Primă secțiune DECIZIE CU ADMINISIBILITATEA cererii nr. 38629/97 de Rolf LUNDEVALL împotriva Suediei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), ședința la 4 mai 2000 în calitate de ședință compusă de dna W. Thomassen, președintea dnei E. Palm, Gaukur Jörundsson, R. Türmen, C. Bîrsan, J. Casadevall, R. Maruste judecători [Notă1] și M. O’Boyle, grefierul secțiunii având în vedere cererea de mai sus introdusă la 28 februarie 1997 cu Comisia Europeană a Drepturilor Omului și înregistrată la 17 noiembrie 1997, având în vedere art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, prin care competența de a examina cererea a fost transferată Curții, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de reclamant, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamantul, un cetățean suedez născut în 1919, rezide la Västerås. Înainte de Curte, el este reprezentat de dl Georg Antal, avocat practicant la Stockholm. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează: circumstanțele particulare ale cazului La 6 octombrie 1986, reclamantul a solicitat prestațiile de invaliditate în temeiul capitolului 9, secțiunea 2 din Legea privind asigurările sociale (lagen om allmän försäkring ; denumit în continuare „Legea din 1962”, susținând că are nevoie de asistență și a avut costuri suplimentare din cauza unui obstacol de vorbire cauzat de o operațiune laringectomică în 1979. La 9 aprilie 1987, Biroul de Asigurare Socială ( försäkringskassan ; denumit în continuare „Oficiul” al județului Västmanland a respins cererea, constatând că nevoile sau costurile reclamantului nu au atins nivelul necesar în temeiul legii din 1962. Prin scrisoarea din 27 decembrie 1990, reclamantul a solicitat Biroului să își revizuiască decizia în temeiul capitolul 20, secțiunea 10a din legea din 1962. Reclamantul a susținut că nu și-a exprimat pe deplin nevoia de asistență și costuri suplimentare în cererea sa inițială. La 27 aprilie 1991, reclamantul a solicitat oficiului să ia în considerare cererea sa ca fiind o nouă cerere și să-i acorde o alocație începând cu noiembrie 1988. Prin decizia din 12 iulie 1991, Oficiul a constatat că nu există nicio bază pentru revizuirea deciziei sale anterioare. În plus, în ceea ce privește cererea alternativă a reclamantului, Oficiul a remarcat că reclamantul a ajuns la vârsta de 65 de ani în 1984 și că informațiile referitoare la timpul urmat nu pot fi luate în considerare în temeiul normelor relevante. În consecință, reclamantul a fost respins. ) din județul Västmanland. La 13 noiembrie 1992, instanța a pronunțat hotărârea în favoarea reclamantului. Curtea a constatat că hotărârea Oficiului din 27 aprilie 1987 s-a bazat pe informații insuficiente și că, în consecință, biroul ar fi trebuit să revizuiască această decizie la cererea reclamantului. În plus, constatând că nevoile și costurile reclamantului au atins nivelul necesar în temeiul legii din 1962, instanța i-a acordat o indemnitate de invaliditate începând cu iulie 1986. Curtea nu a efectuat o audiere orală în acest caz. Se pare că reclamantul nu a solicitat o astfel de audiere. La 11 decembrie 1992, Consiliul Național de Asigurare Socială (Riksförsäkringsverket ; denumită în continuare „Comitetul” a recurs împotriva hotărârii Curții Administrative de Conturi la Curtea Administrativă de Apel (kammarrätten ) de la Stockholm, solicitând confirmarea hotărârii Oficiului din 12 iulie 1991. Consiliul a susținut că nu există motive de reexaminare în temeiul capitolului 20, secțiunea 10a din Legea din 1962. În plus, Consiliul a solicitat instanței de apel să rămână executarea hotărârii apelate. Această ultimă cerere a fost acordată de instanța de apel la 30 decembrie 1992. 1993 solicită Curtea Administrativă de Apel să organizeze o audiere orală în cadrul căreia persoana responsabilă de caz de la Oficiu ar trebui să prezinte dovezi. Reclamantul solicită, de asemenea, instanței să obțină avizul unui expert medical. La 12 noiembrie 1993, Curtea Administrativă de Apel a hotărât că nu este necesar să se desfășoare o audiere orală, oferind următoarele motive: (Traducere) „Procedura dinaintea [courtei] constă într-o procedură scrisă. În conformitate cu secțiunea 9 din Legea de procedură a Curții administrative, procedura poate include o audiere orală cu privire la o anumită chestiune, atunci când există motive să presupună că o astfel de măsură ar fi în avantajul procedurii sau că se promovează o decizie rapidă a cazului. O audiere orală se efectuează la cererea unei părți individuale la caz, în cazul în care o astfel de audiere nu este inutile și nu există motive speciale împotriva acesteia. [Jurnalul], având în vedere subiectul în cauză și faptele disponibile în acest caz, constată că o audiere orală este inutile și respinge cererea de o astfel de audiere. [Reclamantul] este invitat să prezinte observațiile sale finale scrise în acest caz în termen de două săptămâni de la primirea acestei decizii. O decizie în acest caz poate fi luată în ciuda faptului că [aceștia] observații scrise.” Curtea a refuzat în continuare să obțină avizul unui expert medical. Reclamantul a solicitat că instanța de judecată ar trebui să-și clarifice poziția în acest caz. Cu toate acestea, Curtea nu a făcut acest lucru. Din cauza acesteia și a hotărârii instanței din 12 noiembrie 1993, reclamantul a pus la îndoială imparțialitatea procedurii. Prin scrisorile din 16 septembrie 1994 și 10 ianuarie 1995, el a reiterat cererea de audiere orală. El a prezentat, printre altele, , că o astfel de audiere i-ar oferi posibilitatea de a pune întrebări Consiliului și că aceasta ar ajuta, de asemenea, instanța să se întâlnească în persoană în momentul evaluării condiției sale. Reclamantul a afirmat în continuare că o audiere orală îi va oferi posibilitatea de a prezenta hotărâri din cazuri similare în sprijinul cererii sale de prestații pentru handicap. La 1 noiembrie 1995, Curtea Administrativă de Apel, după ce a respins cererile reînnoite ale reclamantului de audiere orală, a pronunțat hotărârea în favoarea Comitetului. Astfel, a anulat hotărârea Curții Administrative de judecată cu 3 voturi împotrivă 2, și a confirmat hotărârea Oficiului din 12 iulie 1991. Curtea a constatat că nu a existat nicio bază pentru revizuirea hotărârii Oficiului din 9 aprilie 1987. Reclamantul a recurs la Curtea Supremă Administrativă (Regeringsrätten El s-a plâns de lipsa unei audieri orale în Curtea Administrativă de Apel și a solicitat ca cazul să fie remis la această instanță care ar trebui să desfășoare o audiere și să reexamineze cazul. El solicită, de asemenea, Curtea Supremă de Administrație să organizeze o audiere orală. La 24 februarie 1997, Curtea Supremă de Administrație a refuzat reclamantul să permită recursul. La 9 octombrie 1996, reclamantul a formulat o cerere reînnoită de alocare pentru invaliditate. Prin decizia din 12 decembrie 1996, Oficiul a constatat că are nevoi și costuri speciale din cauza handicapului său care a atins nivelul necesar în temeiul Legii din 1962. Ca o alocație ar putea fi acordată retroactiv numai pentru cei doi ani înainte de cerere, reclamantul a primit o alocație începând din octombrie 1994. În conformitate cu capitolul 9, secțiunea 2 din Legea din 1962, o persoană asigurată care este bolnavă sau handicapată poate beneficia de prestații de invaliditate, cu condiția ca, înainte de a ajunge la vârsta de 65 de ani, să devină afectată funcțional pentru un timp considerabil și într-un astfel de grad că are nevoie de mai mult timp de asistență de către o altă persoană pe o bază zilnică, să aibă nevoie de asistență continuă pentru a fi angajat în mod câștig sau are cheltuieli suplimentare considerabile. Este necesitatea totală de sprijin și asistență care determină dacă o persoană asigurată are dreptul la prestații de invaliditate și – în acest caz – valoarea compensației. La efectuarea acestei evaluări este necesară examinarea întregii situații persoanei asigurate și adăugarea necesității de diferite tipuri de asistență și cheltuieli suplimentare. În ceea ce privește cheltuielile suplimentare, trebuie luate în considerare, de asemenea, în măsura în care trebuie luate în considerare și alte măsuri de compensare a serviciilor sociale. O hotărâre a Oficiului de Asigurare Socială, în conformitate cu legea din 1962, poate fi apelată la Curtea Administrativă a Județeanului și de acolo la Curtea Administrativă de Apel și la Curtea Administrativă Supremă (Regeringsrätten, Curtea Administrativă Supremă nu poate examina un caz în fondul său, fără a acorda în primul rând permisiunea de a face apel. Curtea poate acorda permisiunea de recurs în două situații diferite: dacă este de importanță pentru orientări în aplicarea legii pe care Curtea le examinează; și dacă există motive extraordinare pentru care Curtea să examineze cazul, de exemplu. Având în vedere faptul că există un motiv pentru reluarea cauzei sau că rezultatul cazului în instanța inferioră a fost clar datorită unei supravegheri brute sau a unei greșeli brute. Procedura în instanțele administrative este reglementată de dispozițiile Legii de procedură a Tribunalului Administrativ din 1971 (förvaltningsproceslagen În conformitate cu art. 9 din Act, procedura constă într-o procedură scrisă. Cu toate acestea, procedura poate include o audiere orală cu privire la o anumită chestiune, atunci când există motive să presupună că o astfel de măsură ar fi în avantajul procedurii sau că se promovează o decizie rapidă a cazului. În conformitate cu secțiunea 9, al treilea paragraf, o audiere orală se desfășoară în fața unui Curtea Administrativă de Conturi și a unui Curtea Administrativă de Apel, la cererea unei părți individuale la caz, în cazul în care o astfel de audiere nu este necesară și nu există motive specifice împotriva acesteia. Astfel, posibilitatea ca o parte individuală din acest caz să obțină o audiere orală la cerere în aceste circumstanțe nu a fost disponibilă în cadrul procedurii dinaintea Curții Supreme de Administrație. Potrivit travaux préparatoires la Legea din 1971 (Proiectul de lege a guvernului 1971:30, p. 353) elementul oral poate fi un supliment valoros pentru procedurile scrise și o audiere orală poate fi de avantaj pentru examinarea unui caz în două privințe, în primul rând. În primul rând, pentru a auzi un martor, un martor expert sau o parte, sau atunci când este dificil pentru o parte să prezinte cazul în scris. În al doilea rând, pentru a rezolva diferitele poziții în acest caz și pentru a elimina problemele de litigiu inutile sau inutile. În ultimul caz, audierea orală ia un caracter pregătitor. Când a fost elaborată legea, s-a subliniat, de asemenea, că elementele orale în cadrul procedurii nu trebuie să fie considerate ca o alternativă la procedura scrisă, ci doar ca un supliment al acesteia. Secțiunea 9 din Legea din 1971 privind promovarea unei hotărâri rapide a cazului a fost adăugată în 1983. Scopul a fost de a clarifica faptul că o audiere orală ar putea și ar trebui să se desfășoare pentru a continua o examinare mai rapidă și mai eficientă a cazului. Amendamentul vizează în principal astfel de cazuri legate de impozitare care sunt legate de procedurile penale dinaintea instanțelor generale (cf. proiectul de legea guvernamentală 1982/83:134). În ceea ce privește promulgarea Legii din 1971, s-a declarat, în ceea ce privește secțiunea 9, al treilea paragraf, că cererea unei părți de audiere orală ar trebui să fie luată în considerare. Cu toate acestea, partidul nu ar putea avea o influență decisivă în această chestiune. Întrebarea dacă o audiere orală este sau nu inutilă ar trebui să fie determinată în principal pe baza informațiilor disponibile în acest caz. Cu toate acestea, alte circumstanțe pot fi de asemenea relevante, de exemplu importanța pentru partea în cauză sau faptul că o ședință orală ar spori înțelegerea părții cu privire la o decizie viitoare în acest caz. Un motiv special împotriva organizării unei audieri orale poate fi faptul că acest caz este de caracter banal sau că costurile pentru o audiere orală nu ar fi proporționale cu valorile implicate în această chestiune în joc (cf. proiectul de lege a guvernului 1971:30, p. 537). Pe lângă posibilitatea unui recurs obișnuit, există, de asemenea, o procedură de revizuire disponibilă. Astfel, Legea din 1962 oferă Biroului posibilitatea limitată de a modifica o decizie anterioară în scopul de a vindeca anumite defecte specifice și evidente ale deciziei. În conformitate cu capitolul 20, secțiunea 10a, Oficiul modifică o decizie, cu condiția ca această chestiune să nu fi fost luată în considerare de către o instanță, în cazul în care hotărârea este 1) în mod evident incorectă datorită unei erori de transcriere, de calcul sau de orice altă supraveghere similară; 2) incorectă ca fiind luată pe baza unui material evident incorect sau incomplet; și 3) incorectă datorită unei aplicări evidente necorespunzătoare a legii sau a oricărei alte erori similare. În principiu, problema schimbării unei decizii în temeiul dispoziției respective ar trebui să fie ridicată în termen de 2 ani de la data adoptării deciziei. Cu toate acestea, dacă ar apărea mai întâi după cei doi ani că decizia a fost luată pe baza unui material evident necorespunzător sau incomplet, sau dacă alte motive extraordinare ar solicita o modificare, o decizie Schimbarea unei decizii în temeiul prezentei dispoziții este o acțiune care trebuie luată de oficiu de către Oficiu. O decizie luată în conformitate cu această dispoziție este supusă recursului în conformitate cu normele generale deja descrise. Reclamantul susține că lipsa unei ședințe orale în fața Curții de Apel administrative constituie o încălcare a articolului 6 din Convenție. În continuare, în temeiul articolului 6 din Convenție, reclamantul susține că procedurile din Curtea de Apel administrativă au fost nejustificate și nu au respectat principiul „qualității armelor”. Afirmă că instanța a rămas în aplicarea hotărârii Curții administrative de judecată fără a obține motive clare de la Consiliul Național de Asigurare Socială pentru cererea lor de a primi hotărârea. În plus, instanța de apel a afirmat că nu a ținut seama în mod corespunzător de argumentele reclamanților și, în schimb, s-a bazat pe hotărârea sa pe argumentele vagi și neverificate prezentate de Consiliu. HOTĂRÂREA Reclamantul susține că lipsa unei audieri orale în fața Curții de Apel administrative constituie o încălcare a articolului 6 din Convenție. art. 6 din Convenție citește, în măsura în care este relevant, după cum urmează: „1. În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., toată lumea are dreptul la o audiere corectă și publică ... de [a] ... tribunal ...” Reclamantul susține că o audiere orală poate fi suspendată numai dacă reclamantul a renunțat explicit la dreptul său și, în plus, dacă există circumstanțe excepționale care justifică dispunerea audierii, susținând că o audiere orală a fost indispensabilă în acest caz. Potrivit reclamantului, cazul nu se referă numai la chestiuni puramente medicale. Principalul motiv pentru o audiere orală a fost că el ar fi putut atunci să-și explice situația personală de sănătate și modul în care aceasta l-ar fi afectat. Acest lucru ar fi fost un supliment al dovezilor scrise disponibile în acest caz și ar fi putut contribui la difuzarea oricărei incertitudini în ceea ce privește faptele. La o audiere orală, tribunalul ar fi avut, de asemenea, posibilitatea de a-i adresa întrebărilor, iar avocatul său ar fi putut acționa pentru a face corecții în ceea ce privește rezultatul evaluărilor medicale la dispoziție. Reclamantul susține, de asemenea, că noua situație procedurală în instanța de apel – în calitate de contraparte a Consiliului Național de Asigurare Socială – a solicitat, de asemenea, o audiere orală, precum și faptul că cazul nu a fost deloc clar. El reamintește în acest sens că doi dintre cei cinci membri ai instanței au vrut să decidă în favoarea lui. Guvernul susține, la început, că este o întrebare deschisă dacă procedurile în cauză implică de fapt determinarea drepturilor civile ale reclamantului și, prin urmare, dacă art. 6 este aplicabil acestora. Guvernul susține că procedurile dinainte de Curtea Administrativă de Apel au abordat problema dacă reclamantul are sau nu dreptul la o revizuire a hotărârii inițiale ale Oficiului de a nu-i acorda prestațiile de invaliditate, ceea ce presupune că este, în principal, o chestiune procedurală. În plus, instanța nu a stat pe fondul cauzei. În acest context, Guvernul se întreabă în primul rând dacă cererea nu ar trebui să fie declarată inadmisibilă ratione materiae ca fiind incompatibilă cu dispozițiile Convenției. În plus, Guvernul se întreabă dacă nu există în acest caz particular circumstanțe care justifică dispunerea de ședințe orale. În primul rând, Guvernul susține, faptul că reclamantul nu a solicitat Curtea Administrativă a Județeanului să țină audieri orale înseamnă că, cel puțin tacit, a renunțat la dreptul său de a-și auzi cazul în public în legătură cu această instanță judiciară. În al doilea rând, Curtea Administrativă de Apel a considerat inutil să se desfășoare o audiere orală, care se pare că este o evaluare destul de corectă având în vedere faptul că principala problemă se referă în principal la punctele de drept. Guvernul susține, de asemenea, că dorința reclamantului de a chema oficialul responsabil cu cazul său la Oficiu, deoarece un martor pare să reflecte mai degrabă o cerere de a se explica în continuare deciziile Oficiului. În plus, nici prezentarea la o audiere orală a deciziilor și hotărârilor din alte cazuri similare, pe care reclamantul a vrut să le invoce în sprijinul propriului caz. Prin urmare, Curtea concluzionează că această parte a cererii nu este manifestament nefondată în sensul articolului 35 3 din Convenție. Nu s-a stabilit niciun alt motiv pentru declararea inadmisibilă. Reclamantul susține că procedurile de la Curtea Administrativă de Apel au fost nedreptate și nu au respectat principiul „echitatea armelor”. Curtea reamintește că, în conformitate cu art. 19 din Convenție, singura sarcină este de a asigura respectarea obligațiilor asumate de părțile în Convenție. În special, nu este competent să se ocupe de cererile referitoare la erorile de drept sau de fapte presupuse comise de autoritățile naționale competente, pe care le revine, în primul rând, să le interpreteze și să aplice dreptul intern. Curtea nu are competența de a examina acuzațiile cu privire la astfel de erori, cu excepția cazului în care și în măsura în care, se pare că acestea ar fi putut implica o posibilă încălcare a drepturilor și libertăților prevăzute în Convenția (a se vedea Hotărârea Garcia Ruiz v. Spania din 21 ianuarie 1999, § 28, cu mai multe referințe, care urmează să fie publicată în Raportul Hotărârilor și Deciziilor 1999). Este adevărat că reclamantul, care invocă art. 6 din Convenție, susține că Curtea Administrativă de Apel a continuat să execute hotărârea Curții administrative de judecată fără motive suficiente și că instanța de apel și-a bazat hotărârea pe argumentele presupuse vagi și neverificate prezentate de comitet. Cu toate acestea, o examinare a acestei părți a cererii nu a dezvăluit nici o apariție a unei încălcări a acestei dispoziții. Rezultă că această parte a cererii este evident nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Din aceste motive, Curtea, în unanimitate, DECLAREA ADMISSIBILE , fără prejudecarea meritelor cazului, reclamația reclamantului că nu a fost acordată o audiere orală; DECLAREA INADMISSIBILĂ restul cererii. Președintele grefierului Michael O’Boyle Wilhelmina Thomassen [Notă1] Numele judecătorilor trebuie urmat de un COMMA și de un BREAK LINE MANUAL (Shift+Enter). vă rugăm să eliminați numele judecătorului înlocuitor, dacă este necesar, și returnarea (alineatele suplimentare). (Nu trebuie să existe nici un spațiu suplimentar între numele judecătorilor și numele grefierului secțiunii.)
Application no. 38629/97
by Rolf LUNDEVALL
against Sweden
The European Court of Human Rights (First Section), sitting on 4 May 2000 as a Chamber composed of
Mrs
President
,
Mrs
Mr
Gaukur Jörundsson,
Mr
Mr
Mr
Mr
,
judges
,
[Note1]
and
Mr
Section Registrar
,
Having regard to the above application introduced with the European Commission of Human Rights on 28 February 1997 and registered on 17 November 1997,
Having regard to Article 5 § 2 of Protocol No. 11 to the Convention, by which the competence to examine the application was transferred to the Court,
Having regard to the observations submitted by the respondent Government and the observations in reply submitted by the applicant,
Having deliberated, decides as follows:
The applicant, a Swedish citizen born in 1919, resides in Västerås.
Before the Court he is represented by Mr Georg Antal, a lawyer practising in Stockholm.
The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows.
A.
Particular circumstances of the case
On 6 October 1986 the applicant applied for disability benefits under Chapter 9, Section 2 of the Social Insurance Act (
lagen om allmän försäkring
; hereinafter “the 1962 Act”), claiming that he was in need of assistance and had additional costs due to a speech impediment caused by a laryngectomy operation in 1979.
On 9 April 1987 the Social Insurance Office (
försäkringskassan
; hereinafter “the Office”) of the County of Västmanland rejected the application, finding that the applicant’s needs or costs did not attain the level required under the 1962 Act.
By letter of 27 December 1990, the applicant requested the Office to review its decision under Chapter 20, Section 10a of the 1962 Act.
The applicant claimed that he had failed to fully state his need of assistance and additional costs in his original application.
On 27 April 1991 the applicant, alternatively, asked the Office to consider his request as a new application and to grant him an allowance as from November 1988.
By decision of 12 July 1991, the Office found that there was no basis for a review of its earlier decision.
Further, in regard to the applicant’s alternative claim, the Office noted that the applicant had reached the age of 65 in 1984 and that information relating to the time that followed could not be taken into account under the relevant rules.
Consequently, the applicant’s alternative claim was rejected.
The applicant appealed to the County Administrative Court (
länsrätten
) of the County of Västmanland.
On 13 November 1992 the court gave judgment in the applicant’s favour.
The court found that the Office’s decision of 27 April 1987 had been based on insufficient information and that, consequently, the Office should have reviewed that decision at the applicant’s request.
Moreover, finding that the applicant’s needs and costs attained the level required under the 1962 Act, the court granted him a disability allowance as from July 1986.
The court did not hold an oral hearing in the case.
It appears that the applicant did not request such a hearing.
On 11 December 1992 the National Social Insurance Board (
Riksförsäkringsverket
; hereinafter “the Board”) appealed against the County Administrative Court’s judgment to the Administrative Court of Appeal (
kammarrätten
) in Stockholm, requesting that the Office’s decision of 12 July 1991 be confirmed.
The Board argued that there were no grounds for a review under Chapter 20, Section 10a of the 1962 Act. In addition, the Board requested the appellate court to stay the enforcement of the appealed judgment.
The latter request was granted by the appellate court on 30 December 1992.
The applicant made submissions in response to the Board’s appeal.
On 25
February
1993 he requested the Administrative Court of Appeal to hold an oral hearing in the case during which the person in charge of the case at the Office should give evidence.
The applicant also asked the court to obtain the opinion of a medical expert.
On 12 November 1993 the Administrative Court of Appeal decided that it was not necessary to hold an oral hearing, giving the following reasons:
(Translation)
“The proceedings before the [court] consist of a written procedure.
According to Section
9 of the Administrative Court Procedure Act, the proceedings may include an oral hearing with regard to a certain issue, when there is reason to assume that such a measure would be to the advantage of the proceedings or that a rapid determination of the case is promoted.
An oral hearing shall take place on the request of an individual party to the case, if such a hearing is not unnecessary and there are no particular reasons against it.
The [court], having regard to the subject-matter at issue and the facts available in the case, finds that an oral hearing is unnecessary and rejects the request for such a hearing.
[The applicant] is invited to submit his final written observations in the case within two weeks after receipt of this decision.
A decision in the case can be made notwithstanding failure to submit [such] written observations.”
The court further refused to obtain a medical expert’s opinion.
The applicant and the Board made further submissions in the case.
The applicant requested that the court order the Board to clarify its position in the case.
The court did not do so, however.
On account of this and the court’s decision of 12 November 1993, the applicant called into question the impartiality of the proceedings.
By letters of 16
September
1994 and 10 January 1995, he reiterated his request for an oral hearing.
He submitted,
inter alia
, that such a hearing would give him the opportunity to ask questions to the Board and that it would also help the court to meet him in person when assessing his condition.
The applicant further stated that an oral hearing would give him the opportunity to present judgments from similar cases in support of his application for disability benefits.
The court communicated the applicant’s submissions to the Board.
On 1 November 1995 the Administrative Court of Appeal, after having rejected the applicant’s renewed requests for an oral hearing, gave judgment in favour of the Board.
Thus, it quashed, by 3 votes to 2, the County Administrative Court’s judgment and confirmed the Office’s decision of 12 July 1991.
The court found that there had been no basis for a review of the Office’s decision of 9 April 1987.
The applicant appealed to the Supreme Administrative Court (
Regeringsrätten
).
He complained about the lack of an oral hearing in the Administrative Court of Appeal and requested that the case be referred back to the latter court which should hold a hearing and re
‑
examine the case.
He also requested the Supreme Administrative Court to hold an oral hearing.
On 24 February 1997 the Supreme Administrative Court refused the applicant leave to appeal.
On 9 October 1996 the applicant made a renewed request for a disability allowance.
By decision of 12 December 1996, the Office found that he had special needs and costs due to his handicap which attained the level required under the 1962 Act.
As an allowance might be granted retroactively only for the two years preceding the application, the applicant was granted an allowance as from October 1994.
B.
Relevant domestic law
a.
Disability benefits
According to Chapter 9, Section 2 of the 1962 Act an insured person who is ill or handicapped may receive disability benefits, provided that before reaching the age of 65 he has become functionally impaired for a considerable time and to such a degree that he is in need of more time-consuming assistance from another person on a daily basis, is in need of continuing assistance in order to be gainfully employed or otherwise has considerable extra expenses.
It is the total need of support and assistance that determines whether an insured person is entitled to disability benefits and – should that be the case – the amount of compensation.
When making this assessment it is necessary to look into the insured person’s whole situation and to add together the need for different types of assistance and extra expenses.
A medical report is required when it comes to the assessment of the functional impairment itself.
As far as extra expenses are concerned, the extent to which other measures from the social services compensate also has to be taken into account.
b.
Procedure
A decision by the Social Insurance Office in accordance with the 1962 Act may be appealed against to the County Administrative Court and from there on to the Administrative Court of Appeal and the Supreme Administrative Court (
Regeringsrätten
).
The Supreme Administrative Court cannot examine a case on its merits without first granting leave to appeal. The Court can grant leave to appeal in two different situations: if it is of importance for guidance in application of the law that the Court examine the case; and if there are extraordinary reasons for the Court to examine the case, e.g. on account of the fact that a ground exists for the re-opening of the case or that the outcome of the case in the inferior court was clearly due to a gross oversight or a gross mistake.
The procedure in the administrative courts is governed by the provisions of the 1971 Administrative Court Procedure Act (
förvaltningsprocesslagen
; hereinafter ”the 1971 Act”). According to Section 9 of the Act, the proceedings consist of a written procedure. However, the proceedings may include an oral hearing with regard to a certain issue, when there is
reason to assume that such a measure would be to the advantage of the proceedings or that a rapid determination of the case is promoted.
According to the third paragraph of Section 9, an oral hearing shall take place before a County Administrative Court and an Administrative Court of Appeal on the request of an individual party to the case, if such a hearing is not unnecessary and there are no particular reasons against it.
Thus, the opportunity for an individual party to the case to obtain an oral hearing on request under those circumstances was not available in the proceedings before the Supreme Administrative Court.
According to the
travaux préparatoires
to the 1971 Act (Government Bill 1971:30, p.
353) the oral element can be a valuable complement to the written proceedings and an oral hearing can be of advantage to the examination of a case in two respects, mainly.
First of all, in order to hear a witness, an expert witness or a party, or when it is difficult for a party to present the case in writing.
Secondly, in order to sort out the different positions in the case and to eliminate unnecessary or pointless issues of dispute.
In the latter case, the oral hearing takes on a preparatory character.
When the Act was drafted, it was also stressed that oral elements in the proceedings are not to be seen as an alternative to the written procedure but merely as a complement to it.
The reference in Section 9 of the 1971 Act to the promotion of a rapid determination of the case was added in 1983.
The purpose was to make it clearer that an oral hearing could, and should, be held in order to further a more rapid and effective examination of the case.
The amendment aimed mainly at such cases concerning taxation that are connected with criminal proceedings before the general courts (cf. Government Bill 1982/83:134).
In connection with the enactment of the 1971 Act it was stated, in respect of the third paragraph of Section 9, that a party’s request for an oral hearing should be given great consideration.
However, the party would not be allowed to have a decisive influence in the matter.
The question whether or not an oral hearing is unnecessary should primarily be determined against the background of the available information in the case.
Other circumstances can, however, also be of relevance, for instance the importance for the party of the matter at stake or the fact that an oral hearing would enhance the party’s understanding of a future decision in the case.
A particular reason against the holding of an oral hearing can be that the case is of a trivial character or that the costs for an oral hearing would not be proportionate to the values involved in the matter at stake (cf. Government Bill 1971:30, p.
537).
In addition to the possibility of an ordinary appeal, there is also a review procedure available.
Thus, the 1962 Act offers the Office a limited possibility of changing a previous decision of its own for the purpose of curing certain specified, obvious defects of the decision.
According to Chapter 20, Section 10a the Office shall change a decision, provided that the matter has not been considered by a court, if the decision is 1) obviously incorrect owing to an error in transcription, calculation or any other similar oversight; 2) incorrect as having been taken on the basis of obviously incorrect or incomplete material; and 3) incorrect owing to an obviously incorrect application of the law or any other similar mistake.
The question of changing a decision under the said provision should, in principle, be raised within 2 years from the day the decision was taken. However, if it would appear first after the 2 years have elapsed that the decision was taken on the basis of obviously incorrect or incomplete material, or if other extraordinary reasons would call for a change, a decision
may be changed without regard to any such time-limit (ibid.).
The change of a decision under this provision is an action to be taken
ex officio
by the Office.
A decision taken in accordance with this provision is subject to appeal under the general rules already described.
1.
The applicant claims that the lack of an oral hearing before the Administrative Court of Appeal constituted a violation of Article 6 of the Convention.
2.
Further under Article 6 of the Convention, the applicant contends that the proceedings in the Administrative Court of Appeal were unfair and failed to respect the principle of “equality of arms”.
He states that the court stayed the enforcement of the County Administrative Court’s judgment without having obtained clear reasons from the National Social Insurance Board for their request to have the judgment stayed.
Further, the appellate court allegedly failed to take proper account of the applicant’s submissions and, instead, based its judgment on the vague and unverified arguments put forward by the Board.
1.
The applicant claims that the lack of an oral hearing before the Administrative Court of Appeal constituted a violation of Article 6 of the Convention.
Article 6 of the Convention reads, so far as relevant, as follows:
“1.
In the determination of his civil rights and obligations ..., everyone is entitled to a fair and public hearing ... by [a] ... tribunal
...”
The applicant maintains that an oral hearing may be suspended only if the applicant has explicitly waived his right thereto and, in addition, if there are exceptional circumstances justifying dispensing with the hearing.
He claims that an oral hearing was indispensable in the case.
According to the applicant the case did not only concern purely medical matters.
The main reason for an oral hearing was that he would then have been able to explain his personal health situation and how it affected him.
This would have been a complement to the written evidence available in the case and could have contributed to dispelling any uncertainties regarding the facts.
At an oral hearing the court would also have had the opportunity to direct questions to him, and his counsel could have acted in order to make corrections as to the result of the medical evaluations at hand.
The applicant also maintains that the new procedural situation in the appellate court – with the National Social Insurance Board as his counterparty – also called for an oral hearing as well as the fact that the case was not at all clear. He recalls in this respect that two of the five members of the court wanted to decide in favour of him.
The Government contend, at the outset, that it is an open question whether the proceedings at issue actually involved the determination of the applicant’s civil rights and thus whether Article 6 is applicable to them.
The Government maintain that the proceedings before the Administrative Court of Appeal dealt with the issue of whether or not the applicant was entitled to a review of the original decision of the Office not to grant him disability benefits, which is, allegedly, mainly a procedural issue.
Further, the court did not rule on the merits of the case.
Against this background, the Government questions in the first place whether the application should not be declared inadmissible
ratione materiae
as being incompatible with the provisions of the Convention.
Furthermore, the Government question whether there did not exist in this particular case circumstances that justified dispensing with oral hearings.
First of all, the Government maintain, the fact that the applicant did not request the County Administrative Court to hold oral hearings means that he at least tacitly waived his entitlement to have his case heard in public in relation to that judicial instance.
Secondly, the Administrative Court of Appeal found it unnecessary to hold an oral hearing, which allegedly seems to be a fairly correct assessment considering the fact that the main issue mainly concerned points of law.
The Government also submit that the applicant’s wish to call the official in charge of his case at the Office as a witness seems rather to reflect a request to have the Office’s decisions further explained.
Hearing the official would allegedly hardly have added anything to the court proceedings.
In addition, neither would the presentation at an oral hearing of decisions and judgments from other, similar cases, which the applicant wanted to invoke in support of his own case.
The Court considers, in the light of the parties’ submissions, that the applicant’s complaint raises complex issues of law and fact under the Convention, the determination of which should depend on an examination of the merits of the application.
The Court concludes, therefore, that this part of the application is not manifestly ill-founded within the meaning of Article 35
§
3 of the Convention.
No other grounds for declaring it inadmissible have been established.
2.
The applicant contends that the proceedings in the Administrative Court of Appeal were unfair and failed to respect the principle of “equality of arms”.
The Court recalls that, in accordance with Article 19 of the Convention, its only task is to ensure the observance of the obligations undertaken by the Parties in the Convention.
In particular, it is not competent to deal with applications concerning errors of law or fact allegedly committed by the competent national authorities, to whom it falls, in the first place, to interpret and apply domestic law.
The Court has no competence to examine allegations concerning such errors except where, and to the extent that, they seem likely to have entailed a possible violation of any of the rights and freedoms set out in the Convention (see the Garcia Ruiz v. Spain judgment of 21 January 1999, § 28, with further reference, to be published in
Reports of Judgments and Decisions
1999).
It is true that the applicant, invoking Article 6 of the Convention, maintains that the Administrative Court of Appeal stayed the enforcement of the County Administrative Court’s judgment without sufficient reasons and that the appellate court based its judgment on the allegedly vague and unverified arguments put forward by the Board.
However, an examination of this part of the application has not disclosed any appearance of a violation of this provision.
It follows that this part of the application is manifestly ill-founded within the meaning of Article
35 §
3 of the Convention.
For these reasons, the Court, unanimously,
, without prejudging the merits of the case, the applicant’s complaint that he was not granted an oral hearing;
the remainder of the application.
Michael O’Boyle
Wilhelmina Thomassen
Registrar
President
[Note1]
Judges names are to be followed by a
COMMA
and a
LINE
BREAK
(Shift+Enter). When inserting names via
AltS
please remove the substitute judge’s name, if necessary, and the extra paragraph return(s). (There is to be no extra space between the judges’ names and that of the Section Registrar.)