BJORKLUNDH v. SWEDEN

Reclamantul, dna Siv Björklundh, este un național suedez, care s-a născut în 1934 și locuiește în Årsta. Ea a fost reprezentată în fața Curții de către dr. G. Antal și U. Jacobson, avocați care practică la Stockholm. Faptele cazului, astfel cum a prezentat reclamantul, pot fi rezumate după cum urmează. În decembrie 1998, reclamantul, asistat de avocatul juridic, a solicitat prestațiile de invaliditate în temeiul Legii privind asigurările sociale (Lagen om allmän försäkring, 1962:381; denumit în continuare „Legea din 1962”). Ea a susținut că a avut nevoie de asistență pentru aproximativ 20 de minute pe zi și a avut cheltuieli suplimentare în valoare de 18.460 coroan suedeză (SEK) pe an după operațiuni care au îndepărtat o parte din intestinele ei. Ea a prezentat certificate de la un medic și un dentist. Prin decizia din 23 februarie 1999, Oficiul de Asigurare Socială (försäkringskassan; denumit în continuare „Oficiul” al County of Stockholm i-a acordat o indemnitate de invaliditate începând cu decembrie 1998. Biroul a constatat că are nevoie de asistență timp de 2 ore și 20 de minute pe săptămână și a acceptat costuri suplimentare de 16,800 SEK pe an. Adăugate împreună, aceste elemente au corespuns unei alocații de 53% din suma de bază orientată la indicele prețurilor (basbelopp). Reclamantul a apelat la Curtea de Administrație a Județeanului (länsrätten) din județul de Stockholm, menținând că are dreptul la o alocație de 69% din suma de bază. Ea a susținut că a avut cheltuieli suplimentare din cauza handicapului pe care nu l-a reușit anterior și că suma totală a cheltuielilor suplimentare este de 21.600 SEK. Ea a susținut, în continuare, că ar trebui să fie acordată o alocație începând cu decembrie 1996. La 1 decembrie 1999, Tribunalul Administrativ al Județeanului a avut o audiere orală în acest caz. La audiere, reclamantul a susținut că cheltuielile sale suplimentare se ridică la 23 430 SEK și Oficiul au declarat că a acceptat 17 540 SEK. Prin hotărârea din 13 decembrie 1999, instanța a respins recursul reclamantului în măsura în care a avut legătură cu perioada din decembrie 1998. Acesta a constatat că SEK 18 040 ar putea fi acceptată ca cheltuieli suplimentare pentru solicitant, dar că aceste cheltuieli și nevoia ei de asistență, luate împreună, nu au eligibil-o pentru o alocație cu o sumă mai mare decât cea acordată de Oficiu. În ceea ce privește perioada înainte de decembrie 1998, instanța a remis chestiunea la Oficiu pentru o decizie. Se pare că nu a fost interzis niciun recurs împotriva hotărârii instanței. La 23 februarie 2000, Oficiul a acordat reclamantului o alocație de invaliditate de 36% din suma de bază pentru perioada noiembrie 1996 – noiembrie 1998. În acest sens, aceasta a acceptat cheltuieli suplimentare pentru această perioadă de 14 820 SEK și a considerat, prin urmare, că unele dintre cheltuielile suplimentare stabilite de Curtea de Administrație a Județeanului nu au existat înainte de decembrie 1998. Reclamantul a apelat împotriva acestei decizii și a solicitat o alocație de 69%, alternativ 53%, din suma de bază pentru perioada noiembrie 1996 – noiembrie 1998. Ea solicită, de asemenea, ca Biroul să își explice decizia în mai multe aspecte. La 17 iulie 2001, Curtea de Administrație a Județeanului a respins cererea de explicații de la Oficiu. În plus, instanța a ordonat reclamantului să își încheie recursul până la 14 august 2001. Reclamantul a prezentat cereri la instanță la 6 august 2001. Ea a solicitat, de asemenea, ca Curtea de Administrație a Județeanului să desfășoare o audiere orală pentru a clarifica anumite chestiuni de fapt în acest caz. În acest sens, ea a susținut că Oficiul nu a răspuns în mod satisfăcător la întrebările sale. Prin hotărârea din 27 februarie 2002, județul Administrativ a constatat în parte în favoarea reclamantului și i-a acordat o alocație de invaliditate de 53% din suma de bază pentru perioada de eliberare, noiembrie 1996 – noiembrie 1998. Curtea a considerat că circumstanțele referitoare la această perioadă, în toate aspectele importante, au fost aceleași ca cele ale perioadei examinate în hotărârea din 13 decembrie 1999. Pe baza unui certificat medical prezentat de solicitant, a constatat, de asemenea, că cheltuielile suplimentare pe care Oficiul nu le acceptase pentru perioada în cauză au existat, de fapt, din 1979. În ceea ce privește afirmația reclamantului că are dreptul la 69% din suma de bază, instanța nu a găsit niciun motiv pentru a modifica evaluarea efectuată în hotărârea anterioară. Prin hotărârea Tribunalului de Administrație a respins în continuare cererea reclamantului de audiere orală. Acesta a remarcat că a ordonat reclamantului să prezinte observațiile sale finale în acest caz și că a avut deja o audiere orală la 1 decembrie 1999 în cazul privind prestațiile pentru perioada de începere a lunii decembrie 1998. Având în vedere că circumstanțele din acest caz au fost în esență aceleași și că instanța a tras aceleași concluzii în ceea ce privește dreptul reclamantului la prestații pentru cele două perioade în cauză, instanța a constatat că o audiere nu este necesară în cazul în cauză. Reclamantul a apelat la Curtea Administrativă de Apel (kammarrätten) de la Stockholm și s-a plâns de hotărârea Curții Administrative de Conturi de a nu desfășura o ședință orală. Ea a afirmat, în continuare, că, dacă instanța de a apela ar trebui să examineze cazul cu privire la fondul acesteia, ar trebui să desfășoare o ședință orală. La 11 februarie 2003, Curtea Administrativă Supremă (Regeringsrätten) a refuzat, de asemenea, concediul de recurs. În conformitate cu capitolul 9 secțiunea 2 din Legea din 1962, o persoană bolnavă sau handicapată are dreptul la prestații de invaliditate, cu condiția ca, înainte de a ajunge la vârsta de 65 de ani, el sau ea să devină afectată funcțional pentru un timp considerabil și în așa fel încât el sau ea are nevoie de asistență temporară de către o altă persoană în viața cotidiană sau de asistență continuă pentru a fi angajat în mod câștig sau are cheltuieli suplimentare considerabile. Nevoia totală de sprijin și asistență determină eligibilitatea pentru prestațiile de invaliditate și valoarea compensației. Prin urmare, este necesar să se examineze întreaga situație a persoanei în cauză și să se adauge necesitatea de diferite tipuri de asistență și cheltuieli suplimentare. Conform orientărilor emise de Consiliul Național de Asigurare Socială (Riksförsäkringsverket), costurile anuale totale ale tuturor nevoilor suplimentare din cauza handicapului ar trebui să ajungă la cel puțin 28,5% din suma de bază pentru a face individualul eligibil pentru o alocație. În cazul în care costurile totale ajung sau depășesc acest nivel, persoana este, în conformitate cu capitolul 9 secțiunea 3 din Legea din 1962, cu dreptul la o alocație anuală corespunzătoare a 69, 53 sau 36% din suma de bază, în funcție de nivelul costurilor totale. În decembrie 1998, când reclamantul și-a depus cererea la biroul de asigurări sociale, suma de bază a fost SEK 36,400. O hotărâre a Oficiului de Asigurare Socială în temeiul legii din 1962 poate fi apelată la Curtea Administrativă de Conturi și de la aceea la Curtea Administrativă de Apel și la Curtea Administrativă Supremă. Procedura în instanțele administrative este reglementată de dispozițiile Legii de procedură a Tribunalului Administrativ (Förvaltningsproceslagen, 1971:291; denumită în continuare „Legea din 1971”). Secțiunea 9 prevede: „Procedurile sunt scrise, o audiere orală poate avea loc cu privire la o anumită chestiune, atunci când există motive de a presupune că acest lucru ar fi în beneficiul procedurii sau de determinarea rapidă a cazului. În Curtea Administrativă de Apel și în Curtea Administrativă a Județeanului, se desfășoară o audiere orală dacă o parte individuală la procedură este solicitată, cu excepția cazului în care nu este necesară sau există motive speciale pentru a desfășura o audiere.” Posibilitatea unei părți individuale de a obține o audiere orală la cerere în aceste circumstanțe nu este disponibilă în cadrul procedurii dinainte de Curtea Administrativă Supremă. Potrivit documentelor pregătitoare din Legea din 1971, o audiere orală poate fi un supliment valoros al procedurii scrise și poate beneficia de examinarea unui caz în două situații în special: în primul rând, atunci când este necesar să se audă un martor, un expert sau o parte sau atunci când este dificil ca o parte să prezinte cazul în scris și, în al doilea rând, atunci când diferitele poziții în acest caz trebuie rezolvate pentru a elimina problemele inutile sau inutile de litigiu. În ultimul caz, audierea orală ia un caracter pregătitor, subliniind însă că o audiere orală nu trebuie considerată ca o alternativă la procedura scrisă, ci ca o completare a acesteia (a se vedea proiectul de legea Guvernului 1971:30, p. 535). S-a afirmat în continuare, în ceea ce privește art. 9 al treilea paragraf, că cererea unei părți de o audiere orală ar trebui să fie luată în considerare. Cu toate acestea, o astfel de cerere nu ar trebui să aibă o influență decisivă asupra acestei chestiuni, deoarece întrebarea dacă este necesară o audiere orală este determinată în principal pe baza informațiilor disponibile în acest caz. Cu toate acestea, alte circumstanțe pot fi relevante, de exemplu importanța pentru partea în cauză sau posibilitatea ca o audiere orală să îmbunătățească înțelegerea părții cu privire la o decizie viitoare în acest caz. Cu toate acestea, dacă cazul este de caracter banal sau costurile unei audieri orale ar fi disproporționate în raport cu valorile în joc în acest caz, ar putea exista motive pentru a nu ține o audiție orală (p. 537).

The applicant, Ms Siv Björklundh, is a Swedish national, who was born in 1934 and lives in Årsta. She was represented before the Court by Messrs G. Antal and U. Jacobson, lawyers practising in Stockholm. The facts of the case, as submitted by the applicant, may be summarised as follows. In December 1998 the applicant, assisted by legal counsel, applied for disability benefits under the Social Insurance Act (Lagen om allmän försäkring, 1962:381; hereinafter “the 1962 Act”). She claimed that she was in need of assistance for about 20 minutes per day and had extra expenses in the amount of 18,460 Swedish kronor (SEK) per year following operations which had removed part of her intestines. She submitted certificates from a medical doctor and a dentist. By a decision of 23 February 1999 the Social Insurance Office (försäkringskassan; hereinafter “the Office”) of the County of Stockholm granted her a disability allowance as from December 1998. The Office found that she was in need of assistance for 2 hours and 20 minutes per week and accepted additional costs amounting to SEK 16,800 per year. Added together, these items corresponded to an allowance of 53% of a basic amount geared to the price index (basbelopp). The applicant appealed to the County Administrative Court (länsrätten) of the County of Stockholm, maintaining that she was entitled to an allowance of 69% of the basic amount. She submitted that she had further expenses due to her handicap which she had previously failed to state and that the total amount of the extra expenses was SEK 21,600. She further claimed that she should be given an allowance as from December 1996. On 1 December 1999 the County Administrative Court held an oral hearing in the case. At the hearing, the applicant claimed that her extra expenses amounted to SEK 23,430 and the Office stated that it accepted SEK 17,540 thereof. By a judgment of 13 December 1999 the court rejected the applicant's appeal in so far as it concerned the period from December 1998. It found that SEK 18,040 could be accepted as extra expenses for the applicant, but that these expenses and her need of assistance, taken together, did not make her eligible for an allowance with a higher amount than the one granted by the Office. As regards the period before December 1998, the court referred the matter back to the Office for a decision. It appears that no appeal was made against the court's judgment. On 23 February 2000 the Office granted the applicant a disability allowance of 36% of the basic amount for the period November 1996 – November 1998. In so doing, it accepted extra expenses for that period amounting to SEK 14,820 and thus considered that some of the extra expenses fixed by the County Administrative Court had not existed before December 1998. The applicant appealed against this decision and claimed an allowance of 69%, alternatively 53%, of the basic amount for the period November 1996 – November 1998. She also requested that the Office be ordered to explain its decision in several respects. On 17 July 2001 the County Administrative Court rejected the request for explanations from the Office. It noted that the applicant's appeal had been communicated to the Office which thus had been given an opportunity to submit comments. The court further ordered the applicant to complete her appeal by 14 August 2001. The applicant made submissions to the court on 6 August 2001. She further requested that the County Administrative Court hold an oral hearing in order to have clarified certain factual issues in the case. In this connection, she maintained that the Office had failed to give satisfactory answers to her questions. By a judgment of 27 February 2002 the County Administrative Court found partly in favour of the applicant and granted her a disability allowance of 53% of the basic amount for the period at issue, November 1996 – November 1998. The court considered that the circumstances relating to that period, in all important respects, were the same as for the period examined in the judgment of 13 December 1999. On the basis of a medical certificate submitted by the applicant, it further found that the extra expenses which the Office had not accepted for the period in question had in fact existed since 1979. As regards the applicant's claim that she was entitled to 69% of the basic amount, the court found no reason to change the assessment made in its earlier judgment. By the judgment the County Administrative Court further rejected the applicant's request for an oral hearing. It noted that it had ordered the applicant to make her final submissions in the case and that it had already held an oral hearing on 1 December 1999 in the case concerning benefits for the period starting in December 1998. As the circumstances in that case had been essentially the same and as the court had drawn the same conclusions with regard to the applicant's entitlement to benefits for the two periods in question, the court found a hearing unnecessary in the case at hand. The applicant appealed to the Administrative Court of Appeal (kammarrätten) in Stockholm and complained about the County Administrative Court's decision not to hold an oral hearing. She further claimed that, if the appellate court were to examine the case on the merits, it should hold an oral hearing. On 17 May 2002 the appellate court refused the applicant leave to appeal. On 11 February 2003 the Supreme Administrative Court (Regeringsrätten) also refused her leave to appeal. According to chapter 9, section 2 of the 1962 Act, a person who is ill or handicapped is entitled to disability benefits, provided that, before reaching the age of 65, he or she has become functionally impaired for a considerable time and to such a degree that he or she needs time-consuming assistance from another person in everyday life or continuing assistance in order to be gainfully employed or otherwise has considerable extra expenses. The total need of support and assistance determines the eligibility for disability benefits and the amount of compensation. It is thus necessary to look at the whole situation of the person in question and to add together the need for different types of assistance and the extra expenses. According to guidelines issued by the National Social Insurance Board (Riksförsäkringsverket), the total annual costs of all extra needs due to the disability should come to at least 28.5% of the basic amount in order to make the individual eligible for an allowance. If the total costs reach or exceed that level, the individual is, pursuant to chapter 9, section 3 of the 1962 Act, entitled to an annual allowance corresponding to 69, 53 or 36% of the basic amount, depending on the level of the total costs. In December 1998, when the applicant lodged her application with the Social Insurance office, the basic amount was SEK 36,400. A decision by the Social Insurance Office under the 1962 Act may be appealed against to the County Administrative Court and from there on to the Administrative Court of Appeal and the Supreme Administrative Court. The procedure in the administrative courts is governed by the provisions of the Administrative Court Procedure Act (Förvaltningsprocesslagen, 1971:291; hereinafter “the 1971 Act”). Section 9 provides: “The proceedings are in writing. An oral hearing may be held in regard to a certain issue, when there is reason to assume that that would be to the benefit of the proceedings or the speedy determination of the case. In the Administrative Court of Appeal and the County Administrative Court an oral hearing shall be held if requested by an individual party to the proceedings, unless it is unnecessary or there are particular reasons against holding a hearing.” The possibility for an individual party to obtain an oral hearing on request under those circumstances is not available in the proceedings before the Supreme Administrative Court. According to the preparatory documents to the 1971 Act, an oral hearing can be a valuable complement to the written proceedings and may benefit the examination of a case in two situations in particular: firstly, when it is necessary to hear a witness, an expert or a party or when it is difficult for a party to present the case in writing and, secondly, when different positions in the case need to be sorted out in order to eliminate unnecessary or pointless issues of dispute. In the latter case, the oral hearing takes on a preparatory character. It was stressed, however, that an oral hearing should not to be seen as an alternative to the written procedure but as a complement to it (see Government Bill 1971:30, p. 535). It was further stated, in respect of the third paragraph of section 9, that a party's request for an oral hearing should be given great consideration. However, such a request should not have a decisive influence on the matter, as the question whether an oral hearing is necessary is to be determined primarily on the basis of the available information in the case. Still, other circumstances may be of relevance, for instance the importance for the party of the matter at stake or the possibility that an oral hearing could enhance the party's understanding of a future decision in the case. Nevertheless, if the case is of a trivial character or the costs of an oral hearing would be disproportionate to the values at stake in the case, there could be reason not to hold an oral hearing (p. 537).