SECȚIUNEA 1 PRIVIND REEVABILITATEA cererii nr. 62876/00 prezentată de ISTITUTO DIOCESENO PERIL SOSTENTAMENTO DEL CLERO împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), care are loc la 25 martie 2004 într-o cameră compusă din domnii C.L. Rozakis președintele Lorenzen Bonello Kovler Zagrebelsky Steiner hagiev, judecători și grefier de secțiune al dlui S. Nielsen, grefier de secțiune Având în vedere cererea sus-menționată depusă la 31 octombrie 2000, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAVOAREA reclamantului, Istituto Diocesano per il Sostentamento del Clero, este o instituție ecleziastică. El este reprezentat în fața Curții de către M. Imparato, avocat în San Prisco (Caserta). Guvernul pârât este reprezentat de agenții săi succesive, dnii U. Leanza și, respectiv, I.M. Braguglia și co-agentul său, dl F. Crisafolli. Circumstanțele speciei Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează: Paroisse S. Maria dell'Agnena era proprietarul unui teren de 2950 de metri pătrați situat în Vitulazio (Casert) și înregistrat în cadastru, fișa 3, parcela 27. printr-un decret din 16 decembrie 1974, administrația dispunea de ocupația de urgență a terenului pentru o perioadă de maximum trei ani, în vederea exproprierii sale pentru construirea unei lucrări publice. 1976, administrația Vitulazio a desfășurat ocupația materială a terenului și a început lucrările de construcție. Administrația a prelungit termenul de ocupare a terenului prin decrete din 29 martie 1979 n 542/394 și 543/392. Prin urmare, ocupația a fost autorizată până în martie 1981. 1983, preotul a numit orașul Vitulazio în fața tribunalului civil al lui S. Maria Capua Vetere. El susținea că ocupația terenului era ilegală pe motiv că aceasta se prelungise dincolo de termenul permis fără expropriere. Referindu-se la jurisprudența Curții de Casație în materie de expropriere indirectă (ocuparea achiziționatătiva) ) preotul considera că, în urma încheierii lucrării publice, dreptul de proprietate asupra parohiei fusese neutralizat; el solicita o sumă corespunzătoare valorii de piață a terenului și plata indemnizației care decurgea din ocupația temporară; punerea în funcțiune a cauzei a început la 31 ianuarie 1984. 18 noiembrie 1986, ca urmare a succesiunii ex lege din Istituto Diocesano per il sostentamento del Clero în toate beneficiile ecleziastice, acesta s-a constituit în procedură. Prin hotărârea din 18 februarie 2000, Tribunalul lui S. Maria Capua Vetere a condamnat orașul Vitulazio să plătească suma de 154 965 893 lire italiene (ITL) indexată la data hotărârii și o despăgubire pentru ocuparea legitimă a 2 959 624 indexată începând cu 13 septembrie 1978. La o dată nespecificată orașul Vitulazio a apelat la această hotărâre în fața Curții de Apel din Napoli. Procedura este în continuare pendinte. Dreptul și practica internă relevantă ocupația de urgență a unui teren În dreptul italian, procedura accelerată de expropriere permite administrației să ocupe și să construiască înainte de expropriere. Odată declarată de utilitate publică lucrarea care urmează să fie realizată și adoptată proiectul de construcție, administrația poate decide ocuparea de urgență a zonelor care urmează să fie expropriate pentru o perioadă determinată de maximum cinci ani (art. 20 din Legea nr. 865 din 1971). Acest decret devine caduc dacă ocupația materială a terenului nu are loc în termen de trei luni de la promovarea sa. După perioada de ocupație, trebuie luat un decret de expropriere formală. Ocupația autorizată a unui teren dă dreptul la o indemnizație de ocupație. Prin hotărârea nr. 470 din 1990, Curtea Constituțională a recunoscut dreptul de acces imediat la o instanță pentru a solicita indemnizația de ocupație de îndată ce terenul este ocupat din punct de vedere material, fără a fi necesar să se aștepte ca administrația să facă o ofertă de despăgubire. ii. Principiul exproprierii indirecte (occiazione dobânditetiva sau accessione Aghasta) În anii '70, mai multe administrații locale au desfășurat activități de urgență de terenuri, care nu au fost urmate de decrete de expropriere. Instanțele italiene s-au confruntat cu cazuri în care proprietarul unui teren a pierdut de facto disponibilitatea acestuia din cauza ocupației și a realizării lucrărilor de construcție a unei lucrări publice. Cu privire la întrebarea dacă, pur și simplu prin efectul lucrărilor efectuate, persoana în cauză și-a pierdut proprietatea asupra terenului, printr-o hotărâre nr. 1464 din 16 februarie 1983, Curtea de Casație a dat un răspuns afirmativ acestei întrebări, stabilind astfel principiul "exproprierii indirecte" O prezentare generală a acestei jurisprudențe în anii 80-90 figurează în Belvedere Alberghiera srl. Italia, nr 31524/96, CEDO 2000-IV și Carbonara și Ventura c. Italia, nr 24638/94, CEDH 2000-VI. 2001, astfel cum a fost modificat prin Decretul legislativ nr. 302 din 27 decembrie 2002, intrat în vigoare la 30 iunie 2003 și denumit În ceea ce privește procedura de expropriere în lumina celei mai recente jurisprudențe a Curții de Casație și, în special, codifică principiul exproprierii indirecte. Dosarul, care nu are efect retroactiv și, prin urmare, nu se aplică în cazul de față, s-a substituit, de la intrarea sa în vigoare, întregii legislații anterioare în materie de expropriere din motive de utilitate publică. 2003, Curtea de Casație în camere reunite s-a pronunțat din nou asupra principiului exproprierii indirecte, susținând că un astfel de principiu joacă un rol important în cadrul sistemului juridic italian și că acesta este compatibil cu Convenția. Mai precis, Curtea de Casație a afirmat că, având în vedere uniformitatea jurisprudenței în acest domeniu, principiul exproprierii indirecte este acum pe deplin previzibil. În ceea ce privește despăgubirea, Curtea de Casație a afirmat că despăgubirea datorată în caz de expropriere indirectă este suficientă pentru a asigura un echilibru corect între cerințele interesului general al comunității și imperativele protejării drepturilor fundamentale ale individului. (iii). Despăgubirea în caz de expropriere indirectă Conform jurisprudenței Curții de Casație aplicabilă în materie de expropriere indirectă, despăgubirea integrală, sub formă de daune-interese pentru pierderea terenului, a fost datorată persoanei interesate în schimbul pierderii proprietății pe care o implică ocupația ilegală. Legea bugetară din 1992 (art. 5a din Decretul-lege nr. 333 din 11 iulie 1992) a modificat această jurisprudență, în sensul că suma datorată în caz de expropriere indirectă nu putea depăși valoarea indemnizației prevăzute pentru cazul unei exproprieri formale. Cu toate acestea, printr-o hotărâre nr. 369 din 1996, Curtea Constituțională a declarat această dispoziție neconstituțională. 662 din 1996, care a modificat dispoziția declarată neconstituțională, compensația integrală nu poate fi acordată pentru o ocupație de teren care a avut loc înainte de 30 septembrie 1996. În acest caz, compensația atinge aproximativ 55% din valoarea terenului. 148 din 30 aprilie 1999, Curtea Constituțională a considerat o astfel de indemnizație compatibilă cu Constituția. Cu toate acestea, în aceeași hotărâre, Curtea a precizat că o indemnizație integrală, în limita valorii de piață a terenului, poate fi solicitată în cazul în care ocupația și privarea de teren nu au avut loc din motive de utilitate publică. În ceea ce privește terenurile ocupate înainte de data respectivă și procedurile pendinte la 1 ianuarie 1997, regimul prevăzut de Legea bugetară nr. 662 din 1996 rămâne în vigoare, prin urmare dispozițiile repertoriului nu se aplică în cazul de față. GRIEF invocând art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, reclamantul se plânge că a fost privat de teritoriul său într-un mod incompatibil cu art. 1 din Protocolul nr. 1. În special, acesta subliniază că, la 28 de ani de la ocuparea terenului, nu s-a plătit nicio despăgubire și susține că principiul exproprierii indirecte nu este conform principiului legalității. Reclamantul susține încălcarea dreptului său la respectarea bunurilor astfel cum este garantat prin art. 1 din Protocolul nr. 1, care este astfel formulat Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru reglementarea utilizării bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Guvernul ridică două excepții de inadmisibilitate. În primul rând, guvernul ridică o excepție de la nerespectarea termenului de șase luni. Acesta susține că cererea este tardivă în măsura în care aceaceasta a fost depusă, la mai mult de șase luni de la data la care ocupația terenului a devenit fără titlu și la mai mult de șase luni de la data la care În al doilea rând, guvernul a ridicat o excepție de la neobosirea căilor de atac interne bazate pe două părți. În primul rând, guvernul observă că reclamantul nu a contestat legitimitatea actelor administrative în fața instanțelor interne. În ceea ce privește a doua parte a excepției, guvernul observă că reclamantul nu a epuizat căile de atac interne în absența unei hotărâri interne definitive. Deși susține că, probabil, instanța națională nu va face decât să ia act de o situație deja consolidată și să declare că a existat expropriere indirectă, guvernul susține, de asemenea, că, în absența unei hotărâri definitive, este imposibil să se stabilească dacă reclamantul a fost privat sau nu de proprietatea sa. Această imposibilitate de stabilire a faptelor înainte de pronunțarea hotărârii ar împiedica Curtea să aprecieze comportamentul autorităților naționale. Pe fond, guvernul consideră că exproprierea indirectă este prevăzută de lege. Din acest motiv, chiar și în lipsa unui decret de expropriere și chiar și în absența unei hotărâri naționale, privarea de proprietate în beneficiul administrației ar fi avut deja loc în urma construcției lucrării publice. În plus, guvernul susține că privarea unui bun care are loc prin intermediul exproprierii indirecte nu este ilegală în sine, dar este pur și simplu nerespectătoare de forme, de la un moment dat. Guvernul observă că faptul că un decret de expropriere nu a fost pronunțat este, în sine, o încălcare a normelor care prezidează procedura administrativă; cu toate acestea, ar fi vorba de o încălcare pur formală, iar reclamantul ar avea posibilitatea de a obține o despăgubire proporțională cu valoarea terenului care rezultă din exproprierea indirectă. Guvernul deduce din aceasta că situația denunțată este compatibilă cu art. 1 din Protocolul nr Reclamantul se opune tezei guvernului și observă că este privat de disponibilitatea terenului său din 1976, situație care a devenit definitivă odată cu finalizarea lucrărilor. Reclamantul subliniază ilegalitatea acestei situații în absența unui decret de expropriere. În această privință, reclamantul susține că acțiunea în despăgubire pe care a introdus-o este încă în curs de desfășurare și observă că nu a primit nicio compensație până în prezent. Pe fond, reclamantul observă că aplicarea principiului exproprierii indirecte în cazul de față nu este conformă cu principiul legalității și susține că exproprierea indirectă nu a avut loc în urma unor proceduri care respectă formele, ci ca urmare a unei activități materiale desfășurate în afara oricărei trimiteri la norme pozitive. Curtea trebuie să examineze mai întâi excepțiile ridicate de guvern. În ceea ce privește excepția rezultată din nerespectarea termenului de șase luni, Curtea consideră că efectele ocupației de teren a reclamantului se analizează într-o situație continuă, care, în cazul de față, nu s-a încheiat încă. Curtea amintește că atunci când un reclamant se plânge de o situație continuă Această perioadă se încheie de la sfârșitul acesteia (a se vedea, printre altele, Almeida Garrett, Macarenhas Falcao și altele c. Portugalia, n 29813/96 și 30229/96, § 43, CEDH 2000-I Iatridis c. Grecia [GC], n 31107/96, § 50 CEDH 1999). Prin urmare, regula termenului de șase luni nu se poate aplica în cazul de față și această excepție nu poate fi reținută. În ceea ce privește prima parte a excepției întemeiate pe neobosirea căilor de atac interne, Curtea constată în primul rând că reclamantul nu pune în discuție legalitatea decretului din 16 decembrie 1974, care permite administrației să-și ocupe de urgență teritoriul. El se plânge de continuarea ocupației, după expirarea autorizației de a ocupa de urgență terenul, și anume de privarea acestuia din urmă de expropriere indirectă și de absența compensațiilor. În plus, Curtea consideră că o acțiune în fața instanței administrative nu ar fi putut duce decât la anularea actelor administrative atacate și nu ar fi putut remedia situația denunțată (a se vedea Belvedere Alberghiera srl. Italia, nr 31524/96, CEDO 2000-IV). În ceea ce privește a doua parte a excepției de la epuizarea căilor de atac interne, Curtea consideră, în lumina tuturor argumentelor părților, că această excepție este strâns legată de fondul cererii și că aceasta ridică probleme de fapt și de drept complexe care nu pot fi soluționate în această etapă a examinării cererii, dar necesită o examinare de fond. Prin urmare, aceasta nu poate fi declarată în mod vădit nefondată în temeiul articolului 35 alineatul (3) din convenție. Nu a fost stabilit niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, îmbină în fond cea de-a doua parte a excepției guvernului întemeiat pe neobosirea căilor de atac interne Declară cererea admisibilă, toate mijloacele de fond rezervate. Søren Nielsen Christos Rozakis Modululr Președinte
de la requête n
o
62876/00
présentée par
contre l'Italie
La Cour européenne des Droits de l'Homme (première section), siégeant le 25 mars 2004 en une chambre composée de
:
MM.
C.L.
Rozakis
,
président
,
P.
Lorenzen
,
G.
Bonello
,
A.
Kovler
,
V.
Zagrebelsky
,
M
me
E.
Steiner
,
M.
K.
Hajiyev,
juges
,
et de M. S.
Nielsen,
greffier de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 31 octobre 2000,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, l'Istituto Diocesano per il Sostentamento del Clero, est un établissement ecclésiastique. Il est représenté devant la Cour par M
e
Imparato, avocat à San Prisco (Caserta). Le gouvernement défendeur est représenté par ses agents successifs, respectivement MM. U. Leanza et I.M.
Braguglia et son coagent M. F. Crisafulli.
A.
Les circonstances de l'espèce
Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
La Paroisse S. Maria dell'Agnena était propriétaire d'un terrain de 2950 mètres carrés sis à Vitulazio (Caserte) et enregistré au cadastre, feuille 3, parcelle 27.
Par un arrêté du 16
décembre
1974, l'administration disposa l'occupation d'urgence du terrain pour une période maximale de trois ans, en vue de son expropriation pour la construction d'un ouvrage public.
Le 13
octobre
1976, l'administration de Vitulazio procéda à l'occupation matérielle du terrain et entama les travaux de construction. L'administration prorogea le délai d'occupation du terrain par des décrets des 29
mars
1979 n
o
542/394 et 543/392. De ce fait l'occupation était autorisée jusqu'au mars
1981.
Par un acte notifié le 3
novembre
1983, le curé assigna la ville de Vitulazio devant le tribunal civil de S. Maria Capua Vetere.
Il alléguait que l'occupation du terrain était illégale au motif que celle-ci s'était prorogée au delà du délai autorisé sans qu'il soit procédé à l'expropriation. Se référant à la jurisprudence de la Cour de cassation en matière d'expropriation indirecte (
occupazione acquisitiva
) le curé estimait qu'à la suite de l'achèvement de l'ouvrage public, le droit de propriété de la paroisse avait été neutralisé.
Il réclamait une somme correspondant à la valeur vénale du terrain et le paiement de l'indemnité découlant de l'occupation temporaire.
La mise en état de l'affaire commença le 31
janvier 1984.
Le 18
novembre
1986, suite à la succession
ex lege
de l'Istituto Diocesano per il sostentamento del Clero dans tous les bénéfices ecclésiastiques, celui-ci se constitua dans la procédure.
Par un jugement du 18
février
2000, le tribunal de S. Maria Capua Vetere condamna la ville de Vitulazio à payer la somme de 154
965
893 lires italiennes (ITL) indexée à la date de la décision et une indemnité pour l'occupation légitime de 2
959 624 indexée a partir du 13
septembre
1978.
A une date non précisée la ville de Vitulazio interjeta appel de ce jugement devant la cour d'appel de Naples.
La procédure est encore pendante.
B.
Le droit et la pratique interne pertinents
i.
L'occupation d'urgence d'un terrain
En droit italien, la procédure accélérée d'expropriation permet à l'administration d'occuper et de construire avant l'expropriation. Une fois déclarée d'utilité publique l'œuvre à réaliser et adopté le projet de construction, l'administration peut décréter l'occupation d'urgence des zones à exproprier pour une durée déterminée n'excédant pas cinq ans (article 20 de la loi n
o
865 de 1971). Ce décret devient caduc si l'occupation matérielle du terrain n'a pas lieu dans les trois mois suivant sa promulgation. Après la période d'occupation, un décret d'expropriation formelle doit être pris.
L'occupation autorisée d'un terrain donne droit à une indemnité d'occupation. Par l'arrêt n
o
470 de 1990, la Cour constitutionnelle a reconnu un droit d'accès immédiat à un tribunal pour réclamer l'indemnité d'occupation dès que le terrain est matériellement occupé, sans besoin d'attendre que l'administration procède à une offre d'indemnisation.
ii.
Le principe de l'expropriation indirecte (occupazione acquisitiva ou accessione invertita)
Dans les années 70, plusieurs administrations locales procédèrent à des occupations d'urgence de terrains, qui ne furent pas suivies de décrets d'expropriation. Les juridictions italiennes se trouvèrent confrontées à des cas où le propriétaire d'un terrain avait perdu
de facto
la disponibilité de celui-ci en raison de l'occupation et de l'accomplissement de travaux de construction d'une oeuvre publique.
Sur la question de savoir si, simplement par l'effet des travaux effectués, l'intéressé avait perdu également la propriété du terrain, par un arrêt n
o
1464 du 16
février
1983, la Cour de cassation donna une réponse affirmative à cette question, en établissant ainsi le principe de «
l'expropriation indirecte
».
Un aperçu de cette jurisprudence dans les années 80-90 figure dans
Belvedere Alberghiera srl c. Italie
, n
o
31524/96, CEDH 2000-IV et
Carbonara et Ventura c. Italie
, n
o
Le Décret Présidentiel n
o
327 du 8
juin
2001, modifié par le Décret législatif n
o
302 du 27
décembre
2002, entré en vigueur le 30
juin
2003 et dénommé «
Répertoire des dispositions législatives et réglementaires en matière d'expropriation pour cause d'utilité publique
» (ci-après «
le
Répertoire
»), régit la procédure d'expropriation à la lumière de la dernière jurisprudence de la Cour de cassation et, en particulier, codifie le principe de l'expropriation indirecte. Le Répertoire, qui n'a pas d'effet rétroactif et ne s'applique donc pas en l'espèce, s'est substitué, à partir de son entrée en vigueur, à l'ensemble de la législation précédente en matière d'expropriation pour cause d'utilité publique.
Par l'arrêt n
o
5902 du 28
mars
2003, la Cour de cassation en chambres réunies s'est à nouveau prononcée sur le principe de l'expropriation indirecte, en affirmant qu'un tel principe joue un rôle important dans le cadre du système juridique italien et qu'il est compatible avec la Convention. Plus spécifiquement, la Cour de cassation a dit qu'au vu de l'uniformité de la jurisprudence en la matière, le principe de l'expropriation indirecte est désormais pleinement «
prévisible
» et donc doit être considéré comme respectueux du principe de légalité. Quant à l'indemnisation, la Cour de cassation a affirmé que l'indemnisation due en cas d'expropriation indirecte est suffisante pour garantir un «
juste équilibre
» entre les exigences de l'intérêt général de la communauté et les impératifs de la sauvegarde des droits fondamentaux de l'individu.
iii.
L'indemnisation en cas d'expropriation indirecte
Selon la jurisprudence de la Cour de cassation applicable en matière d'expropriation indirecte, une réparation intégrale, sous forme de dommages-intérêts pour la perte du terrain, était due à l'intéressé en contrepartie de la perte de propriété qu'entraîne l'occupation illégale.
La loi budgétaire de 1992 (article 5
bis
du décret-loi n
o
333 du 11
juillet
1992) modifia cette jurisprudence, dans le sens que le montant dû en cas d'expropriation indirecte ne pouvait dépasser le montant de l'indemnité prévue pour le cas d'une expropriation formelle. Toutefois, par un arrêt n
o
369 de 1996, la Cour constitutionnelle déclara cette disposition inconstitutionnelle.
En vertu de la loi budgétaire n
o
662 de 1996, qui a modifié la disposition déclarée inconstitutionnelle, l'indemnisation intégrale ne peut pas être accordée pour une occupation de terrain ayant eu lieu avant le 30
septembre
1996.Dans ce cas, l'indemnisation atteint environ 55% de la valeur du terrain.
Par l'arrêt n
o
148 du 30 avril 1999, la Cour constitutionnelle a jugé une telle indemnité compatible avec la Constitution. Toutefois, dans le même arrêt, la Cour a précisé qu'une indemnité intégrale, à concurrence de la valeur vénale du terrain, peut être réclamée lorsque l'occupation et la privation du terrain n'ont pas eu lieu pour cause d'utilité publique.
Le Répertoire a prévu de nouveaux critères en matière d'indemnisation, qui s'appliquent uniquement en ce qui concerne les terrains occupés après le 30 septembre 1996. Quant aux terrains occupés avant cette date et aux procédures pendantes au 1
er
janvier 1997, le régime prévu par la loi budgétaire n
o
662 de 1996 reste en vigueur. Les dispositions du Répertoire ne s'appliquent donc pas en l'espèce.
GRIEF
Invoquant l'article 1 du Protocole n
o
1 de la Convention, le requérant se plaint d'avoir été privé de son terrain de manière incompatible avec l'article
1 du Protocole n
o
1.Il fait valoir notamment que, vingt-huit ans après l'occupation du terrain, aucune indemnisation n'a été versée et soutient que le principe d'expropriation indirecte n'est pas conforme au principe de légalité.
Le requérant allègue la violation de son droit au respect des biens tel que garanti par l'article 1 du Protocole n
o
1, qui est ainsi libellé
:
«
Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d'utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.
Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu'ils jugent nécessaires pour réglementer l'usage des biens conformément à l'intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d'autres contributions ou des amendes.
»
Le Gouvernement soulève deux exceptions d'irrecevabilité.
En premier lieu, le Gouvernement soulève une exception tirée du non respect du délai de six mois. Il soutient que la requête est tardive dans la mesure où celle-ci a été introduite, plus de six mois après le moment où l'occupation du terrain est devenue sans titre et plus de six mois après le moment où le «
de cuius
» du requérant a déposé le recours en dommages-intérêts devant le tribunal de S. Maria Capua Vetere.
En deuxième lieu, le Gouvernement soulève une exception tirée du non-épuisement des voies de recours internes basée sur deux volets.
Quant au premier volet, le Gouvernement fait observer que le requérant n'a pas contesté la légitimité des actes administratifs devant les juridictions internes.
Quant au deuxième volet de l'exception, le Gouvernement observe que le requérant n'a pas épuisé les voies de recours internes en l'absence d'un jugement interne définitif. Tout en soutenant que le juge national ne fera probablement que prendre acte d'une situation qui s'est déjà consolidée et déclarer qu'il y a eu expropriation indirecte, le Gouvernement soutient également qu'en l'absence d'un jugement définitif il est impossible de dire si le requérant a ou non été privé de son bien. Cette impossibilité d'établir les faits avant le jugement empêcherait la Cour d'apprécier le comportement des autorités nationales.
Sur le fond, le Gouvernement considère que l'expropriation indirecte est «
prévue par la loi
» étant donné qu'elle est constamment appliquée par la jurisprudence nationale à compter de 1983. De ce fait, même à défaut d'un décret d'expropriation, et même en l'absence d'un jugement national, la privation du bien au bénéfice de l'administration aurait déjà eu lieu à la suite de la construction de l'ouvrage public.
En outre, le Gouvernement soutient que la privation d'un bien qui a lieu par l'effet de l'expropriation indirecte n'est pas illicite en soi, mais elle est tout simplement non respectueuse des formes, à compter d'un moment donné.
Le Gouvernement observe que le fait qu'un décret d'expropriation n'ait pas été prononcé est en soi un manquement aux règles qui président à la procédure administrative. Toutefois, il s'agirait d'un manquement purement formel et le requérant aurait la possibilité d'obtenir un dédommagement proportionné à la valeur du terrain résultant de l'expropriation indirecte. Le
Gouvernement en déduit que la situation dénoncée est compatible avec l'article 1 du Protocole n
o
1.
Le requérant s'oppose à la thèse du Gouvernement.
Il fait observer qu'il est privé de la disponibilité de son terrain depuis 1976, situation devenue définitive avec l'achèvement des travaux. Le
requérant souligne l'illégalité de cette situation en l'absence d'un décret d'expropriation. A cet égard, le requérant fait valoir que l'action en dommages-intérêts qu'il a introduite est toujours pendante. Il observe qu'il n'a perçu aucune indemnité à ce jour.
Sur le fond le requérant observe que l'application du principe de l'expropriation indirecte dans le cas d'espèce n'est pas conforme au principe de légalité. Il fait valoir que l'expropriation indirecte n'a pas eu lieu à l'issue de procédures respectueuses de formes, mais à la suite d'une activité matérielle réalisée en dehors de toutes références à des règles positives.
La Cour se doit d'examiner d'abord les exceptions soulevées par le Gouvernement.
Quant à l'exception tirée du non-respect du délai de six mois, la Cour considère que les effets de l'occupation du terrain du requérant s'analysent en une «
situation continue
», qui, dans le cas d'espèce, n'a pas encore pris fin. La Cour rappelle que lorsqu'un requérant se plaint d'une «
situation continue
», ce délai court à partir de la fin de celle-ci (voir, entre autres,
Almeida Garrett, Mascarenhas Falcão et autres c.
Portugal
, n
os
29813/96 et 30229/96, §
;
Iatridis c.
Grèce
[GC], n
o
31107/96, §
‑
II
). Dès lors, la règle du délai de six mois ne saurait pas s'appliquer en l'espèce et cette exception ne saurait être retenue.
Quant au premier volet de l'exception tirée du non-épuisement des voies de recours internes, la Cour note en premier lieu que le requérant ne met pas en cause la légalité de l'arrêté du 16
décembre
1974 autorisant l'administration à occuper d'urgence son terrain. Il se plaint de la suite de l'occupation, une fois expirée l'autorisation d'occuper d'urgence le terrain, à savoir de la privation de ce dernier par effet de l'expropriation indirecte et de l'absence d'un dédommagement.
De plus, la Cour considère qu'un recours devant le tribunal administratif n'aurait pu aboutir qu'à l'annulation des actes administratifs attaqués et n'aurait pu remédier à la situation dénoncée (voir
Belvedere Alberghiera srl c. Italie
, n
o
31524/96, CEDH 2000-IV). Il s'ensuit que le deuxième volet de cette exception ne saurait être retenu.
S'agissant du deuxième volet de l'exception de non-épuisement des voies de recours internes la Cour estime, à la lumière de l'ensemble des arguments des parties, que cette exception est étroitement liée au fond de la requête et que celle-ci soulève des questions de fait et de droit complexes qui ne peuvent être résolues à ce stade de l'examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond. Dès lors, elle ne saurait être déclarée manifestement mal fondée en application de l'article 35 § 3 de la Convention. Aucun autre motif d'irrecevabilité n'a été établi.
Par ces motifs, la Cour, à l'unanimité,
Joint au fond
le deuxième volet de l'exception du Gouvernement tirée du non-épuisement des voies de recours internes
;
Déclare
la requête recevable,
tous moyens de fond réservés.
Søren
Nielsen
Christos
Rozakis
Greffier
Président