chose jugée qui empêchait le Tribunal suprême de déclarer le pourvoi irrecevable ultérieurement. Par ailleurs, la requérante estime qu’elle n’a pas disposé d’un recours effectif pour contester la décision du Tribunal suprême.
La requérante allègue également la violation du droit à ce que sa cause soit entendue dans un délai raisonnable. Elle estime que la durée de la procédure auprès du Tribunal suprême n’est pas justifiée, compte tenu que son pourvoi en cassation fut rejeté presque trois ans après avoir été déclaré recevable. Elle invoque l’article 6
Invoquant la même disposition de la Convention, la requérante met en doute l’impartialité des magistrats du Tribunal supérieur de justice d’Extremadura qui, par un arrêt du 8 mai 1998, rejetèrent son recours contentieux-administratif.
Finalement, la requérante allègue une violation de l’article 14 de la Convention et affirme que les juridictions internes auraient discriminé son projet de complexe touristique en faveur d’autres propositions concurrentes.
1.
La requérante soulève plusieurs griefs tirés de l’article 6
§
1 de la Convention, pris isolément ou combiné avec l’article 13. Les parties pertinentes de ces dispositions se lisent ainsi
:
Article 6
«
1.
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, publiquement et dans un délai raisonnable, par un tribunal indépendant et impartial, établi par la loi, qui décidera [...] des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil [...].
Article 13
«
Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l’octroi d’un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l’exercice de leurs fonctions officielles.
»
a)
La requérante estime en premier lieu que le rejet de son pourvoi en cassation est contraire à son droit à un procès équitable, dans la mesure où les conditions de recevabilité dudit pourvoi ont été interprétées de façon trop rigoureuse par le Tribunal suprême, qui avait déclaré le pourvoi recevable préalablement. Par ailleurs, elle estime ne pas avoir disposé d’un recours effectif pour contester la décision du Tribunal suprême.
En l’état actuel du dossier, et sur la base de la jurisprudence établie dans l’arrêt
Sáez Maeso c. Espagne
, précité, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur conformément à l’article 54
§
2 b) de son règlement.
b)
La requérante se plaint également que sa cause n’a pas été entendue dans un délai raisonnable. A cet égard, la Cour constate que ce grief n’a pas été soulevé dans le recours d’
amparo
formé auprès du Tribunal constitutionnel. Dès lors, il doit être rejeté pour non-épuisement des voies de recours internes, conformément aux articles 35
§§
1 et 4 de la Convention.
c)
S’agissant du grief de la requérante tiré de la prétendue partialité des magistrats du Tribunal supérieur de justice d’Extremadura, la Cour note que la requérante n’a pas invoqué ce grief auprès du Tribunal suprême, ni, en dernière instance, devant le Tribunal constitutionnel. En conséquence, il doit également être rejeté pour non-épuisement des voies de recours internes, en application des articles 35
§§
1 et 4
de la Convention.
2.
Deuxièmement, la requérante invoque une violation de l’article 14 de la Convention. Elle affirme que d’autres projets urbanistiques auraient reçu un traitement préférentiel de la part des juridictions internes. L’article en cause dispose
:
Article 14
«
La jouissance des droits et libertés reconnus dans la (...) Convention doit être assurée, sans distinction aucune, fondée notamment sur le sexe, la race, la couleur, la langue, la religion, les opinions politiques ou toutes autres opinions, l’origine nationale ou sociale, l’appartenance à une minorité nationale, la fortune, la naissance ou toute autre situation.
»
La Cour rappelle d’emblée que cette disposition n’a pas d’existence indépendante et ne peut être invoquée qu’à propos de la jouissance des droits et libertés garanties par la Convention et ses Protocoles (arrêt
Van Raalte c. Pays-Bas
du 21 février 1997,
Recueil des arrêts et décisions
1997-I, p.184, §
33). Par ailleurs, force est de constater que la requérante n’a pas porté ce grief devant le Tribunal constitutionnel, ce qui amène la Cour à le rejeter, conformément à l’article 35
§§
1 et 4 de la Convention,
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Ajourne
l’examen du grief de la requérante portant sur le rejet de son pourvoi en cassation pour non respect des conditions de recevabilité requises
;
Déclare
la requête irrecevable pour le surplus.
Michael
O’Boyle
Nicolas
Bratza
Greffier
Président