CASE OF LUNDEVALL v. SWEDEN

RESPONDENT

SWE

HOTĂRÂRE

12.11.2002

Pe scurt

Instanță: CtEDO
Concluzie: Violation of Art. 6-1;Pecuniary damage - claim dismissed;Costs and expenses partial award

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2002
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

CASE OF LUNDEVALL v. SWEDEN (CtEDO, 2002)

HUDOC · oficial

La 6 octombrie 1986, reclamantul, care s-a născut în 1919, a solicitat prestațiile de invaliditate în temeiul Legii privind asigurările sociale (Lagen om allmän försäkring, 1962:381; denumit în continuare „Legea din 1962”). El a afirmat că are nevoie de asistență și a avut costuri suplimentare datorită unui obstacol de vorbire cauzat de o operațiune laringectomică în 1979. Prin decizia din 24 aprilie 1987, Oficiul de Asigurare Socială (försäkringskassan; denumită în continuare „Oficiul”) al județului Västmanland a respins cererea, constatând că nevoile sau costurile reclamantului nu au fost astfel încât să-l facă eligibil pentru prestații de invaliditate. 10. La 27 decembrie 1990, reclamantul a solicitat Biroului să își revizuiască decizia în temeiul capitolului 20, secțiunea 10 a din Legea din 1962. El susține că nu a reușit să afirme pe deplin nevoia de asistență și costurile sale suplimentare în cererea inițială. La 27 aprilie 1991, el solicită Biroului să ia în considerare cererea sa ca fiind o nouă cerere și să-i acorde beneficiile începând cu noiembrie 1988. 11. La 12 iulie 1991, Oficiul a constatat că nu există nicio bază pentru revizuirea deciziei sale anterioare. În plus, în ceea ce privește cererea alternativă a reclamantului, Oficiul a remarcat că reclamantul a ajuns la vârsta de 65 de ani în 1984 și că informațiile referitoare la timpul urmat nu pot fi luate în considerare în conformitate cu normele relevante. În consecință, cererea alternativă a reclamantului a fost respinsă. 12. Reclamantul a interzis Curtea Administrativă a Județeanului (länsrätten) din județul Västmanland. La 13 noiembrie 1992, instanța a pronunțat hotărârea în favoarea sa. El a considerat că prima decizie a Oficiului a fost bazată pe informații insuficiente și că, prin urmare, Oficiul ar fi trebuit să revizuiască această decizie la cererea reclamantului. Acesta a remarcat că, în conformitate cu cele două certificate medicale din acest caz, reclamantul a avut costuri suplimentare considerabile datorită handicapului său. În consecință, el are dreptul la prestații de invaliditate atâta timp cât nevoia sa de asistență și costurile sale suplimentare, luate împreună, au atins nivelul necesar în temeiul legii din 1962. Prin acceptarea informațiilor prezentate de reclamant în acest sens, instanța a constatat că acest nivel a fost atins și i-a acordat o indemnitate de invaliditate începând cu iulie 1986. Curtea nu a efectuat o audiere orală și, aparent, nu a solicitat reclamantul unul. 13. Consiliul Național de Asigurare Socială (Riksförsäkringsverket; denumit în continuare „Consiliul”) a interzis hotărârea Curții de Administrație a Județeanului la Curtea Administrativă de Apel (kammarrätten) din Stockholm, solicitând confirmarea hotărârii Oficiului din 12 iulie 1991. Consiliul a susținut că informațiile din caz au arătat că, înainte de vârsta de 65 de ani, reclamantul nu a suferit o deficiență funcțională în măsura în care nevoia sa de asistență și cheltuieli suplimentare din cauza acestora l-au eligibil pentru o alocație de invaliditate. Prin urmare, prima decizie a Oficiului nu a putut fi considerată incorectă datorită faptului că aceasta se bazează pe materiale incorecte sau incomplete. Prin urmare, nu există motive de reexaminare în temeiul Legii din 1962. Consiliul a solicitat în continuare instanței de apel să rămână executarea hotărârii apelate. Această ultimă cerere a fost acordată printr-o decizie din 30 decembrie 1992. 14. La 25 februarie 1993, reclamantul a formulat o propunere ca răspuns la apelul Comitetului. El a solicitat Curtea Administrativă de Apel să organizeze o audiere orală în cadrul căreia persoana responsabilă cu cazul de la Oficiu ar trebui să prezinte dovezi referitoare la sensul deciziei sale și la informațiile pe care le-a fost bazată. La 12 noiembrie 1993, Curtea Administrativă de Apel a respins ambele cereri. În ceea ce privește cererea de ședință orală, instanța, după ce a reiterat art. 9 din Legea de procedură a Curții administrative (Förvaltningsproceslagen, 1971:291; denumită în continuare „Legea din 1971”; a se vedea în continuare punctul 23 de mai jos), a dat următoarele motive: „Considerând obiectul în cauză și informațiile pe care le-a venit în acest caz, [curtea] constată că o ședință orală nu este necesară și respinge cererea în acest sens. [Reclamantul] este invitat să menționeze alte circumstanțe pe care dorește să le invoce și să-și prezinte observațiile scrise finale în acest caz în termen de două săptămâni de la notificarea acestei decizii. Cazul poate fi determinat în ciuda nerespectării acestor observații scrise.” 16. Reclamantul și Consiliul au formulat alte observații. Reclamantul a susținut că Consiliul nu a explicat în mod corespunzător motivele apelului său și a pus mai multe întrebări către Consiliu. El a solicitat că instanța ordonă că Consiliul își clarifică poziția în acest caz. Cu toate acestea, instanța nu a făcut acest lucru. Cu toate acestea, argumentele reclamantului au fost transmise Consiliului care a răspuns că își menține poziția în acest caz. Având în vedere refuzul instanței de a ordona comitetului să-și clarifice poziția și să țină o audiere, reclamantul a pus în subjecție imparțialitatea procedurii. Prin scrisorile din 16 septembrie 1994 și 10 ianuarie 1995, el și-a reiterat cererea de audiere orală, declarând că o audiere i-ar oferi posibilitatea de a pune întrebări Consiliului și de a prezenta hotărâri în cazuri similare în sprijinul cererii sale de prestații pentru handicap. În plus, în evaluarea condiției sale, instanța ar beneficia de a-l fi întâlnit în persoană. 17. La 1 noiembrie 1995, Curtea Administrativă de Apel a respins cererile reînnoite ale reclamantului de audiere orală și a hotărât în favoarea Comitetului. Astfel, cu 3 voturi împotrivă 2, a anulat hotărârea Tribunalului Administrativ al Județeanului și a confirmat hotărârea Oficiului din 12 iulie 1991. Fără a da motive suplimentare, acesta a considerat că nu a existat nici o bază pentru revizuirea primei decizii ale Oficiului. Judecătorii disidenți au considerat că reclamantul are dreptul la indemnitatea de invaliditate acordată de Curtea de Administrație a Județeniei și că, din acest motiv, există motive excepționale pentru a modifica decizia Oficiului. 18. Reclamantul a apelat la Curtea Supremă Administrativă (Regeringsrätten). El a solicitat ca cazul să fie remis la Curtea Administrativă de Apel pentru reexaminare sau, în mod alternativ, că Curtea Supremă Administrativă să confirme hotărârea Curții Administrative de Conturi. El s-a plâns de lipsa unei audieri orale la Curtea Administrativă de Apel și a solicitat, de asemenea, Curtea Supremă de Administrație să organizeze o audiere orală. La 24 februarie 1997, Curtea Supremă de Administrație a refuzat reclamantul să permită apelul. 19. La 9 octombrie 1996, reclamantul a formulat o cerere reînnoită pentru o indemnitate de invaliditate. Prin decizia din 12 decembrie 1996, Oficiul a constatat că avea nevoi și costuri speciale din cauza handicapului său care l-a făcut eligibil pentru prestații de invaliditate în temeiul legii din 1962. Întrucât o alocație poate fi acordată retroactiv numai pentru cei doi ani anterior cererii, reclamantul a primit o alocație începând din octombrie 1994. 20. În conformitate cu capitolul 9 secțiunea 2 din Legea din 1962, o persoană bolnavă sau handicapată are dreptul la prestații de invaliditate, cu condiția ca, înainte de a ajunge la vârsta de 65 de ani, el sau ea să devină afectată funcțional pentru un timp considerabil și în așa fel încât el sau ea are nevoie de asistență temporară de către o altă persoană în viața cotidiană sau de asistență continuă pentru a fi angajat în mod câștig sau are cheltuieli suplimentare considerabile. Nevoia totală de sprijin și asistență determină eligibilitatea pentru prestațiile de invaliditate și valoarea compensației. Prin urmare, este necesar să se examineze întreaga situație a persoanei în cauză și să se adauge necesitatea de diferite tipuri de asistență și cheltuieli suplimentare. Potrivit orientărilor Consiliului, costul total al tuturor necesităților suplimentare din cauza handicapului ar trebui să ajungă la cel puțin 28,5% dintr-o sumă de bază orientată la indicele prețurilor (basbelopp) pentru a face individualul eligibil pentru o alocație. În 1987 și 1996, atunci când reclamantul și-a făcut cererile Biroului, acest lucru a corespuns la 6,868 și, respectiv, 10,317 coroane suedeze (SEK). 21. O hotărâre a Oficiului de Asigurare Socială în temeiul legii din 1962 poate fi apelată la Curtea Administrativă a Județeanului și de la aceea la Curtea Administrativă de Apel și la Curtea Administrativă Supremă. Apelurile pot fi făcute împotriva hotărârii ordinare a Oficiului sau a unei decizii în urma revizuirii în temeiul capitolului 20, secțiunea 10 a din Legea din 1962. 22. Această ultimă dispoziție permite Biroului să modifice o decizie pe care a luat-o anterior pentru a remedia anumite defecte evidente ale deciziei respective, cu condiția ca aceasta nu a fost deja revizuită de către o instanță. Prin urmare, Oficiul trebuie să își modifice decizia anterioară dacă conține o eroare de scris, o greșeală de calcul sau o greșeală similară sau dacă este incorectă din cauza faptului că este bazată pe informații în mod evident necorespunzător sau incomplete sau pe o aplicare evidentă necorespunzătoare a legii sau a altor motive similare. Cu toate acestea, se poate schimba această decizie în temeiul articolului 10 a, în principiu, în termen de doi ani de la data adoptării deciziei. Cu toate acestea, aceasta poate fi modificată dacă nu apare decât după trecerea acestei perioade de doi ani că s-a bazat pe material evident incorect sau incomplet sau dacă există alte motive excepționale. O decizie trebuie modificată în temeiul acestei dispoziții chiar dacă nu a fost făcută o cerere în acest sens de către individul în cauză. 23. Procedura în instanțele administrative este reglementată de dispozițiile Legii din 1971. Secțiunea 9 prevede: „Procedura este scrisă. O audiere orală poate fi avută în legătură cu o anumită chestiune, atunci când există motive pentru a presupune că acest lucru ar fi în beneficiul procedurii sau al hotărârii rapide ale cazului. În Curtea Administrativă de Apel și în Curtea Administrativă a Județeanului, se desfășoară o audiere orală dacă o parte individuală la procedură este solicitată, cu excepția cazului în care nu este necesară sau există motive speciale pentru a desfășura o audiere.” Posibilitatea unei părți individuale de a obține o audiere orală la cerere în aceste circumstanțe nu este disponibilă în cadrul procedurii dinainte de Curtea Administrativă Supremă. 24. Potrivit documentelor pregătitoare din Legea din 1971, o audiere orală poate fi un supliment valoros al procedurii scrise și poate beneficia de examinarea unui caz în două situații în special: în primul rând, atunci când este necesar să se audă un martor, un expert sau o parte sau atunci când este dificil ca o parte să prezinte cazul în scris și, în al doilea rând, atunci când diferitele poziții în acest caz trebuie rezolvate pentru a elimina problemele inutile sau inutile de litigiu. În ultimul caz, audierea orală are ca caracter pregătitor, însă s-a subliniat că o audiere orală nu ar trebui considerată ca o alternativă la procedura scrisă, ci ca un complemento la aceasta (a se vedea proiectul de legea Guvernului 1971:30, p. 535). 25. În plus, în ceea ce privește art. 9 al treilea paragraf, s-a afirmat că cererea unei părți de audiere orală ar trebui să fie luată în considerare. Cu toate acestea, o astfel de cerere nu ar trebui să aibă o influență decisivă asupra acestei chestiuni, deoarece întrebarea dacă o audiere orală este necesară să fie determinată în principal pe baza informațiilor disponibile în acest caz. Cu toate acestea, alte circumstanțe pot fi relevante, de exemplu importanța pentru partea în cauză sau posibilitatea ca o audiere orală să îmbunătățească înțelegerea părții cu privire la o decizie viitoare în acest caz. Cu toate acestea, dacă cazul este de caracter banal sau costurile unei audieri orale ar fi disproporționate în raport cu valorile în joc în acest caz, ar putea exista motive pentru a nu ține o audiție orală (p. 537).

On 6 October 1986 the applicant, who was born in 1919, applied for disability benefits under the Social Insurance Act (Lagen om allmän försäkring, 1962:381; hereinafter “the 1962 Act”). He claimed that he was in need of assistance and had additional costs due to a speech impediment caused by a laryngectomy operation in 1979. 9. By a decision of 24 April 1987 the Social Insurance Office (försäkringskassan; hereinafter “the Office”) of the County of Västmanland rejected the application, finding that the applicant’s needs or costs were not such as to make him eligible for disability benefits. 10. On 27 December 1990 the applicant requested the Office to review its decision under chapter 20, section 10 a of the 1962 Act. He claimed that he had failed to fully state his need of assistance and his additional costs in the original application. On 27 April 1991 he asked the Office, alternatively, to consider his request as a new application and to grant him benefits as from November 1988. 11. On 12 July 1991 the Office found that there was no basis for a review of its earlier decision. Further, in regard to the applicant’s alternative claim, the Office noted that the applicant had reached the age of 65 in 1984 and that information relating to the time that followed could not be taken into account under the relevant rules. Consequently, the applicant’s alternative claim was rejected. 12. The applicant appealed to the County Administrative Court (länsrätten) of the County of Västmanland. On 13 November 1992 the court gave judgment in his favour. It considered that the Office’s first decision had been based on insufficient information and that the Office should therefore have reviewed that decision at the applicant’s request. It noted that, according to the two medical certificates in the case, the applicant had considerable additional costs due to his handicap. Consequently, he was entitled to disability benefits as long as his need of assistance and his additional costs, taken together, attained the level required under the 1962 Act. Accepting the information submitted by the applicant in this regard, the court found that that level had been attained and granted him a disability allowance as from July 1986. The court did not hold an oral hearing nor, apparently, did the applicant request one. 13. The National Social Insurance Board (Riksförsäkringsverket; hereinafter “the Board”) appealed against the County Administrative Court’s judgment to the Administrative Court of Appeal (kammarrätten) in Stockholm, requesting that the Office’s decision of 12 July 1991 be confirmed. The Board claimed that the information in the case showed that, before the age of 65, the applicant had not suffered a functional impairment to such an extent that his need of assistance and extra expenses on account thereof had made him eligible for a disability allowance. Thus, the Office’s first decision could not be considered to have been incorrect due to it being based on incorrect or incomplete material. Consequently, there were no grounds for a review under the 1962 Act. The Board further requested the appellate court to stay the enforcement of the appealed judgment. The latter request was granted by a decision of 30 December 1992. 14. The applicant made submissions in response to the Board’s appeal. On 25 February 1993 he requested the Administrative Court of Appeal to hold an oral hearing in the case during which the person in charge of the case at the Office should give evidence relating to the meaning of its decision and the information on which it had been based. The applicant also asked the court to obtain the opinion of a medical expert. 15. On 12 November 1993 the Administrative Court of Appeal rejected both requests. In regard to the request for an oral hearing, the court, after having restated section 9 of the Administrative Court Procedure Act (Förvaltningsprocesslagen, 1971:291; hereinafter “the 1971 Act”; see further paragraph 23 below), gave the following reasons: “Having regard to the subject-matter at issue and the information that has come to hand in the case, [the court] finds that an oral hearing is unnecessary and rejects the request to that effect. [The applicant] is invited to state the further circumstances he wishes to invoke and submit his final written observations in the case within two weeks after having been notified of this decision. The case can be determined notwithstanding a failure to submit such written observations.” 16. The applicant and the Board made further submissions. The applicant maintained that the Board had failed to adequately explain the reasons for its appeal and posed several questions to the Board. He requested that the court order the Board to clarify its position in the case. The court did not do so, however. The applicant’s submissions were, however, forwarded to the Board which replied that it maintained its position in the case. On account of the court’s refusal to order the Board to clarify its position and to hold a hearing, the applicant called into question the impartiality of the proceedings. By letters of 16 September 1994 and 10 January 1995 he reiterated his request for an oral hearing, stating that a hearing would give him the opportunity to ask questions to the Board and to present judgments in similar cases in support of his application for disability benefits. Furthermore, in assessing his condition, the court would benefit from having met him in person. 17. On 1 November 1995 the Administrative Court of Appeal rejected the applicant’s renewed requests for an oral hearing and gave judgment in favour of the Board. Thus, by 3 votes to 2, it quashed the County Administrative Court’s judgment and confirmed the Office’s decision of 12 July 1991. Without giving any further reasons, it considered that there had been no basis for a review of the Office’s first decision. The dissenting judges considered that the applicant was entitled to the disability allowance granted to him by the County Administrative Court and that, for this reason, there were exceptional reasons to change the Office’s decision. 18. The applicant appealed to the Supreme Administrative Court (Regeringsrätten). He requested that the case be referred back to the Administrative Court of Appeal for re-examination or, alternatively, that the Supreme Administrative Court confirm the County Administrative Court’s judgment. He complained about the lack of an oral hearing in the Administrative Court of Appeal and also requested the Supreme Administrative Court to hold an oral hearing. On 24 February 1997 the Supreme Administrative Court refused the applicant leave to appeal. 19. On 9 October 1996 the applicant made a renewed request for a disability allowance. By a decision of 12 December 1996 the Office found that he had special needs and costs due to his handicap which made him eligible for disability benefits under the 1962 Act. As an allowance could be given retroactively only for the two years preceding the application, the applicant was granted an allowance as from October 1994. 20. According to chapter 9, section 2 of the 1962 Act, a person who is ill or handicapped is entitled to disability benefits, provided that, before reaching the age of 65, he or she has become functionally impaired for a considerable time and to such a degree that he or she needs time-consuming assistance from another person in everyday life or continuing assistance in order to be gainfully employed or otherwise has considerable extra expenses. The total need of support and assistance determines the eligibility for disability benefits and the amount of compensation. It is thus necessary to look at the whole situation of the person in question and to add together the need for different types of assistance and the extra expenses. According to the Board’s guidelines, the total cost of all extra needs due to the disability should come to at least 28.5% of a basic amount geared to the price index (basbelopp) in order to make the individual eligible for an allowance. In 1987 and 1996, when the applicant made his applications to the Office, this corresponded to 6,868 and 10,317 Swedish kronor (SEK), respectively. 21. A decision by the Social Insurance Office under the 1962 Act may be appealed against to the County Administrative Court and from there on to the Administrative Court of Appeal and the Supreme Administrative Court. Appeals may be made against the Office’s ordinary decision or a decision upon review under chapter 20, section 10 a of the 1962 Act. 22. The latter provision enables the Office to change a decision it has previously taken in order to rectify certain obvious defects of that decision, provided that it has not already been reviewed by a court. Thus, the Office must change its earlier decision if it contains a writing error, miscalculation or similar mistake or if it is incorrect due to it being based on obviously incorrect or incomplete information or an obviously incorrect application of the law or other similar reason. The question of changing a decision under section 10 a should, in principle, be raised within two years from the day the decision was taken. However, it may nevertheless be changed if it appears only after the elapse of this two-year period that it was based on obviously incorrect or incomplete material or if there are other exceptional reasons. A decision is to be changed under this provision even if a request to that effect has not been made by the individual concerned. 23. The procedure in the administrative courts is governed by the provisions of the 1971 Act. Section 9 provides: “The proceedings are in writing. An oral hearing may be held in regard to a certain issue, when there is reason to assume that that would be to the benefit of the proceedings or the speedy determination of the case. In the Administrative Court of Appeal and the County Administrative Court an oral hearing shall be held if requested by an individual party to the proceedings, unless it is unnecessary or there are particular reasons against holding a hearing.” The possibility for an individual party to obtain an oral hearing on request under those circumstances is not available in the proceedings before the Supreme Administrative Court. 24. According to the preparatory documents to the 1971 Act, an oral hearing can be a valuable complement to the written proceedings and may benefit the examination of a case in two situations in particular: firstly, when it is necessary to hear a witness, an expert or a party or when it is difficult for a party to present the case in writing and, secondly, when different positions in the case need to be sorted out in order to eliminate unnecessary or pointless issues of dispute. In the latter case, the oral hearing takes on a preparatory character. It was stressed, however, that an oral hearing should not to be seen as an alternative to the written procedure but as a complement to it (see Government Bill 1971:30, p. 535). 25. It was further stated, in respect of the third paragraph of section 9, that a party’s request for an oral hearing should be given great consideration. However, such a request should not have a decisive influence on the matter, as the question whether an oral hearing is necessary is to be determined primarily on the basis of the available information in the case. Still, other circumstances may be of relevance, for instance the importance for the party of the matter at stake or the possibility that an oral hearing could enhance the party’s understanding of a future decision in the case. Nevertheless, if the case is of a trivial character or the costs of an oral hearing would be disproportionate to the values at stake in the case, there could be reason not to hold an oral hearing (p. 537).

§ Cauze similare