Salomonsson împotriva Suediei

La 17 octombrie 1994, reclamantul, care s-a născut în 1937 și a fost pensionat anticipat din 1989, a solicitat prestațiile de invaliditate în temeiul Legii privind asigurările sociale (Lagen om allmän försäkring, 1962:381; denumit în continuare „Legea din 1962”). El a susținut că a avut costuri suplimentare în urma unei operații asupra intestinelor sale în septembrie 1994, din cauza, printre altele, a unei consumuri crescute de fluide. Prin decizia din 28 decembrie 1994, Oficiul de Asigurare Socială (försäkringskassan; denumită în continuare „Oficiul” al County of Stockholm a respins cererea, constatând că costurile reclamantului nu au fost astfel încât să-l facă eligibil pentru beneficii. 10. Reclamantul a formulat ulterior o nouă cerere, care a fost respinsă de către Oficiu la 8 februarie 1995. 11. Reclamantul a apelat la Curtea Administrativă a Județeanului (länsrätten) din județul de Stockholm.

La 16 mai 1995, instanța a respins apelul său. Curtea nu a efectuat o audiere orală și nici nu a solicitat un. 12. În urma apelului suplimentar al reclamantului, Curtea Administrativă de Apel (kammarrätten) din Stockholm, prin o decizie din 17 noiembrie 1995, a refuzat să-l lase în apel. 13. La 5 decembrie 1995, reclamantul a formulat încă o altă cerere de prestații de invaliditate. La 3 aprilie 1996, cererea a fost respinsă de către Oficiu, care a constatat din nou că costurile reclamantului nu a atins nivelul necesar. Oficiul a avut la dispoziție trei certificate medicale emise de diferite medici.

Ei au exprimat opinii diferite cu privire la necesitatea de consum suplimentar de lichide ale reclamantului, doi dintre ele având în vedere faptul că nu există o astfel de necesitate și al treilea care a afirmat că reclamantul a fost recomandat, din punct de vedere chirurgical, un consum sporit de apă minerală, de exemplu 14. În hotărârea din 23 iulie 1996, instanța a remarcat faptul că problema în cauză este dacă costurile suplimentare ale reclamantului au atins nivelul necesar pentru o indemnitate de invaliditate în temeiul legii din 1962. Având în vedere faptul că dovezile medicale din acest caz nu au fost concludente și nu au furnizat Curtei o bază suficientă pentru o decizie, instanța a ordonat Consiliului Național de Asigurare Socială (Riksförsäkringsverket; denumit în continuare „Consiliul”) să prezinte observații în acest caz.

Consiliul a răspuns cu o scrisoare din 13 august 1996, în care a contestat cererile reclamantului. La 16 octombrie 1996, Curtea Administrativă a Județeanului a hotărât în favoarea reclamantului. După ce a reiterat faptul că dovezile medicale nu au fost concludente, instanța a remarcat, de asemenea, că calculele costurilor suplimentare ale reclamantului efectuate de Oficiul și de reclamantul însuși au fost foarte aproape de fiecare parte a nivelului necesar pentru dreptul la o alocație pentru invaliditate. În aceste circumstanțe, acesta a acordat reclamantului beneficiul îndoielii și i-a acordat o alocație. Reclamantul nu a solicitat o ședință orală, nici nu a deținut instanța judecătorească una din propriile sale propuneri.

16. Consiliul a apelat împotriva hotărârii la Curtea Administrativă de Apel și a prezentat un certificat medical de la un alt medic, care a declarat că este necesară o creștere a consumului de fluide datorită handicapului reclamantului, dar că nu există o necesitate deosebită de apă minerală. 17. Prin scrisoarea din 23 aprilie 1997, reclamantul a solicitat instanței de apel să organizeze o audiere orală în acest caz. El nu a prezentat niciun motiv pentru cererea sa. La 15 mai 1997, acesta a fost respins de către instanță. După ce a reiterat art. 9 din Legea de procedură a Curții Administrative (Förvaltningsprocess-lagen, 1971:291; denumit în continuare „Legea din 1971”; a se vedea mai jos punctul 25), instanța a dat următoarele motive: „Auând în vedere subiectul în cauză și informațiile care au venit să dea în acest caz, [curtea] constată că o audiere orală este inutilă și respinge cererea în acest sens.

[Reclamantul] este invitat să menționeze alte circumstanțe pe care dorește să le invoce și să-și prezinte observațiile scrise finale în acest caz în termen de două săptămâni de la notificarea acestei decizii. Cazul poate fi determinat în ciuda nerespectării acestor observații scrise.” 18. Reclamantul a reiterat cererea de audiere orală la 22 mai 1997. El a afirmat acum că dorește să fie auzit personal cu privire la condițiile de muncă și costurile consumului său de lichide. În plus, reprezentanții Consiliului ar trebui să fie auziti cu privire la nivelurile aplicabile pentru dreptul la licențe de invaliditate și calculul certificatelor de invaliditate. 19. La 24 iunie 1997, Curtea Administrativă de Apel a respins cererea reînnoită a reclamantului de audiere orală și a hotărât în favoarea Consiliului.

Astfel, a anulat hotărârea Curții Administrative de Conturi și a confirmat hotărârea Oficiului din 3 aprilie 1996. Fără a da motive suplimentare, acesta a considerat că informațiile din acest caz nu a arătat că reclamantul îndeplinește condițiile pentru o indemnitate de invaliditate. 20. Reclamantul a apelat la Curtea Supremă de Administrație (Regeringsrätten). El a solicitat ca cazul să fie remis la Curtea Administrativă de Apel pentru reexaminare sau, în mod alternativ, ca Curtea Supremă de Administrație să confirme hotărârea Curții Administrative de Conturi. El s-a plâns de lipsa unei audieri orale în Curtea Administrativă de Apel și a solicitat, de asemenea, Curtea Supremă de Administrație să organizeze o ședință orală.

21. Prin scrisoarea din 28 iulie 1997, Curtea Supremă de Administrație a informat reclamantul că, în mod normal, nu a desfășurat audieri orale și i-a dat posibilitatea de a încheia recursul în scris. 22. La 26 august 1997, Curtea Supremă de Administrație a refuzat permisiunea reclamantului de a face recurs. 23. În conformitate cu capitolul 9 secțiunea 2 din Legea din 1962, o persoană bolnavă sau handicapată are dreptul la prestații de invaliditate, cu condiția ca, înainte de a ajunge la vârsta de 65 de ani, el sau ea să devină afectată funcțional pentru un timp considerabil și în așa fel încât el sau ea are nevoie de asistență temporară de către o altă persoană în viața cotidiană sau de asistență continuă pentru a fi angajat în mod câștig sau are cheltuieli suplimentare considerabile.

Nevoia totală de sprijin și asistență determină eligibilitatea pentru prestațiile de invaliditate și valoarea compensației. Prin urmare, este necesar să se examineze întreaga situație a persoanei în cauză și să se adauge necesitatea de diferite tipuri de asistență și cheltuieli suplimentare. Potrivit orientărilor Consiliului, costul total al tuturor necesităților suplimentare din cauza handicapului ar trebui să ajungă la cel puțin 28,5 % dintr-o sumă de bază orientată la indicele prețurilor (basbelopp) pentru a face individualul eligibil pentru o alocație. În 1995, atunci când reclamantul și-a făcut a doua cerere către Oficiu, acest lucru a corespuns la 10,175 coroane suedeze (SEK). 24. O hotărâre a Oficiului de Asigurare Socială în temeiul Legii din 1962 poate fi apelată la Curtea Administrativă a Județeanului și de acolo la Curtea Administrativă de Apel și la Curtea Administrativă Supremă.

25. Procedura în instanțele administrative este reglementată de dispozițiile Legii din 1971. Secțiunea 9 prevede: „Procedura este scrisă. O audiere orală poate fi avută în legătură cu o anumită chestiune, atunci când există motive pentru a presupune că acest lucru ar fi în beneficiul procedurii sau al hotărârii rapide ale cazului. În Curtea Administrativă de Apel și în Curtea Administrativă a Județeanului, se desfășoară o audiere orală dacă o parte individuală la procedură este solicitată, cu excepția cazului în care nu este necesară sau există motive speciale pentru a desfășura o audiere.” Posibilitatea unei părți individuale de a obține o audiere orală la cerere în aceste circumstanțe nu este disponibilă în cadrul procedurii dinainte de Curtea Administrativă Supremă.

26. Potrivit documentelor pregătitoare din Legea din 1971, o audiere orală poate fi un supliment valoros al procedurii scrise și poate beneficia de examinarea unui caz în două situații în special: în primul rând, atunci când este necesar să se audă un martor, un expert sau o parte sau atunci când este dificil ca o parte să prezinte cazul în scris și, în al doilea rând, atunci când diferitele poziții în acest caz trebuie rezolvate pentru a elimina problemele inutile sau inutile de litigiu. În ultimul caz, audierea orală are ca caracter pregătitor, însă s-a subliniat că o audiere orală nu ar trebui considerată ca o alternativă la procedura scrisă, ci ca un complemento la aceasta (a se vedea proiectul de legea Guvernului 1971:30, p. 535). 27. În plus, în ceea ce privește art. 9 al treilea paragraf, s-a afirmat că cererea unei părți de audiere orală ar trebui să fie luată în considerare.

Cu toate acestea, o astfel de cerere nu ar trebui să aibă o influență decisivă asupra acestei chestiuni, deoarece întrebarea dacă o audiere orală este necesară să fie determinată în principal pe baza informațiilor disponibile în acest caz. Cu toate acestea, alte circumstanțe pot fi relevante, de exemplu importanța pentru partea în cauză sau posibilitatea ca o audiere orală să îmbunătățească înțelegerea părții cu privire la o decizie viitoare în acest caz. Cu toate acestea, dacă cazul este de caracter banal sau costurile unei audieri orale ar fi disproporționate în raport cu valorile în joc în acest caz, ar putea exista motive pentru a nu ține o audiție orală (p. 537).

8. On 17 October 1994 the applicant, who was born in 1937 and had been on early retirement since 1989, applied for disability benefits under the Social Insurance Act (Lagen om allmän försäkring, 1962:381; hereinafter “the 1962 Act”). He claimed that he had extra costs following an operation on his intestines in September 1994 due to, inter alia, an increased consumption of fluids. 9. By a decision of 28 December 1994 the Social Insurance Office (försäkringskassan; hereinafter “the Office”) of the County of Stockholm rejected the application, finding that the applicant’s costs were not such as to make him eligible for benefits. 10. The applicant later made a new application, which was rejected by the Office on 8 February 1995. 11. The applicant appealed to the County Administrative Court (länsrätten) of the County of Stockholm.

On 16 May 1995 the court rejected his appeal. The court did not hold an oral hearing nor did the applicant request one. 12. Following the applicant’s further appeal, the Administrative Court of Appeal (kammarrätten) in Stockholm, by a decision of 17 November 1995, refused him leave to appeal. 13. On 5 December 1995 the applicant made yet another application for disability benefits. On 3 April 1996 the application was rejected by the Office, which again found that the applicant’s costs did not attain the required level. The Office had at its disposal three medical certificates issued by different physicians. They expressed differing opinions on the applicant’s need of extra consumption of fluids, two of them considering that there was no such need and the third one stating that the applicant was recommended, from a surgical point of view, an increased consumption of, for instance, mineral water.

14. The applicant appealed to the County Administrative Court. In a decision of 23 July 1996 the court noted that the issue in the case was whether the applicant’s extra costs attained the level required for a disability allowance under the 1962 Act. Finding that the medical evidence in the case was inconclusive and did not provide the Court with a sufficient basis for a decision, the court ordered the National Social Insurance Board (Riksförsäkringsverket; hereinafter “the Board”) to submit observations in the case. The Board answered by a letter of 13 August 1996, in which it contested the applicant’s claims. The applicant made observations in reply. 15. On 16 October 1996 the County Administrative Court gave judgment in the applicant’s favour.

Having reiterated that the medical evidence was inconclusive, the court also noted that the calculations of the applicant’s extra costs made by the Office and the applicant himself were very close on either side of the level required for entitlement to a disability allowance. In these circumstances, it gave the applicant the benefit of the doubt and granted him an allowance. An oral hearing was not requested by the applicant, nor did the court hold one of its own motion. 16. The Board appealed against the judgment to the Administrative Court of Appeal and submitted a medical certificate from a further physician, who stated that an increased consumption of fluids was necessary due to the applicant’s handicap but that there was no particular need for mineral water.

On 2 April 1997 the appellate court granted the Board leave to appeal. 17. By a letter of 23 April 1997 the applicant requested the appellate court to hold an oral hearing in the case. He did not state any reasons for his request. On 15 May 1997 it was rejected by the court. After having restated section 9 of the Administrative Court Procedure Act (Förvaltningsprocess-lagen, 1971:291; hereinafter “the 1971 Act”; see further paragraph 25 below), the court gave the following reasons: “Having regard to the subject-matter at issue and the information that has come to hand in the case, [the court] finds that an oral hearing is unnecessary and rejects the request to that effect. [The applicant] is invited to state the further circumstances he wishes to invoke and submit his final written observations in the case within two weeks after having been notified of this decision.

The case can be determined notwithstanding a failure to submit such written observations.” 18. The applicant reiterated his request for an oral hearing on 22 May 1997. He now stated that he wished to be heard in person about his working conditions and the costs of his consumption of fluids. Further, representatives of the Board should be heard about the applicable levels for entitlement to and calculation of disability allowances. 19. On 24 June 1997 the Administrative Court of Appeal rejected the applicant’s renewed request for an oral hearing and gave judgment in favour of the Board. Thus, it quashed the County Administrative Court’s judgment and confirmed the Office’s decision of 3 April 1996. Without giving any further reasons, it considered that the information in the case did not show that the applicant met the conditions for a disability allowance.

20. The applicant appealed to the Supreme Administrative Court (Regeringsrätten). He requested that the case be referred back to the Administrative Court of Appeal for re-examination or, alternatively, that the Supreme Administrative Court confirm the County Administrative Court’s judgment. He complained about the lack of an oral hearing in the Administrative Court of Appeal and also requested the Supreme Administrative Court to hold an oral hearing. 21. By a letter of 28 July 1997 the Supreme Administrative Court informed the applicant that it did not normally hold oral hearings and gave him the opportunity to complete his appeal in writing. 22. On 26 August 1997 the Supreme Administrative Court refused the applicant leave to appeal.

23. According to chapter 9, section 2 of the 1962 Act, a person who is ill or handicapped is entitled to disability benefits, provided that, before reaching the age of 65, he or she has become functionally impaired for a considerable time and to such a degree that he or she needs time-consuming assistance from another person in everyday life or continuing assistance in order to be gainfully employed or otherwise has considerable extra expenses. The total need of support and assistance determines the eligibility for disability benefits and the amount of compensation. It is thus necessary to look at the whole situation of the person in question and to add together the need for different types of assistance and the extra expenses.

According to the Board’s guidelines, the total cost of all extra needs due to the disability should come to at least 28.5% of a basic amount geared to the price index (basbelopp) in order to make the individual eligible for an allowance. In 1995, when the applicant made his second application to the Office, this corresponded to 10,175 Swedish kronor (SEK). 24. A decision by the Social Insurance Office under the 1962 Act may be appealed against to the County Administrative Court and from there on to the Administrative Court of Appeal and the Supreme Administrative Court. 25. The procedure in the administrative courts is governed by the provisions of the 1971 Act. Section 9 provides: “The proceedings are in writing.

An oral hearing may be held in regard to a certain issue, when there is reason to assume that that would be to the benefit of the proceedings or the speedy determination of the case. In the Administrative Court of Appeal and the County Administrative Court an oral hearing shall be held if requested by an individual party to the proceedings, unless it is unnecessary or there are particular reasons against holding a hearing.” The possibility for an individual party to obtain an oral hearing on request under those circumstances is not available in the proceedings before the Supreme Administrative Court.

26. According to the preparatory documents to the 1971 Act, an oral hearing can be a valuable complement to the written proceedings and may benefit the examination of a case in two situations in particular: firstly, when it is necessary to hear a witness, an expert or a party or when it is difficult for a party to present the case in writing and, secondly, when different positions in the case need to be sorted out in order to eliminate unnecessary or pointless issues of dispute. In the latter case, the oral hearing takes on a preparatory character. It was stressed, however, that an oral hearing should not to be seen as an alternative to the written procedure but as a complement to it (see Government Bill 1971:30, p. 535). 27. It was further stated, in respect of the third paragraph of section 9, that a party’s request for an oral hearing should be given great consideration.

However, such a request should not have a decisive influence on the matter, as the question whether an oral hearing is necessary is to be determined primarily on the basis of the available information in the case. Still, other circumstances may be of relevance, for instance the importance for the party of the matter at stake or the possibility that an oral hearing could enhance the party’s understanding of a future decision in the case. Nevertheless, if the case is of a trivial character or the costs of an oral hearing would be disproportionate to the values at stake in the case, there could be reason not to hold an oral hearing (p. 537).