PAHVERK v. SWEDEN

Reclamantul, Väinö Pahverk, este un național suedez, născut în 1932 și locuiește în Tumba. El a fost reprezentat în fața Curții de către dl U. Jacobson, un avocat practicant la Stockholm. Guvernul contestat a fost reprezentat de dna E. Jagander, Ministerul Afacerilor Externe. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. În urma operațiunii de laringectomie a reclamantului în februarie 1989, la care a fost eliminată laringea canceroasă, Biroul de Asigurare Socială (försäkringskassan; denumit în continuare „Oficiul” al County of Stockholm i-a acordat prestații de invaliditate în temeiul Legii privind asigurările sociale (Lagen om allmän försäkring, 1962:381; denumit în continuare „Legea din 1962”) care a constituit 65% din suma de bază orientată la indicele prețurilor (basbelopp). La 9 septembrie 1992, Oficiul a examinat eligibilitatea reclamantului pentru prestații de invaliditate și a decis că aceste plăți ar trebui întrerupte deoarece s-a retras din locul de muncă și nu mai are nevoile sau costurile suplimentare care îi permit beneficiile suplimentare. Reclamantul a solicitat Biroului să își revizuiască decizia în temeiul capitolului 20, secțiunea 10 a din Legea din 1962. Atașând o listă a presupuselor costuri suplimentare, el susține că decizia din 9 septembrie 1992 a fost bazată pe informații incomplete. La 10 februarie 1993, Oficiul, având în vedere observațiile reclamantului, și-a schimbat decizia anterioară și a acordat prestațiilor de invaliditate ale reclamantului în valoare de 36% din suma de bază. Într-un document atașat, Oficiul a indicat ce costuri suplimentare au fost acceptate și care nu au fost. În ceea ce privește mai multe elemente, acesta a prezentat, de asemenea, motive rezumate pentru decizia sa. Reclamantul a apelat la Curtea de Administrație a Județeanului (länsrätten) din județul de Stockholm, solicitând ca prestațiile să fie fixate la un procent mai mare din suma de bază. În esență, el a menținut ceea ce a depus Biroului. Prin hotărârea din 15 februarie 1994 Tribunalul Administrativ al Județeanului a respins recursul, subscriind motivele prezentate de Oficiu. Curtea nu a avut o audiere orală, nici reclamantul nu a solicitat una. La 11 martie 1994, reclamantul a apelat la Curtea Administrativă de Apel (kammarrätten) de la Stockholm, menținând în esență observațiile sale anterioare cu privire la costurile suplimentare și plângând că Oficiul și Curtea Administrativă a Județeanului nu au dat motive pentru hotărârile lor. La sfârșitul acestui document, s-a adăugat următoarea notă scrisă manual: „P.S. Solicitând o audiere orală.” Nu au fost furnizate motive ale cererii. La 12 aprilie 1995, instanța de apel a respins cererea de o audiere orală. După ce a repetat art. 9 din Legea de procedură a Curții Administrative (Förvaltningsproceslagen, 1971:291; denumit în continuare „Legea din 1971”; a se vedea mai jos), instanța a dat următoarele motive: „Auând în vedere obiectul în cauză și informațiile care au venit la mâna în acest caz, [curtea] constată că o audiere orală este inutile și respinge cererea în acest sens. ... [Reclamantul] este invitat să menționeze alte circumstanțe pe care dorește să le invoce și să-și prezinte observațiile scrise finale în acest caz în termen de două săptămâni de la notificarea prezentei decizii. Cazul poate fi determinat în ciuda nerespectării acestor observații scrise.” Reclamantul a reiterat cererea de audiere orală la 17 mai 1995 declarând că este necesar pentru a „clara circumstanțele referitoare la obiectul important pentru rezultatul cauzei”. Prin o hotărâre din 10 ianuarie 1996, Curtea Administrativă de Apel a respins recursul reclamantului și cererea reînnoită de audiere orală. A declarat că a împărtășit concluzia atinsă de cazurile mai mici că nevoile reclamantului și costurile suplimentare nu erau astfel încât el avea dreptul la beneficii cu handicap mai mari decât era deja acordată. Reclamantul a apelat la Curtea Supremă Administrativă (Regeringsrätten). El s-a plâns de lipsa audierii orale în instanțele de jos și a cerut Curții Supreme de Administrație să dețină una. În aceste privințe, el a susținut că cazul nu a fost investigat în mod adecvat. Prin scrisoarea din 13 februarie 1996, instanța a informat reclamantul că, în mod normal, aceasta nu a desfășurat audieri orale. El a primit posibilitatea de a prezenta în scris alte observații, care au prezentat astfel de observații la 19 februarie 1996 repetând, în ceea ce privește chestiunea de audiere orală, că o audiere a fost necesară pentru a clarifica circumstanțele referitoare la obiectul cauzei. La 18 decembrie 1997, Curtea administrativă Supremă a refuzat să acționeze. În conformitate cu capitolul 9 secțiunea 2 din Legea din 1962, o persoană bolnavă sau handicapată are dreptul la prestații de invaliditate, cu condiția ca, înainte de a ajunge la vârsta de 65 de ani, el sau ea să devină afectată funcțional pentru un timp considerabil și în așa fel încât el sau ea are nevoie de asistență temporară de către o altă persoană în viața cotidiană sau de asistență continuă pentru a fi angajat în mod câștig sau are cheltuieli suplimentare considerabile. Nevoia totală de sprijin și asistență determină eligibilitatea pentru prestațiile de invaliditate și valoarea compensației. Prin urmare, este necesar să se examineze întreaga situație a persoanei în cauză și să se adauge necesitatea de diferite tipuri de asistență și cheltuieli suplimentare. O hotărâre a Oficiului de Asigurare Socială în temeiul legii din 1962 poate fi apelată la Curtea Administrativă a Județeanului și de acolo la Curtea Administrativă de Apel și la Curtea Administrativă Supremă. Apelurile pot fi făcute împotriva hotărârii ordinare a Oficiului sau a unei decizii după revizuirea în temeiul capitolului 20, secțiunea 10 a din Legea din 1962. Această ultimă dispoziție permite Biroului să modifice o decizie pe care a luat-o anterior pentru a remedia anumite defecte evidente ale deciziei respective, cu condiția ca aceasta nu a fost deja revizuită de către o instanță. Prin urmare, Oficiul trebuie să își modifice decizia anterioară dacă conține o eroare de scris, o greșeală de calcul sau o greșeală similară sau dacă este incorectă din cauza faptului că este bazată pe informații în mod evident necorespunzător sau incomplete sau pe o aplicare evidentă necorespunzătoare a legii sau a altor motive similare. O decizie trebuie modificată în temeiul prezentei dispoziții, chiar dacă nu a fost făcută o cerere în acest sens de către individul în cauză. Procedura în instanțele administrative este reglementată de dispozițiile Legii din 1971. Secțiunea 9 prevede: „Procedura este scrisă. O audiere orală poate fi avută în legătură cu o anumită chestiune, atunci când există motive pentru a presupune că acest lucru ar fi în beneficiul procedurii sau al hotărârii rapide ale cazului. În Curtea Administrativă de Apel și în Curtea Administrativă a Județeanului, se desfășoară o audiere orală dacă o parte individuală la procedură este solicitată, cu excepția cazului în care nu este necesară sau există motive speciale pentru a desfășura o audiere.” Posibilitatea unei părți individuale de a obține o audiere orală la cerere în aceste circumstanțe nu este disponibilă în cadrul procedurii dinainte de Curtea Administrativă Supremă. Potrivit documentelor pregătitoare din Legea din 1971, o audiere orală poate fi un supliment valoros al procedurii scrise și poate beneficia de examinarea unui caz în două situații în special: în primul rând, atunci când este necesar să se audă un martor, un expert sau o parte sau atunci când este dificil ca o parte să prezinte cazul în scris și, în al doilea rând, atunci când diferitele poziții în acest caz trebuie rezolvate pentru a elimina problemele inutile sau inutile de litigiu. În ultimul caz, audierea orală ia un caracter pregătitor, subliniind însă că o audiere orală nu trebuie considerată ca o alternativă la procedura scrisă, ci ca o completare a acesteia (a se vedea proiectul de legea Guvernului 1971:30, p. 535). S-a afirmat în continuare, în ceea ce privește secțiunea 9 al treilea paragraf, că cererea unei părți de o audiere orală ar trebui să fie luată în considerare. Cu toate acestea, o astfel de cerere nu ar trebui să aibă o influență decisivă asupra acestei chestiuni, deoarece întrebarea dacă este necesară o audiere orală este determinată în principal pe baza informațiilor disponibile în acest caz. Cu toate acestea, alte circumstanțe pot fi relevante, de exemplu importanța pentru partea în cauză sau posibilitatea ca o audiere orală să îmbunătățească înțelegerea părții cu privire la o decizie viitoare în acest caz. Cu toate acestea, dacă cazul este de caracter banal sau costurile unei audieri orale ar fi disproporționate în raport cu valorile în joc în acest caz, ar putea exista motive pentru a nu ține o audiție orală (p. 537).

The applicant, Väinö Pahverk, is a Swedish national, who was born in 1932 and lives in Tumba. He was represented before the Court by Mr U. Jacobson, a lawyer practising in Stockholm. The respondent Government were represented by Ms E. Jagander, Ministry for Foreign Affairs. The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows. Following the applicant’s laryngectomy operation in February 1989, at which his cancerous larynx was removed, the Social Insurance Office (försäkringskassan; hereinafter “the Office”) of the County of Stockholm granted him disability benefits under the Social Insurance Act (Lagen om allmän försäkring, 1962:381; hereinafter “the 1962 Act”) amounting to 65% of a basic amount geared to the price index (basbelopp). On 9 September 1992 the Office reviewed the applicant’s eligibility for disability benefits and decided that such payments should be discontinued as he had retired from work and no longer had needs or additional costs which entitled him to further benefits. The applicant requested the Office to review its decision under chapter 20, section 10 a of the 1962 Act. Attaching a list of alleged additional costs, he claimed that the decision of 9 September 1992 had been based on incomplete information. On 10 February 1993 the Office, having regard to the applicant’s submissions, changed its earlier decision and granted the applicant disability benefits amounting to 36% of the basic amount. In an attached document, the Office indicated which additional costs had been accepted and which ones had not. In regard to several items, it also stated summary reasons for its decision. The applicant appealed to the County Administrative Court (länsrätten) of the County of Stockholm, requesting that the benefits be fixed at a higher percentage of the basic amount. In substance, he maintained what he had submitted to the Office. By a judgment of 15 February 1994 the County Administrative Court rejected the appeal, subscribing to the reasons given by the Office. The court did not hold an oral hearing, nor did the applicant request one. On 11 March 1994 the applicant appealed to the Administrative Court of Appeal (kammarrätten) in Stockholm, essentially maintaining his previous submissions on additional costs and complaining that the Office and the County Administrative Court had failed to give reasons for their decisions. He completed his appeal on 17 October 1994, submitting further arguments in regard to his costs. At the end of that document, the following handwritten note had been added: “P.S. Requesting an oral hearing.” No reasons for the request were given. On 12 April 1995 the appellate court rejected the request for an oral hearing. After having restated section 9 of the Administrative Court Procedure Act (Förvaltningsprocesslagen, 1971:291; hereinafter ”the 1971 Act”; see further below), the court gave the following reasons: “Having regard to the subject-matter at issue and the information that has come to hand in the case, [the court] finds that an oral hearing is unnecessary and rejects the request to that effect. ... [The applicant] is invited to state the further circumstances he wishes to invoke and submit his final written observations in the case within two weeks after having been notified of this decision. The case can be determined notwithstanding a failure to submit such written observations.” The applicant reiterated his request for an oral hearing on 17 May 1995 stating that it was necessary in order to “clarify circumstances relating to the subject-matter of importance to the outcome of the case”. By a judgment of 10 January 1996 the Administrative Court of Appeal rejected the applicant’s appeal and his renewed request for an oral hearing. It stated that it shared the conclusion reached by the lower instances that the applicant’s needs and additional costs were not such that he was entitled to higher disability benefits than had already been granted. The applicant appealed to the Supreme Administrative Court (Regeringsrätten). He complained about the lack of oral hearings in the lower courts and asked the Supreme Administrative Court to hold one. In those respects, he claimed that the case had not been adequately investigated. By a letter of 13 February 1996 the court informed the applicant that it normally did not hold oral hearings. He was given the opportunity to submit further observations in writing. He made such submissions on 19 February 1996 repeating, in regard to the oral-hearing issue, that a hearing had been necessary in order clarify circumstances relating to the subject-matter of the case. On 18 December 1997 the Supreme Administrative Court refused the applicant leave to appeal. According to chapter 9, section 2 of the 1962 Act, a person who is ill or handicapped is entitled to disability benefits, provided that, before reaching the age of 65, he or she has become functionally impaired for a considerable time and to such a degree that he or she needs time-consuming assistance from another person in everyday life or continuing assistance in order to be gainfully employed or otherwise has considerable extra expenses. The total need of support and assistance determines the eligibility for disability benefits and the amount of compensation. It is thus necessary to look at the whole situation of the person in question and to add together the need for different types of assistance and the extra expenses. A decision by the Social Insurance Office under the 1962 Act may be appealed against to the County Administrative Court and from there on to the Administrative Court of Appeal and the Supreme Administrative Court. Appeals may be made against the Office’s ordinary decision or a decision upon review under chapter 20, section 10 a of the 1962 Act. The latter provision enables the Office to change a decision it has previously taken in order to rectify certain obvious defects of that decision, provided that it has not already been reviewed by a court. Thus, the Office must change its earlier decision if it contains a writing error, miscalculation or similar mistake or if it is incorrect due to it being based on obviously incorrect or incomplete information or an obviously incorrect application of the law or other similar reason. A decision is to be changed under this provision even if a request to that effect has not been made by the individual concerned. The procedure in the administrative courts is governed by the provisions of the 1971 Act. Section 9 provides: “The proceedings are in writing. An oral hearing may be held in regard to a certain issue, when there is reason to assume that that would be to the benefit of the proceedings or the speedy determination of the case. In the Administrative Court of Appeal and the County Administrative Court an oral hearing shall be held if requested by an individual party to the proceedings, unless it is unnecessary or there are particular reasons against holding a hearing.” The possibility for an individual party to obtain an oral hearing on request under those circumstances is not available in the proceedings before the Supreme Administrative Court. According to the preparatory documents to the 1971 Act, an oral hearing can be a valuable complement to the written proceedings and may benefit the examination of a case in two situations in particular: firstly, when it is necessary to hear a witness, an expert or a party or when it is difficult for a party to present the case in writing and, secondly, when different positions in the case need to be sorted out in order to eliminate unnecessary or pointless issues of dispute. In the latter case, the oral hearing takes on a preparatory character. It was stressed, however, that an oral hearing should not to be seen as an alternative to the written procedure but as a complement to it (see Government Bill 1971:30, p. 535). It was further stated, in respect of the third paragraph of section 9, that a party’s request for an oral hearing should be given great consideration. However, such a request should not have a decisive influence on the matter, as the question whether an oral hearing is necessary is to be determined primarily on the basis of the available information in the case. Still, other circumstances may be of relevance, for instance the importance for the party of the matter at stake or the possibility that an oral hearing could enhance the party’s understanding of a future decision in the case. Nevertheless, if the case is of a trivial character or the costs of an oral hearing would be disproportionate to the values at stake in the case, there could be reason not to hold an oral hearing (p. 537).