PRIMA DECIZIE FINALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 63861/00 depuse de Pietro Romolo CARLETA împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), care are loc la 1 aprilie 2004 într-o cameră compusă din domnii C.L. Rozakis președintele Lorenzen Bonello Kovler Zagrebelsky Steiner Insuranceyev, judecători și domnii S. Nielsen, grefier de secțiune; Având în vedere cererea sus-menționată depusă la 18 noiembrie 2000, având în vedere decizia parțială din 5 septembrie 2002, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie DEFINITIVĂ Reclamantul, dl Pietro Romolo Carletta, este un resortisant italian, născut în 1934 și rezident în Frangeto L'Abate (Benevent). Este reprezentat în fața Curții de către domnul L. Crisci, avocat în Benevent. Guvernul pârât este reprezentat de agenții săi succesive, domnul U. Leanza și, respectiv, domnul I.M. Braguglia, și de co-agentul său, domnul F. Crisafolli. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul deținea un teren situat în Frangeto l'Abate și înregistrat la cadastru, fișa 18, parcele 51, 56, 63, 167 și fișa 20, parcela 75. Prin decretul din 7 august 1979, primarul Frangeto l'Abate a autorizat ocupația de urgență a terenului, pentru o perioadă maximă de cinci ani, în vederea exproprierii sale. La 7 aprilie 1981, administrația a efectuat ocupația materială a terenului. Printr-un act de atribuire notificat la 8 februarie 1983, reclamantul a introdus în fața Tribunalului Civil din Benevent o acțiune în despăgubire împotriva orașului Fragneto l'Abate. Acestea susțineau că ocuparea terenului era ilegală pe motiv că aceasta s-a prelungit dincolo de termenul permis, în timp ce lucrările de construcție s-au încheiat fără a se efectua exproprierea formală a terenului și plata unei indemnizații. ) reclamantul a considerat că, în urma încheierii lucrării publice, dreptul său de proprietate fusese neutralizat și că, prin urmare, nu era posibil să recupereze disponibilitatea terenului în litigiu, ci putea doar să solicite despăgubiri. Reclamantul solicita o sumă corespunzătoare valorii de piață a terenului și o sumă pentru nealocarea terenului. La 28 martie 1983, la 20 iunie 1985, s-a depus o primă expertiză la grefă. Potrivit acestei expertize, o parte din terenul reclamantului (parcelele 51, 56 și 63) fusese utilizat pentru construirea unui drum; cealaltă parte a terenului ocupat (parcela 75) trebuia să fie utilizată pentru construirea de canale. În 1997, a fost depus un supliment de expertiză la transplant. Expertul nota că parcela 167 nu a fost ocupată de administrație. În ceea ce privește partea utilizată pentru construirea drumului, și anume 148 de metri pătrați, expertul a estimat că reclamantul a pierdut proprietatea, că acest teren a fost zidibil și a fost de 20 000 ITL pe metru pătrat. Cu toate acestea, în conformitate cu legea nr. 662 din 1996, care a intrat în vigoare între timp, această sumă trebuia redusă la 10 165 ITL pe metru pătrat. În ceea ce privește cealaltă parte a terenului, expertul a estimat că reclamantul mai deținea această sumă și că sistemul de canalizare prin care trecea reprezenta o servitute de trecere și că prejudiciul suferit se ridica la 208 000 ITL. În prezent, procedura este pendinte în primă instanță. Dreptul și practica internă relevantă i. Ocuparea de urgență a unui teren În dreptul italian, procedura accelerată de expropriere permite administrației să ocupe și să construiască înainte de expropriere. Odată declarată de utilitate publică lucrarea care urmează să fie realizată și adoptată proiectul de construcție, administrația poate decide ocuparea de urgență a zonelor care urmează să fie expropriate pentru o perioadă determinată de maximum cinci ani (art. 20 din Legea nr. 865 din 1971). Acest decret devine caduc dacă ocupația materială a terenului nu are loc în termen de trei luni de la promovarea sa. După perioada de ocupație, trebuie luat un decret de expropriere formală. Ocupația autorizată a unui teren dă dreptul la o indemnizație de ocupație. Prin hotărârea nr. 470 din 1990, Curtea Constituțională a recunoscut dreptul de acces imediat la o instanță pentru a solicita indemnizația de ocupație de îndată ce terenul este ocupat din punct de vedere material, fără a fi necesar să se aștepte ca administrația să facă o ofertă de despăgubire. ii. Principiul exproprierii indirecte (occiazione dobânditetiva sau accessione Aghasta) În anii '70, mai multe administrații locale au desfășurat activități de urgență de terenuri, care nu au fost urmate de decrete de expropriere. Instanțele italiene s-au confruntat cu cazuri în care proprietarul unui teren a pierdut de facto disponibilitatea acestuia din cauza ocupației și a realizării lucrărilor de construcție a unei lucrări publice. Cu privire la întrebarea dacă, pur și simplu prin efectul lucrărilor efectuate, persoana în cauză și-a pierdut proprietatea asupra terenului, printr-o hotărâre nr. 1464 din 16 februarie 1983, Curtea de Casație a dat un răspuns afirmativ acestei întrebări, stabilind astfel principiul "exproprierii indirecte" O prezentare generală a acestei jurisprudențe în anii 80-90 figurează în Belvedere Alberghiera srl. Italia, nr 31524/96, CEDO 2000-IV și Carbonara și Ventura c. Italia, nr 24638/94, CEDH 2000-VI. 2001, astfel cum a fost modificat prin Decretul legislativ nr. 302 din 27 decembrie 2002, intrat în vigoare la 30 iunie 2003 și denumit În ceea ce privește procedura de expropriere în lumina celei mai recente jurisprudențe a Curții de Casație și, în special, codifică principiul exproprierii indirecte. Dosarul, care nu are efect retroactiv și, prin urmare, nu se aplică în cazul de față, s-a substituit, de la intrarea sa în vigoare, întregii legislații anterioare în materie de expropriere din motive de utilitate publică. 2003, Curtea de Casație în camere reunite s-a pronunțat din nou asupra principiului exproprierii indirecte, susținând că un astfel de principiu joacă un rol important în cadrul sistemului juridic italian și că acesta este compatibil cu Convenția. Mai precis, Curtea de Casație a afirmat că, având în vedere uniformitatea jurisprudenței în acest domeniu, principiul exproprierii indirecte este acum pe deplin previzibil. În ceea ce privește despăgubirea, Curtea de Casație a afirmat că despăgubirea datorată în caz de expropriere indirectă este suficientă pentru a asigura un echilibru corect între cerințele interesului general al comunității și imperativele protejării drepturilor fundamentale ale individului. iii. Despăgubirea în caz de expropriere indirectă Conform jurisprudenței Curții de Casație aplicabilă în materie de expropriere indirectă, o despăgubire integrală, sub formă de daune-interese pentru pierderea terenului, se datora părții interesate în schimbul pierderii proprietății pe care o implică ocupația ilegală. Legea bugetară din 1992 (art. 5a din Decretul-lege nr 333 din 11 iulie 1992) a modificat această jurisprudență, în sensul că suma datorată în caz de expropriere indirectă nu putea depăși valoarea indemnizației prevăzute pentru cazul unei exproprieri formale. Cu toate acestea, printr-o hotărâre nr. 369 din 1996, Curtea Constituțională a declarat această dispoziție neconstituțională. 662 din 1996, care a modificat dispoziția declarată neconstituțională, compensația integrală nu poate fi acordată pentru o ocupație de teren care a avut loc înainte de 30 septembrie 1996. În acest caz, compensația atinge aproximativ 55% din valoarea terenului. 148 din 30 aprilie 1999, Curtea Constituțională a considerat o astfel de indemnizație compatibilă cu Constituția. Cu toate acestea, în aceeași hotărâre, Curtea a precizat că o indemnizație integrală, în limita valorii de piață a terenului, poate fi solicitată în cazul în care ocupația și privarea de teren nu au avut loc din motive de utilitate publică. GRIEF invocând art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamantul se plânge că a fost expropriat de facto, prin efectul ocupației terenului său timp de aproximativ douăzeci și trei de ani și al pierderii disponibilității acestuia. El susține că nu a avut nici un remediu pentru a-și apăra dreptul la respectarea bunurilor și că nu i s-a plătit nici o indemnizație. ÎN DREPT, invocând art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamantul se plânge că a fost de facto art. 1 din Protocolul nr. 1 prevede că orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietății sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru reglementarea utilizării bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Guvernul ridică două excepții de inadmisibilitate. În primul rând, guvernul ridică o excepție de la nerespectarea termenului de șase luni și susține că cererea este tardivă în măsura în care aceaceasta a fost introdusă, la mai mult de șase luni de la data la care ocuparea terenului a devenit fără titlu și la mai mult de șase luni de la data la care reclamantul a depus acțiunea în despăgubire în fața Tribunalului din Benevent. În al doilea rând, guvernul ridică o excepție de la neobosirea căilor de atac interne bazate pe două componente: în ceea ce privește prima parte a excepției, guvernul observă că motivul întemeiat pe durata procedurii a fost declarat inadmisibil la 5 septembrie 2002, pentru neerodarea căilor de atac interne. În opinia sa, Curtea ar trebui să ajungă la aceeași concluzie cu privire la motivul întemeiat pe încălcarea dreptului la respectarea bunurilor reclamantului, întrucât acest ultim motiv nu ar fi autonom în raport cu primul. În ceea ce privește a doua parte a excepției, guvernul constată că reclamantul nu a epuizat căile de atac interne în absența unei hotărâri interne definitive. Deși susține că instanța națională nu va face decât să ia act de o situație care s-a consolidat deja și să declare că a existat expropriere indirectă, guvernul susține, de asemenea, că, în absența acestei hotărâri, este imposibil să se stabilească dacă reclamantul a fost privat sau nu de proprietatea sa. Această imposibilitate de stabilire a faptelor înainte de pronunțarea hotărârii ar împiedica Curtea să aprecieze comportamentul autorităților naționale, în special în cazul în care faptele ar fi prezentate în mod confuz. Pe fond, guvernul consideră că exproprierea indirectă este prevăzută de lege Din acest motiv, chiar și în lipsa unui decret de expropriere și chiar și în absența unei hotărâri naționale, privarea de proprietate în beneficiul administrației ar fi avut deja loc în urma construcției lucrării publice. În plus, guvernul susține că privarea unui bun care are loc prin intermediul exproprierii indirecte nu este ilegală în sine, dar este pur și simplu nerespectătoare de forme, de la un moment dat. Guvernul observă că faptul că un decret de expropriere nu a fost pronunțat este în sine o încălcare a normelor care prezidează procedura administrativă. Cu toate acestea, ar fi vorba de o încălcare pur formală, iar reclamantul ar avea posibilitatea de a obține o despăgubire proporțională cu valoarea terenului ca urmare a exproprierii indirecte. Guvernul deduce din aceasta că situația denunțată este compatibilă cu art. 1 din Protocolul n Reclamantul se opune tezei guvernului. În al doilea rând, observă că nu a primit nicio compensație până în prezent. În această privință, reclamantul susține că a trebuit să introducă o acțiune în despăgubire și că aceaceasta este încă în curs de desfășurare. Reclamantul subliniază ilegalitatea acestei situații și consideră că dreptul italian nu oferă soluții adecvate. Reclamantul concluzionează că nu există probleme de inadmisibilitate în acest caz. Curtea trebuie să examineze mai întâi excepțiile ridicate de guvern. În ceea ce privește excepția de la nerespectarea termenului de șase luni, Curtea consideră că efectele ocupației terenului reclamantului se analizează într-o situație continuă, care, în cazul de față, nu a avut încă sfârșit. Curtea amintește că, atunci când un reclamant se plânge de o situație continuă, acest termen începe de la sfârșitul acesteia (a se vedea, printre altele, Almeida Garrett, Masarenhas Falcăo și alții c. Portugalia, n 29813/96 și 30229/96, § 43, CEDO 2000 Iatridis c. Grecia [GC], n 31107/96, § 50, CEDO 1999 . Prin urmare, regula termenului de șase luni nu se poate aplica în cazul de față și această excepție nu poate fi reținută. În ceea ce privește prima parte a excepției de la epuizarea căilor de atac interne, Curtea consideră, în conformitate cu jurisprudența sa (a se vedea printre altele Erkner și Hofauer c. Austria, Hotărârea din 23 aprilie 1987, seria A n 117, § 72 și următoarele), că motivul întemeiat pe încălcarea dreptului la respectarea bunurilor reclamantului este autonom în raport cu cel întemeiat pe durata procedurii, care a fost declarat inadmisibil; rezultă că prima parte a acestei excepții nu poate fi reținută. În ceea ce privește a doua parte a excepției de la epuizarea căilor de atac interne, Curtea consideră, în lumina tuturor argumentelor părților, că această excepție este strâns legată de fondul cererii și că aceasta ridică probleme de fapt și de drept complexe care nu pot fi soluționate în această etapă a examinării cererii, dar necesită o examinare de fond. Prin urmare, aceasta nu poate fi declarată în mod vădit nefondată în temeiul articolului 35 alineatul (3) din convenție. Prin aceste motive nu a fost stabilit niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, joint în fond a doua parte a excepției guvernului întemeiat pe neobosirea căilor de atac interne Declară restul cererii admisibile, toate mijloacele de fond rezervate. Soren N ielsen Christos Rozakis Modulul Președinte
de la requête n
o
63861/00
présentée par Pietro Romolo CARLETTA
contre l'Italie
La Cour européenne des Droits de l'Homme (première section), siégeant le 1
er
avril 2004 en une chambre composée de
:
MM.
C.L.
Rozakis
,
président
,
P.
Lorenzen
,
G.
Bonello
,
A.
Kovler
,
V.
Zagrebelsky
,
M
me
E.
Steiner
,
M.
K.
Hajiyev,
juges
,
et de M. S. N
ielsen,
greffier de section,
Vu la requête susmentionnée introduite le 18 novembre 2000,
Vu la décision partielle du 5 septembre 2002,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Pietro Romolo Carletta, est un ressortissant italien, né en 1934 et résidant à Fragneto L'Abate (Bénévent). Il est représenté devant la Cour par M
e
Braguglia, et par son coagent, M. F. Crisafulli.
A.
Les circonstances de l'espèce
Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
Le requérant était propriétaire d'un terrain sis à Fragneto l'Abate et enregistré au cadastre, feuille 18, parcelles 51, 56, 63, 167 et feuille 20, parcelle 75.
Par un arrêté du 7 août 1979, le maire de Fragneto l'Abate autorisa l'occupation d'urgence du terrain, pour une période maximale de cinq ans, en vue de son expropriation.
Le 7 avril 1981, l'administration procéda à l'occupation matérielle du terrain.
Par un acte d'assignation notifié le 8 février 1983, le requérant introduisit devant le tribunal civil de Bénévent une action en dommages-intérêts à l'encontre de la ville de Fragneto l'Abate.
Ils faisait valoir que l'occupation du terrain était illégale au motif que celle-ci s'était prorogée au-delà du délai autorisé, alors que les travaux de construction s'étaient terminés sans qu'il fût procédé à l'expropriation formelle du terrain et au paiement d'une indemnité.
Se référant à la jurisprudence de la Cour de cassation en matière d'expropriation indirecte (
occupazione acquisitiva
) le requérant estimait qu'à la suite de l'achèvement de l'ouvrage public, son droit de propriété avait été neutralisé et que, par conséquent, il ne lui était pas possible de récupérer la disponibilité du terrain litigieux, mais pouvait seulement demander les dommages-intérêts. Le requérant réclamait une somme correspondant à la valeur vénale du terrain et une somme pour non jouissance du terrain.
La mise en état de l'affaire commença le 28 mars 1983
.
Le 20 juin 1985, une première expertise fut déposée au greffe. Selon
cette expertise, une partie du terrain du requérant (parcelles 51, 56 et 63) avait été utilisée pour la construction d'une route ; l'autre partie du terrain occupé (parcelle 75) devait servir pour la construction d'égouts.
En 1997, un complément d'expertise fut déposé au greffe. L'expert nota que la parcelle 167 n'avait pas été occupée par l'administration.
Pour ce qui est de la partie utilisée pour construire la route, à savoir 148 mètres carrés, l'expert estima que le requérant en avait perdu la propriété, que ce terrain était constructible et valait 20 000 ITL le mètre carré.
Cependant, conformément à la loi n
o
662 de 1996, entre-temps entrée en vigueur, cette somme devait être réduite à 10 165 ITL le mètre carré. Pour
ce qui est de l'autre partie du terrain, l'expert estima que le requérant en était encore propriétaire et que le système d'égouts le traversant constituait une servitude de passage et que le préjudice souffert s'élevait à 208
La procédure est actuellement pendante en première instance.
B.
Le droit et la pratique interne pertinent
i. L'occupation d'urgence d'un terrain
En droit italien, la procédure accélérée d'expropriation permet à l'administration d'occuper et de construire avant l'expropriation. Une fois déclarée d'utilité publique l'œuvre à réaliser et adopté le projet de construction, l'administration peut décréter l'occupation d'urgence des zones à exproprier pour une durée déterminée n'excédant pas cinq ans (article 20 de la loi n
o
865 de 1971). Ce décret devient caduc si l'occupation matérielle du terrain n'a pas lieu dans les trois mois suivant sa promulgation. Après la période d'occupation, un décret d'expropriation formelle doit être pris.
L'occupation autorisée d'un terrain donne droit à une indemnité d'occupation. Par l'arrêt n
o
470 de 1990, la Cour constitutionnelle a reconnu un droit d'accès immédiat à un tribunal pour réclamer l'indemnité d'occupation dès que le terrain est matériellement occupé, sans besoin d'attendre que l'administration procède à une offre d'indemnisation.
ii. Le principe de l'expropriation indirecte (occupazione acquisitiva ou accessione invertita)
Dans les années 70, plusieurs administrations locales procédèrent à des occupations d'urgence de terrains, qui ne furent pas suivies de décrets d'expropriation. Les juridictions italiennes se trouvèrent confrontées à des cas où le propriétaire d'un terrain avait perdu
de facto
la disponibilité de celui-ci en raison de l'occupation et de l'accomplissement de travaux de construction d'une oeuvre publique.
Sur la question de savoir si, simplement par l'effet des travaux effectués, l'intéressé avait perdu également la propriété du terrain, par un arrêt n
o
1464 du 16
février
1983, la Cour de cassation donna une réponse affirmative à cette question, en établissant ainsi le principe de «
l'expropriation indirecte
».
Un aperçu de cette jurisprudence dans les années 80-90 figure dans
Belvedere Alberghiera srl c. Italie
, n
o
31524/96, CEDH 2000-IV et
Carbonara et Ventura c. Italie
, n
o
Le Décret Présidentiel n
o
327 du 8
juin
2001, modifié par le Décret législatif n
o
302 du 27
décembre
2002, entré en vigueur le 30
juin
2003 et dénommé «
Répertoire des dispositions législatives et réglementaires en matière d'expropriation pour cause d'utilité publique
» (ci-après «
le
Répertoire
»), régit la procédure d'expropriation à la lumière de la dernière jurisprudence de la Cour de cassation et, en particulier, codifie le principe de l'expropriation indirecte. Le Répertoire, qui n'a pas d'effet rétroactif et ne s'applique donc pas en l'espèce, s'est substitué, à partir de son entrée en vigueur, à l'ensemble de la législation précédente en matière d'expropriation pour cause d'utilité publique.
Par l'arrêt n
o
5902 du 28
mars
2003, la Cour de cassation en chambres réunies s'est à nouveau prononcée sur le principe de l'expropriation indirecte, en affirmant qu'un tel principe joue un rôle important dans le cadre du système juridique italien et qu'il est compatible avec la Convention. Plus spécifiquement, la Cour de cassation a dit qu'au vu de l'uniformité de la jurisprudence en la matière, le principe de l'expropriation indirecte est désormais pleinement «
prévisible
» et donc doit être considéré comme respectueux du principe de légalité. Quant à l'indemnisation, la Cour de cassation a affirmé que l'indemnisation due en cas d'expropriation indirecte est suffisante pour garantir un «
juste équilibre
» entre les exigences de l'intérêt général de la communauté et les impératifs de la sauvegarde des droits fondamentaux de l'individu.
iii. L'indemnisation en cas d'expropriation indirecte
Selon la jurisprudence de la Cour de cassation applicable en matière d'expropriation indirecte, une réparation intégrale, sous forme de dommages-intérêts pour la perte du terrain, était due à l'intéressé en contrepartie de la perte de propriété qu'entraîne l'occupation illégale.
La loi budgétaire de 1992 (article 5
bis
du décret-loi n
o
333 du 11
juillet
1992) modifia cette jurisprudence, dans le sens que le montant dû en cas d'expropriation indirecte ne pouvait dépasser le montant de l'indemnité prévue pour le cas d'une expropriation formelle. Toutefois, par un arrêt n
o
369 de 1996, la Cour constitutionnelle déclara cette disposition inconstitutionnelle.
En vertu de la loi budgétaire n
o
662 de 1996, qui a modifié la disposition déclarée inconstitutionnelle, l'indemnisation intégrale ne peut pas être accordée pour une occupation de terrain ayant eu lieu avant le 30
septembre
1996.Dans ce cas, l'indemnisation atteint environ 55% de la valeur du terrain.
Par l'arrêt n
o
148 du 30 avril 1999, la Cour constitutionnelle a jugé une telle indemnité compatible avec la Constitution. Toutefois, dans le même arrêt, la Cour a précisé qu'une indemnité intégrale, à concurrence de la valeur vénale du terrain, peut être réclamée lorsque l'occupation et la privation du terrain n'ont pas eu lieu pour cause d'utilité publique.
GRIEF
Invoquant l'article 1 du Protocole n
o
1, le requérant se plaint d'avoir été
de facto
exproprié, par l'effet de l'occupation de son terrain pendant environ vingt-trois ans et de la perte de disponibilité de celui-ci. Il fait valoir qu'il n'a eu aucun remède pour défendre son droit au respect des biens et qu'aucune indemnité ne lui a été versée.
Invoquant l'article 1 du Protocole n
o
1, le requérant se plaint d'avoir été
de facto
exproprié par l'effet de l'occupation de son terrain, et de n'avoir perçu aucune indemnisation.
L'article 1 du Protocole n
o
1 dispose
:
«
Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d'utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.
Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu'ils jugent nécessaires pour réglementer l'usage des biens conformément à l'intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d'autres contributions ou des amendes.
»
Le Gouvernement soulève deux exceptions d'irrecevabilité.
En premier lieu, le Gouvernement soulève une exception tirée du non respect du délai de six mois. Il soutient que la requête est tardive dans la mesure où celle-ci a été introduite, plus de six mois après le moment où l'occupation du terrain est devenue sans titre et plus de six mois après le moment où le requérant a déposé le recours en dommages-intérêts devant le tribunal de Bénévent.
En deuxième lieu, le Gouvernement soulève une exception tirée du non épuisement des voies de recours internes basée sur deux volets.
Quant au premier volet de l'exception, le Gouvernement fait observer que le grief tiré de la durée de la procédure a été déclaré irrecevable en date du 5 septembre 2002, pour non épuisement des voies de recours internes. Selon lui, la Cour devrait parvenir à la même conclusion pour le grief tiré d'une atteinte au droit au respect des biens du requérant, puisque ce dernier grief ne serait pas autonome par rapport au premier.
Quant au deuxième volet de l'exception, le Gouvernement observe que le requérant n'a pas épuisé les voies de recours internes en l'absence d'un jugement interne définitif. Tout en soutenant que le juge national ne fera que prendre acte d'une situation qui s'est déjà consolidée et déclarer qu'il y a eu expropriation indirecte, le Gouvernement soutient également qu'en l'absence de ce jugement il est impossible de dire si le requérant a ou non été privé de son bien. Cette impossibilité d'établir les faits avant le jugement empêcherait la Cour d'apprécier le comportement des autorités nationales, surtout en l'espèce où les faits seraient présentés de manière confuse.
Sur le fond, le Gouvernement considère que l'expropriation indirecte est «
prévue par la loi
» étant donné qu'elle est constamment appliquée par la jurisprudence nationale à compter de 1983. De ce fait, même à défaut d'un décret d'expropriation, et même en l'absence d'un jugement national, la privation du bien au bénéfice de l'administration aurait déjà eu lieu à la suite de la construction de l'ouvrage public.
En outre, le Gouvernement soutient que la privation d'un bien qui a lieu par l'effet de l'expropriation indirecte n'est pas illicite en soi, mais elle est tout simplement non respectueuse des formes, à compter d'un moment donné.
Le Gouvernement observe que le fait qu'un décret d'expropriation n'ait pas été prononcé est en soi un manquement aux règles qui président à la procédure administrative. Toutefois, il s'agirait d'un manquement purement formel et le requérant aurait la possibilité d'obtenir un dédommagement proportionné à la valeur du terrain en conséquence de l'expropriation indirecte. Le Gouvernement en déduit que la situation dénoncée est compatible avec l'article 1 du Protocole n
o
1.
Le requérant s'oppose à la thèse du Gouvernement.
Il fait observer qu'il est privé de la disponibilité de son terrain depuis 1981 et que cette perte de disponibilité est devenue totale avec l'achèvement des travaux. En deuxième lieu, il observe qu'il n'a perçu aucune indemnité à ce jour. A cet égard, le requérant fait valoir qu'il a dû introduire une action en dommages-intérêts et que celle-ci est toujours pendante.
Le requérant souligne l'illégalité de cette situation et considère que le droit italien ne lui fournit pas de remèdes adéquats. Le requérant en conclut qu'aucun problème d'irrecevabilité ne se pose en l'espèce.
La Cour se doit d'examiner d'abord les exceptions soulevées par le Gouvernement.
Quant à l'exception tirée du non respect du délai de six mois, la Cour considère que les effets de l'occupation du terrain du requérant s'analysent en une «
situation continue
», qui, dans le cas d'espèce, n'a pas encore eu fin. La Cour rappelle que lorsqu'un requérant se plaint d'une
«
situation
continue
», ce délai court à partir de la fin de celle-ci (voir, entre autres,
Almeida Garrett, Mascarenhas Falcão et autres c.
Portugal
, n
os
29813/96 et 30229/96, §
2000
‑
I
;
Iatridis c.
Grèce
[GC], n
o
31107/96, §
‑
II
). Dès lors, la règle du délai de six mois ne saurait pas s'appliquer en l'espèce et cette exception ne saurait être retenue.
Quant au premier volet de l'exception tirée du non épuisement des voies de recours internes, la Cour considère, conformément à sa jurisprudence (voir parmi d'autres
Erkner et Hofauer c. Autriche,
arrêt du 23 avril 1987, série A n
o
117, §§ 72 et suivants), que le grief tiré d'une atteinte au droit au respect des biens du requérant est autonome par rapport à celui tiré de la durée de la procédure, qui a été déclaré irrecevable. Il s'ensuit que le premier volet de cette exception ne saurait être retenu.
S'agissant du deuxième volet de l'exception de non épuisement des voies de recours internes, la Cour estime, à la lumière de l'ensemble des arguments des parties, que cette exception est étroitement liée au fond de la requête et que celle-ci soulève des questions de fait et de droit complexes qui ne peuvent être résolues à ce stade de l'examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond. Dès lors, elle ne saurait être déclarée manifestement mal fondée en application de l'article 35 § 3 de la Convention. Aucun autre motif d'irrecevabilité n'a été établi.
Par ces motifs, la Cour, à l'unanimité,
Joint au fond
le 2
ème
volet de l'exception du Gouvernement tirée du non épuisement des voies de recours internes
;
Déclare
le restant de la requête recevable,
tous moyens de fond réservés.
Soren N
ielsen
Christos
Rozakis
Greffier
Président