LIEDERMANN v. AUSTRIA

Reclamantul, dl Gabriel Liedermann, este un național austriac care s-a născut în 1958 și trăiește în Viena. El este un avocat practicant de profesie și prezintă propriul caz în fața Curții. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează. La 14 iunie 1997, mașina, din care reclamantul este proprietarul înregistrat, a fost parcată ilegal pe o stradă din districtul al XIX-lea din Viena. La 26 septembrie 1997, Autoritatea Municipală din Viena (Magistrat der Stadt Wien) a ordonat reclamantului în conformitate cu art. 103 § 2 din Legea privind autovehiculele (Kraftfahrzeuggesetz) să dezvăluie numele și adresa completă a persoanei care conduceau masina la 14 iunie. Reclamantul a răspuns că nu a lăsat mașina la nimeni în acea dată. La 28 ianuarie 1998, Autoritatea Municipală de la Viena a emis un ordin penal (Straferkenntnis) în care a condamnat reclamantul în temeiul art. 103 § 2 și 134 § 1 din Legea privind autovehiculele pentru a plăti o amendă de 1200 de chiluri austriece (ATS) cu 29 de ore de închisoare în lipsa sa. Reclamantul a apelat la 20 februarie 1998, depunând în special că orice obligație de a furniza informații mai detaliate decât a dat ar fi incompatibilă cu dreptul său de a nu se incrimina în sine, precum și cu presupunerea de nevinovăție garantată de art. 6 din convenție. În concluziile din 24 martie 1998, reclamantul a adăugat că între timp, la 2 martie, Autoritatea Municipală din Viena a eliberat un ordin penal de parcare ilegală împotriva lui (a se vedea mai jos). La 2 aprilie 1998, comitetul administrativ independent din Viena (Unabhänggiger Verwaltungssenat) a respins apelul reclamantului. Referindu-se la formularea articolului 103 § 2 din Legea privind autovehiculele, a constatat că reclamantul, declarând că nu a lăsat mașina la nimeni în momentul material, nu a furnizat informațiile solicitate. În ceea ce privește argumentul reclamantului potrivit căruia obligația de a dezvălui care conducea autovehiculul într-un anumit timp a încălcat dreptul său de a nu se incrimina în sine, Comitetul a observat că sentința relevantă din secțiunea 103 § 2 are gradul constituțional. În acest sens, acesta a menționat, de asemenea, hotărârea Curții Constituționale din 29 septembrie 1988 (a se vedea mai jos – legislația și practicile interne relevante). După aceea, reclamantul a depus o plângere la Curtea Constituțională (Verfassungsgerichtshof), susținând că, dacă opinia Comitetului Administrativ independent este corectă, va fi obligat să se incrimineze, declarând că a condus mașina. La 29 septembrie 1998, Curtea Constituțională a refuzat să se ocupe de plângerea reclamantului. Având în vedere hotărârea sa din 29 septembrie 1988, Comisia a considerat că plângerea reclamantului nu a oferit suficiente perspective de succes. Această decizie a fost transmisă reclamantului la 25 noiembrie 1998. Reclamantul nu a depus plângere la Curtea Administrativă. La 18 august 1997, Autoritatea Municipală de la Viena a emis un ordin penal provizoriu împotriva reclamantului, constatand că a parcat mașina contrară art. 24 § 1 lit. (a) și 99 § 3 lit. (a) din Legea privind traficul rutier (Strassenverkehrsordnung) la 14 iunie 1997 și i-a impus o amendă de ATS 700 cu 17 ore de închisoare. După aceea, la 26 septembrie 1997, Autoritatea Municipală de la Viena l-a ordonat în conformitate cu art. 103 § 2 din Legea privind autovehiculele de a divulga numele și adresa completă a persoanei care au condus masina la 14 iunie 1997 (a se vedea mai sus). La 2 martie 1998, Autoritatea Municipală de la Viena a eliberat un ordin penal împotriva reclamantului, constatand că a parcat ilegal mașina la 14 iunie 1997. Prin urmare, el a încălcat art. 24 § 1 litera (a) și art. 99 § 3 litera (a) din Legea privind traficul rutier și a fost responsabil să plătească o amendă de ATS 700 cu 17 ore de închisoare în neîndeplinire. Reclamantul a apelat la 24 martie 1998 la 2 iulie 1998, comitetul administrativ independent a respins apelul reclamantului. El a remarcat, printre altele, că reclamantul nu a contestat faptul că a parcat mașina. Acesta a constatat că impunerea unei amenzi pentru nedezvăluirea conducătorului mașinii nu împiedică, în toate circumstanțele, autoritatea să impună o amendă pentru infracțiunea de trafic pentru care a fost făcută cererea de dezvăluire a conducătorului. La 23 februarie 1999, Curtea Constituțională a refuzat să se ocupe de plângerea reclamantului pentru lipsa unor perspective suficiente de succes. Această decizie a fost notificată reclamantului la 16 aprilie 1999. Din nou, reclamantul nu a depus o plângere la Curtea Administrativă. În temeiul articolului 130 din Constituția Federală (Bundesverfassungsgesetz), Curtea Administrativă are competența de a auzi, printre altele, cereri care susțin că o decizie administrativă este ilegală. În conformitate cu art. 131, cererea poate fi introdusă de orice persoană care pretinde o încălcare a drepturilor sale prin decizia administrativă, cu condiția ca toate celelalte remedii să fie epuizate. În conformitate cu art. 33a din Legea Curții Administrative (Verwaltungsgerichtshofsgesetz), în versiunea în vigoare în momentul material, Curtea Administrativă ar putea refuza să trateze o cerere împotriva unei hotărâri a Comitetului Administrativ independent, dacă amenzile impuse nu au depășit 10.000 ATS și dacă nu s-ar pune în joc nicio problemă juridică importantă. O problemă juridică importantă survine, în special, în cazul în care comitetul administrativ independent a deviat de jurisprudența Curții administrative, în cazul în care jurisprudența privind această chestiune nu există, sau în cazul în care jurisprudența Curții administrative privind această chestiune nu este uniformă. Secțiunea 42 din aceeași lege prevede că, cu excepția dispozițiilor contrare, Curtea administrativă trebuie să respingă o cerere ca fiind nefondată sau să anuleze decizia impugnată dacă este ilegală, din cauza conținutului său, din cauza lipsei de competență de către autoritatea care a dat-o, sau din cauza încălcării normelor procedurale. Secțiunea 63 alineatul (1) din aceeași lege prevede că, în cazul în care Curtea Administrativă a anulat decizia impugnată, autoritățile administrative sunt obligate de opinia sa juridică. Secțiunea 103 alin. (2) din Legea privind autovehiculele modificată în 1986 (Kraftfahrgesetz) prevede următoarele: Condamnarea finală a acestei dispoziții a fost pronunțată ca o dispoziție constituțională după ce Curtea Constituțională a avut, în hotărârile sale din 3 martie 1984 și 8 martie 1985, anulat dispozițiile anterioare similare, având în vedere că acestea au fost împotriva articolului 90 § 2 din Constituția Federală, care interzice, printre altele, ca un suspect să fie obligat de durere a unei amenzi să se incrimineze în sine. În hotărârea sa din 29 septembrie 1988 (VfSlg. 11.829) Curtea Constituțională a constatat că prima și a treia teză din art. 103 § 2 din Legea privind autovehiculele modificată în 1986 erau, ca și dispozițiile anterioare, contrar dreptului de a nu se incrimina pe sine care rezultă din art. 90 § 2 din Constituția Federală și din art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dar au fost salvate prin sentința finală a dispoziției constituționale. În concluzia respectivă, Curtea Constituțională a examinat dacă propoziția finală a art. 103 § 2 este contrară principiilor directoare ale constituției, dar a constatat că acest lucru nu este cazul. Secțiunea 134 § 1 din Legea privind autovehiculele, în versiunea în vigoare la momentul material, cu condiția ca o amendă de până la ATS 30.000, cu o închisoare de până la șase săptămâni în lipsa sarcinilor, să fie impusă unei persoane care încălcă regulamentele prezentei legi. Secțiunea 24 § 1 litera (a) din Legea privind traficul rutier (Strassenverkehrsordnung) prevede că este interzisă oprirea sau parcarea unui vehicul în orice zonă delimitată de semnul de trafic „interzisă oprirea și parcarea”. Secțiunea 99 § 3 litera (a) din Legea privind traficul rutier în versiunea în vigoare la momentul material, cu condiția ca oricine care, în calitate de conducător al unui vehicul, a încălcat reglementările prezentei legi să comită o infracțiune administrativă și a fost responsabil pentru o amendă de până la 10 000 ATS, cu o închisoare de până la două săptămâni în lipsa de drept.

The applicant, Mr Gabriel Liedermann, is an Austrian national who was born in 1958 and lives in Vienna. He is a practising lawyer by profession and presents his own case before the Court. The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows. On 14 June 1997 the car, of which the applicant is the registered owner, was parked illegally in a street in the nineteenth district of Vienna. Two sets of proceedings ensued. On 26 September 1997 the Vienna Municipal Authority (Magistrat der Stadt Wien) ordered the applicant pursuant to section 103 § 2 of the Motor Vehicles Act (Kraftfahrzeuggesetz) to disclose the full name and address of the person who had driven the car on 14 June. The applicant replied that he had not left the car to anybody on that date. On 28 January 1998 the Vienna Municipal Authority issued a penal order (Straferkenntnis) in which it sentenced the applicant under sections 103 § 2 and 134 § 1 of the Motor Vehicles Act to pay a fine of 1,200 Austrian schillings (ATS) with 29 hours' imprisonment in default. It found that he had failed to give the requested information. The applicant appealed on 20 February 1998, submitting in particular that any obligation to give more detailed information than he had given would be incompatible with his right not to incriminate himself as well as with the presumption of innocence as guaranteed by Article 6 of the Convention. In submissions of 24 March 1998 the applicant added that meanwhile on 2 March the Vienna Municipal Authority had issued a penal order for illegal parking against him (see below). He argued that the information he had actually given had, thus, had the effect of incriminating him. On 2 April 1998 the Vienna Independent Administrative Panel (Unabhängiger Verwaltungssenat) dismissed the applicant's appeal. Referring to the wording of section 103 § 2 of the Motor Vehicles Act, it found that the applicant, by stating that he had not left the car to anyone at the material time, had failed to give the information requested. As to the applicant's argument that the obligation to disclose who had been driving his car at a certain time violated his right not to incriminate himself, the Panel observed that the relevant sentence in section 103 § 2 had constitutional rank. In this connection it also referred to the Constitutional Court's judgment of 29 September 1988 (see below – relevant domestic law and practice). Subsequently, the applicant lodged a complaint with the Constitutional Court (Verfassungsgerichtshof). He argued that if the Independent Administrative Panel's view was correct he would be obliged to incriminate himself by stating that he had driven the car. On 29 September 1998 the Constitutional Court refused to deal with the applicant's complaint. Having regard to its judgment of 29 September 1988, it considered that the applicant's complaint did not offer sufficient prospects of success. This decision was served on the applicant on 25 November 1998. The applicant did not lodge a complaint with the Administrative Court. On 18 August 1997 the Vienna Municipal Authority issued a provisional penal order against the applicant, finding that he had parked his car contrary to section 24 § 1 (a) and 99 § 3 (a) of the Road Traffic Act (Strassenverkehrsordnung) on 14 June 1997 and imposed a fine of ATS 700 with 17 hours' imprisonment on him. The applicant filed an objection. Subsequently, on 26 September 1997 the Vienna Municipal Authority ordered him pursuant to section 103 § 2 of the Motor Vehicles Act to disclose the full name and address of the person who had driven the car on 14 June 1997 (see above). On 2 March 1998 the Vienna Municipal Authority issued a penal order against the applicant, finding that he had illegally parked his car on 14 June 1997. He had thereby violated sections 24 § 1 (a) and 99 § 3 (a) of the Road Traffic Act and was liable to pay a fine of ATS 700 with 17 hours' imprisonment in default. The applicant appealed on 24 March 1998. On 2 July 1998 the Independent Administrative Panel dismissed the applicant's appeal. It noted, inter alia, that the applicant had not contested that he had parked the car. It found that the imposition of a fine for failure to disclose the driver of the car did not in all circumstances prevent the authority from imposing a fine for the traffic offence in respect of which the request to disclose the driver had been made. On 23 February 1999 the Constitutional Court refused to deal with the applicant's complaint for lack of sufficient prospects of success. This decision was served on the applicant on 16 April 1999. Again, the applicant did not lodge a complaint with the Administrative Court. By virtue of Article 130 of the Federal Constitution (Bundesverfassungsgesetz), the Administrative Court has jurisdiction to hear, inter alia, applications alleging that an administrative decision is unlawful. Pursuant to Article 131 the application may be brought by any person claiming a violation of his or her rights by the administrative decision, provided that all other remedies have been exhausted. Pursuant to section 33a of the Administrative Court Act (Verwaltungsgerichtshofsgesetz), in the version in force at the material time, the Administrative Court could decline to deal with an application against a decision of the Independent Administrative Panel, if the fine imposed did not exceed ATS 10,000 and if no important legal problem was at stake. An important legal problem arises in particular, if the Independent Administrative Panel deviated from the Administrative Court's case-law, if case-law on the issue does not exist, or if the Administrative Court's case-law on the issue is not uniform. Section 42 of the same Act provides that, save as otherwise provided, the Administrative Court must either dismiss an application as ill-founded or quash the impugned decision if it is unlawful, by reason of its contents, because of a lack of jurisdiction by the authority which gave it, or on account of a breach of procedural rules. Section 63 (1) of the same Act provides that, if the Administrative Court quashed the impugned decision the administrative authorities are bound by its legal view. Section 103 (2) of the Motor Vehicles Act as amended in 1986 (Kraftfahrgesetz) provides as follows: The ultimate sentence of this provision was enacted as a provision of constitutional rank after the Constitutional Court had, in its judgments of 3 March 1984 and 8 March 1985 quashed previous similar provisions on the ground that they were contrary to Article 90 § 2 of the Federal Constitution which prohibits inter alia that a suspect be obliged on pain of a fine to incriminate himself. In its judgment of 29 September 1988 (VfSlg. 11.829) the Constitutional Court found that the first to third sentences of section 103 § 2 of the Motor Vehicles Act as amended in 1986 were, like the previous provisions, contrary to the right not to incriminate oneself which flowed from Article 90 § 2 of the Federal Constitution and from Article 6 of the European Convention of Human Rights but were saved by the ultimate sentence of that provision which had constitutional rank. In reaching that conclusion the Constitutional Court had examined whether the ultimate sentence of section 103 § 2 was contrary to the guiding principles of the constitution, but had found that this was not the case. Section 134 § 1 of the Motor Vehicles Act, in the version in force at the material time, provided that a fine of up to ATS 30,000 with up to six weeks' imprisonment in default could be imposed on a person who violates the regulations of this Act. Section 24 § 1 (a) of the Road Traffic Act (Strassenverkehrsordnung) provides that it is prohibited to stop or park a vehicle within any area delimited by the traffic sign “stopping and parking prohibited”. Section 99 § 3 (a) of the Road Traffic Act in the version in force at the material time, provided that anyone who, as driver of a vehicle, violated the regulations of this Act committed an administrative offence and was liable to a fine of up to ATS 10,000 with up to two weeks' imprisonment in default.