PRIMA DECIZIE FINALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 65272/01 prezentate de Dora CHIRI (n împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), care se află la 10 iunie 2004 într-o cameră compusă din domnii C.L. Rozakis președintele Lorenzen Bonello Kovler Zagrebelsky Steiner Insuranceyev, judecători și S. Quesada, grefier adjunct al secțiunii Având în vedere cererea sus-menționată depusă la 17 iunie 2000, având în vedere decizia parțială din 28 ianuarie 2003, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de recurentă, După ce a deliberat, face următoarea decizie DEFINITIVĂ Recurenta, Dora Chiro, este o resortisantă italiană născută în 1934 și rezidentă în San Severo. Aceasta este reprezentată în fața Curții de către domnul Iasiello, avocat la Genova. Guvernul pârât este reprezentat de agenții săi succesive, dnii U. Leanza și, respectiv, I.M. Braguglia, și de co-agentul său, dl F. Crisafolli. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează: reclamanta a fost coproprietar al unui teren situat în Poggio Imperial (Foggia) și înregistrat la cadastru, fișa 14, parcela 117. Prin decretele din 25 august 1980, 28 august 1980 și 15 noiembrie 1980, ladmunistration de Poggio Imperiale decretat la 12 044 metri pătrați aparținând recurentei, pentru o perioadă maximă de cinci ani, în vederea exproprierii acesteia pentru construirea unei șosele, a unei șosele și a unui sistem de colectare. În 1980, primăria Poggio Imperiale s-a ocupat de ocupația materială a terenului și a început lucrările de construcție. printr-un act notificat la 3 decembrie 1986, reclamanta a atribuit orașul Poggio Imperial în fața instanței civile din Lucera. Recurenta susținea că ocupația terenului său era ilegală pe motiv că aceasta era prelungită dincolo de termenul permis, în timp ce lucrările de construcție se încheiaseră fără a se face nici un fel de expropriere formală a terenului și de plata unei despăgubiri. Referindu-se la jurisprudența Curții de Casație în materie de expropriere indirectă (dejazione acquisitiva), recurenta ‐ că, ca urmare a încheierii actului public, dreptul său de proprietate fusese neutralizat și, prin urmare, nu i se putea permite să solicite restituirea terenului în litigiu, ci numai prejudiciile Interese care decurg din ocuparea terenului. Recurenta a solicitat o sumă corespunzătoare valorii de piață a terenului și o sumă pentru non-jurisdicție a terenului. Punerea în aplicare a cauzei a început la 6 iulie 1987. Din această expertiză reiese că transformarea ireversibilă a terenului a avut loc în 1985 și că reclamanta a fost privată de terenul său la acea dată. L În 2002, tribunalul din Lucera a declarat că proprietatea terenului a trecut la administrație prin efect al construcției de lucrări publice. Întrucât transferul de proprietate a avut loc în cadrul unei ocupații ilegale de teren, reclamanta avea dreptul la daune-interese calculate pe baza legii nr. 662 din 1996, intrat în vigoare în cursul procedurii. Prin urmare, Tribunalul a acordat recurentei 141 868,70 EUR pentru pierderea proprietății de teren, care urmează să fie indexată începând cu 1996, plus 8 893,28 EUR pentru ocupația temporară. Din dosar reiese că reclamanta nu a fost încă despăgubită. Locația de urgență a unui teren În dreptul italian, procedura accelerată de expropriere permite administrației de ocupație și de a construi înainte de expropriere. Odată declarată de interes public lucrarea de realizat și adoptat proiectul de construcție, administrația poate desface ocupația de urgență a zonelor de expropriere pentru o perioadă determinată nu mai mult de cinci ani (art. 20 din Legea nr. 865 din 1971). Acest decret devine caduc dacă ocupația materială a terenului nu are loc în termen de trei luni de la promovarea sa. După perioada de ocupație, trebuie luat un decret de expropriere formală. 470 din 1990, Curtea Constituțională a recunoscut un drept de acces imediat la o instanță pentru a declara dreptul de a-și exercita competența de îndată ce terenul este ocupat din punct de vedere material, fără a fi necesar să se aștepte ca administrația să facă o ofertă de despăgubire. (ii. Principiul de expropriere indirectă (occiazione achizitiva sau accessione În anii '70, mai multe administrații locale au desfășurat activități de urgență de teren, care nu au fost urmate de decrete de expropriere. Instanțele italiene s-au confruntat cu cazuri în care proprietarul unui teren a pierdut de facto disponibilitatea acestuia din cauza ocupației și a activității de construcție a unei lucrări publice. În ceea ce privește întrebarea dacă, pur și simplu prin intermediul lucrărilor efectuate, l mai pierduse și proprietatea terenului, printr-o hotărâre nr. 1464 din 16 februarie 1983, Curtea de Casație a dat un răspuns afirmativ la această întrebare, stabilind astfel principiul "lamaiei indirecte" o prezentare generală a acestei jurisprudențe în anii 80-90 figurează în Belvedere Alberghiera srl. Italia, nr 31524/96, CEDO 2000-IV și Carbonara și Ventura c. Italia, nr 24638/94, CEDH 2000-VI. 2001, astfel cum a fost modificat prin Decretul legislativ nr. 302 din 27 decembrie 2002, intrat în vigoare la 30 iunie 2003 și denumit În ceea ce privește procedura de expropriere în lumina celei mai recente jurisprudențe a Curții de Casație și, în special, codifică principiul exproprierii indirecte. Repertoriul, care nu a avut un efect mai mare și, prin urmare, nu se aplică în cazul de față, și anume, de la intrarea sa în vigoare, la întreaga legislație anterioară în materie de expropriere din motive de interes public. Prin Hotărârea nr. 5902 din 28 martie 2003, Curtea de Casație în camere reunite s.n. este din nou pronunțată asupra principiului exproprierii indirecte, prin mai precis că un astfel de principiu joacă un rol important în cadrul sistemului juridic italian și că este compatibil cu Convenția. Mai precis, Curtea de Casație a declarat că ..în lumina jurisprudenței în domeniu, principiul exproprierii indirecte este acum pe deplin previzibil. În ceea ce privește dreptul la despăgubiri, Curtea de Casație a afirmat că despăgubirea datorată în caz de expropriere indirectă este suficientă pentru a asigura un echilibru corect între cerințele de interes general al comunității și imperativele de protecție a drepturilor fundamentale ale persoanelor. (iii). În conformitate cu jurisprudența Curții de Casație aplicabilă în materie de expropriere indirectă, despăgubirile integrale, sub formă de daune-interese pentru pierderea terenului, erau datorate în schimbul pierderii proprietății pe care o deținea ilegal. Legea bugetară din 1992 (art. 5a din Decretul-lege nr. 333 din 11 iulie 1992) a modificat această jurisprudență, în sensul că suma datorată în caz de expropriere indirectă nu putea depăși valoarea la care se intenționase exproprierea formală. Cu toate acestea, printr-o hotărâre nr. 369 din 1996, Curtea Constituțională a declarat această dispoziție neconstituțională. 662 din 1996, care a modificat dispoziția declarată neconstituțională, despăgubirea integrală nu poate fi acordată pentru o ocupație de teren care a avut loc înainte de 30 septembrie 1996. În acest caz, dreptul la despăgubiri atinge aproximativ 55 % din valoarea terenului. Prin l 148 din 30 aprilie 1999, Curtea Constituțională a pronunțat o astfel de indemnizație compatibilă cu Constituția. Cu toate acestea, în aceeași hotărâre, Curtea a precizat că o indemnizație integrală, în limita valorii de piață a terenului, poate fi solicitată atunci când ocupația și privarea de teren nu au avut loc pentru cauză de utilitate publică. Prin Hotărârea nr. 10679 din 11 august 2000, Curtea de Casație a confirmat legitimitatea aplicării Legii nr. 662 din 1996 pentru orice ocupație de teren care a avut loc înainte de 30 septembrie 1996. Repertoriul a prevăzut noi criterii în materie de despăgubiri, care se aplică numai în ceea ce privește terenurile ocupate după 30 septembrie 1996. În ceea ce privește terenurile ocupate înainte de această dată și procedurile pendinte la 1 ianuarie 1997, regimul prevăzut de Legea bugetară nr. 662 din 1996 rămâne în vigoare. Prin urmare, dispozițiile repertoriului nu se aplică în speță. GRIFS Recurenta se plânge că a fost privată de terenul său într-un mod incompatibil cu art. 1 din Protocolul nr. 1. Aceasta susține în special că, la aproximativ douăzeci și trei de ani după ce a ocupat terenul său, aceasta nu a primit încă despăgubiri. Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, recurenta invocă încălcarea dreptului său de a avea acces la o instanță, pe motiv că, în perioada de ocupație autorizată, aceasta nu dispune de nici o acțiune care să îi permită să solicite o indemnizație. Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Guvernul ridică două excepții de la aceasta. În primul rând, guvernul ridică o excepție de la nerespectarea termenului de șase luni și susține că cererea este tardivă în măsura în care a fost introdusă la mai mult de șase luni de la momentul în care ocupația terenului a devenit fără titlu. În al doilea rând, guvernul ridică o excepție de la neobosirea căilor de atac interne bazate pe două componente. În ceea ce privește prima parte a excepției, guvernul observă că cauza întemeiată pe durata procedurii a fost declarată inadmisibilă la data de 28 ianuarie 2003 pentru neobosirea căilor de atac interne. În opinia sa, Curtea ar trebui să ajungă la aceeași concluzie în ceea ce privește t ă ț ii cu privire la încălcarea dreptului la respectarea bunurilor recurentei, întrucât acest ultim motiv nu ar fi autonom în raport cu primul. În ceea ce privește a doua parte a excepției, guvernul observă că reclamanta nu a epuizat căile de atac interne în măsura în care aceasta nu a luat în considerare apelul Tribunalului de la Lucera pentru a contesta valoarea despăgubirii. Pe fond, guvernul consideră că exproprierea indirectă este prevăzută de lege. Prin urmare, chiar și în absența unei hotărâri naționale definitive, privarea de proprietate în beneficiul administrației ar fi avut deja loc ca urmare a construirii de lucrări publice. În plus, guvernul susține că privarea de un bun care are loc prin intermediul efectului de expropriere indirectă nu este ilegală în sine, ci pur și simplu nu respectă formele, dintr-un anumit moment. Cu toate acestea, guvernul constată că reclamanta a obținut o despăgubire proporțională cu valoarea terenului ca urmare a exproprierii indirecte. Guvernul deduce din aceasta că situația denunțată este compatibilă cu art. 1 din Protocolul nr. Recurenta se opune tezei guvernului. Aceasta susține că a fost privată de disponibilitatea terenului său din 1980, situație care a devenit definitivă cu finalizarea lucrărilor. Ea observă că nu a primit nicio despăgubire până în prezent. În această privință, recurenta susține că sistemul juridic italian nu îi furnizează mijloacele de a obține o restitutio in uirum , dar numai o despăgubire ca urmare a privării de teren. Ea observă că ea a fost privat de disponibilitatea terenului ei timp de douăzeci și doi de ani și că procedura de daune Interesul pe care l-a angajat în fața instanței din Lucera s-a încheiat în 2002. Tribunalul, prin aplicarea principiului exproprierii indirecte, a declarat că a pierdut proprietatea asupra terenului și că administrația a devenit proprietara ab origine. Tribunalul a aplicat legea nr. 662 din 1996, intrat în vigoare în cursul procedurii, astfel încât nu a obținut despăgubirea integrală a prejudiciului suferit. Potrivit recurentei, o cerere a acestei hotărâri n a ar putea să nu soluționeze situația denunțată. Aceasta reamintește că obligația de a epuiza căile de atac interne impune utilizarea unor căi de atac adecvate și efective. În cazul în care, potrivit reclamantei, statul nu a demonstrat că utilizarea acestei căi de atac i-ar fi permis să obțină o cale de atac mai mare. Pe fond, recurenta remarcă faptul că, în cazul de față, aplicarea principiului "exproprierii indirecte" nu este conformă cu principiul legalității, iar aplicarea legii nr. 662 din 1996 a încălcat echilibrul corect. Curtea trebuie să examineze mai întâi excepțiile ridicate de guvern. În ceea ce privește excepția de la nerespectarea termenului de șase luni, Curtea consideră că efectele de ocupare a terenului recurentei se referă la o situaie continuă, care, în cazul de față, nu s-a încheiat încă. Curtea amintește că, atunci când un reclamant se plânge de o situaie continuă, acest termen durează de la sfârșitul acesteia (a se vedea, printre altele, Almeida Garrett, Macarenhas Falcao și alții c. Portugalia, n 29813/96 și 30229/96, § 43, CEDH 2000-I Iatridis c. Grecia [GC], n 31107/96, § 50 CEDH 1999 . Prin urmare, regula termenului de șase luni nu poate fi aplicată în speță și această excepție nu poate fi reținută. În ceea ce privește prima parte a excepției bazată pe neobosirea căilor de atac interne, Curtea consideră, în conformitate cu jurisprudența sa (a se vedea printre altele Erkner și Hofauer c. Austria, Hotărârea din 23 aprilie 1987, seria A n 117, § 72 și următoarele), că Ö Õ Õ încălcarea dreptului de respectare a bunurilor reclamantei este autonomă în raport cu cel întemeiat pe durata procedurii, care a fost declarată inadmisibilă. Õ Õ În consecință, prima parte a acestei excepții nu poate fi reținută. În primul rând, Curtea trebuie să stabilească dacă reclamanta a epuizat, în conformitate cu art. 35 alineatul (1) din Convenție, căile de atac care îi erau deschise în dreptul italian. În speță, Curtea trebuie să stabilească dacă aceasta a fost obligată să interfereze cu recursul Tribunalului de la Lucera. Curtea reamintește că: în conformitate cu regula la . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . , Akdivar și alții c. Turcia, Hotărârea din 16 septembrie 1996, Recuperarea hotărârilor și deciziilor 1996-IV, p. 1210, alineatul 66). În această privință, Curtea constată că guvernul se limitează la a afirma că reclamanta ar fi putut face recurs, fără a aduce atingere unor elemente juridice care să demonstreze că, în cauze similare cu cele din prezent, acțiunea în fața instanței judecătorești de apel ar fi putut remedia cauza referitoare la aplicarea legii nr. 662 din 1996. În plus, Curtea constată că Curtea de Casație Italiană a confirmat legitimitatea aplicării acestei legi pentru orice ocupație de teren care a avut loc înainte de 30 septembrie 1996 (hotărârea nr. 10679 din 2000). Prin urmare, excepția de la epuizarea căilor de atac interne ale guvernului trebuie respinsă Curtea consideră, în lumina tuturor argumentelor părților, că această cauză ridică întrebări serioase de fapt și de drept care nu pot fi soluționate în această etapă a examinării cererii, dar necesită o examinare pe fond ;în consecință, acest aspect nu poate fi declarat în mod vădit nefondat, în sensul art. 35 alin. (3) din Convenție. Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil (...) de o instanță (...), care va hotărî (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Guvernul subliniază că, în sistemul juridic italian, proprietarul unui teren care fusese ocupat de administrație nu putea revendica în fața instanțelor competente o competență de ocupație înainte de expirarea termenului de ocupație autorizat. Cu toate acestea, el putea să se adreseze instanței și să solicite despăgubiri până la expirarea termenului menționat. În plus, guvernul reamintește că art. 20 al patrulea paragraf din Legea nr. 865 din 1971, care nu permitea instanțelor competente să sesizeze instanțele competente înainte de expirarea ocupației autorizate pentru a solicita despăgubiri, a fost declarat incompatibil cu Constituția la 22 octombrie 1990. În plus, guvernul ridică o excepție de la nerespectarea termenului de șase luni. Acesta susține că cererea este tardivă în măsura în care a fost introdusă la mai mult de șase luni de la data expirării termenului de ocupație autorizat și la mai mult de șase luni de la declararea de neconstituționalitate a articolului 20 al patrulea paragraf din Legea nr. 865 din 1971. În plus, această perioadă a fost prelungită de mai multe ori și susține că această limitare nu era compatibilă cu dreptul de acces la o instanță. Curtea arată că legea în litigiu care a impus accesul la o instanță în perioada de ocupație de urgență a fost declarată neconformă Constituției în 1990. În plus, recurenta a putut solicita despăgubiri în cadrul aceleiași proceduri instituite pentru a obține prejudiciile care decurg din privarea de teren. Curtea ia notă de faptul că reclamanta a obținut, printr-o hotărâre judecătorească, o cale de atac legală cu o valoare de 8 893,28 EUR. Hotărârea Tribunalului, care a dobândit autoritatea de lucru judecat, a remediat la nivel intern presupusa încălcare a Convenției. Prin urmare, această cauză trebuie respinsă pentru neajunsuri vădite de temei, în conformitate cu art. 35 § 3 și 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară admisibilitate, toate mijloacele de fond rezervate, litigiul recurentei întemeiat pe o încălcare nejustificată a dreptului său de a respecta bunurile Declară restul cererii inadmisibile. Santiago Quesada Christos Rozakis Grefier Adjunct Președinte
de la requête n
o
65272/01
présentée par Dora CHIRÒ (n
o
3)
contre l’Italie
La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 10 juin 2004 en une chambre composée de
:
MM.
C.L.
Rozakis
,
président
,
P.
Lorenzen
,
G.
Bonello
,
A.
Kovler
,
V.
Zagrebelsky
,
M
me
E.
Steiner
,
M.
K.
Hajiyev,
juges
,
et de M. S.
Quesada,
greffier adjoint de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 17 juin 2000,
Vu la décision partielle du 28
janvier
2003,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par la requérante,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
La requérante, Dora Chiro, est une ressortissante italienne née en 1934 et résidant à San Severo. Elle est représentée devant la Cour par M
e
Iasiello, avocat à Gênes. Le gouvernement défendeur est représenté par ses agents successifs, respectivement MM. U. Leanza et I.M.
Braguglia, et par son coagent, M. F. Crisafulli.
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
La requérante était copropriétaire d’un terrain sis à Poggio Imperiale (Foggia) et enregistré au cadastre, feuille 14, parcelle 117.
Par des arrêtés des 25
août
1980, 28
août
1980 et 15
novembre
1980, l’admnistration de Poggio Imperiale décréta l’occupation de 12
044 mètres carrés appartenant à la requérante, pour une période maximale de cinq ans, en vue de son expropriation pour la construction d’une route, d’une école et d’un système de collecte.
En 1980, la mairie de Poggio Imperiale procéda à l’occupation matérielle du terrain et entama les travaux de construction.
Par un acte notifié le 3
décembre
1986, la requérante assigna la ville de Poggio Imperiale devant le tribunal civil de Lucera.
La requérante alléguait que l’occupation de son terrain était illégale au motif que celle-ci s’était prorogée au-delà du délai autorisé, alors que les travaux de construction s’étaient terminés sans qu’il fût procédé à l’expropriation formelle du terrain et au paiement d’une indemnité.
Se référant à la jurisprudence de la Cour de cassation en matière d’expropriation indirecte (
occupazione acquisitiva
), la requérante estimait qu’à la suite de l’achèvement de l’ouvrage public, son droit de propriété avait été neutralisé et que, par conséquent, il ne lui était pas possible de demander la restitution du terrain litigieux, mais seulement les dommages
‑
intérêts découlant de l’occupation du terrain. La requérante réclamait une somme correspondant à la valeur vénale du terrain et une somme pour non-jouissance du terrain.
La mise en état de l’affaire commença le 6
juillet
1987.
Le 10
février
1995, une expertise fut déposée au greffe. Il ressort de cette expertise que la transformation irréversible du terrain avait eu lieu en 1985 et que la requérante avait été privée de son terrain à cette date. L’expertise indiquait que la valeur vénale du terrain en 1985 et indexée était de 1
585
186 049 lires italiennes (ITL).
Par un jugement déposé au greffe le 14
mai
2002, le tribunal de Lucera déclara que la propriété du terrain était passée à l’administration par effet de la construction de l’ouvrage public. Etant donné que le transfert de propriété avait eu lieu dans le cadre d’une occupation de terrain illicite, la requérante avait droit à des dommages-intérêts calculés sur la base de la loi n
o
662 de 1996, entrée en vigueur en cours de procédure. Par conséquent, le tribunal accorda à la requérante 141 868,70 EUR pour la perte de la propriété du terrain, à indexer à partir de 1996, plus 8 893,28 EUR pour l’indemnité d’occupation temporaire. Il ressort du dossier que la requérante n’a pas encore été dédommagée.
B.
Le droit et la pratique internes pertinents
i.
L’occupation d’urgence d’un terrain
En droit italien, la procédure accélérée d’expropriation permet à l’administration d’occuper et de construire avant l’expropriation. Une fois déclarée d’utilité publique l’œuvre à réaliser et adopté le projet de construction, l’administration peut décréter l’occupation d’urgence des zones à exproprier pour une durée déterminée n’excédant pas cinq ans (article 20 de la loi n
o
865 de 1971). Ce décret devient caduc si l’occupation matérielle du terrain n’a pas lieu dans les trois mois suivant sa promulgation. Après la période d’occupation, un décret d’expropriation formelle doit être pris.
L’occupation autorisée d’un terrain donne droit à une indemnité d’occupation. Par l’arrêt n
o
470 de 1990, la Cour constitutionnelle a reconnu un droit d’accès immédiat à un tribunal pour réclamer l’indemnité d’occupation dès que le terrain est matériellement occupé, sans qu’il soit nécessaire d’attendre que l’administration procède à une offre d’indemnisation.
ii.
Le principe de l’expropriation indirecte (occupazione acquisitiva ou accessione invertita)
Dans les années 70, plusieurs administrations locales procédèrent à des occupations d’urgence de terrains, qui ne furent pas suivies de décrets d’expropriation. Les juridictions italiennes se trouvèrent confrontées à des cas où le propriétaire d’un terrain avait perdu
de facto
la disponibilité de celui-ci en raison de l’occupation et de l’accomplissement de travaux de construction d’une oeuvre publique.
Sur la question de savoir si, simplement par l’effet des travaux effectués, l’intéressé avait perdu également la propriété du terrain, par un arrêt n
o
1464 du 16
février
1983, la Cour de cassation donna une réponse affirmative à cette question, en établissant ainsi le principe de «
l’expropriation indirecte
».
Un aperçu de cette jurisprudence dans les années 80-90 figure dans
Belvedere Alberghiera srl c. Italie
, n
o
31524/96, CEDH 2000-IV et
Carbonara et Ventura c. Italie
, n
o
Le Décret Présidentiel n
o
327 du 8
juin
2001, modifié par le Décret législatif n
o
302 du 27
décembre
2002, entré en vigueur le 30
juin
2003 et dénommé «
Répertoire des dispositions législatives et réglementaires en matière d’expropriation pour cause d’utilité publique
» (ci-après «
le
Répertoire
»), régit la procédure d’expropriation à la lumière de la dernière jurisprudence de la Cour de cassation et, en particulier, codifie le principe de l’expropriation indirecte. Le Répertoire, qui n’a pas d’effet rétroactif et ne s’applique donc pas en l’espèce, s’est substitué, à partir de son entrée en vigueur, à l’ensemble de la législation précédente en matière d’expropriation pour cause d’utilité publique.
Par l’arrêt n
o
5902 du 28
mars
2003, la Cour de cassation en chambres réunies s’est à nouveau prononcée sur le principe de l’expropriation indirecte, en affirmant qu’un tel principe joue un rôle important dans le cadre du système juridique italien et qu’il est compatible avec la Convention. Plus spécifiquement, la Cour de cassation a dit qu’au vu de l’uniformité de la jurisprudence en la matière, le principe de l’expropriation indirecte est désormais pleinement «
prévisible
» et doit donc être considéré comme respectueux du principe de légalité. Quant à l’indemnisation, la Cour de cassation a affirmé que l’indemnisation due en cas d’expropriation indirecte est suffisante pour garantir un «
juste équilibre
» entre les exigences de l’intérêt général de la communauté et les impératifs de la sauvegarde des droits fondamentaux de l’individu.
iii.
L’indemnisation en cas d’expropriation indirecte
Selon la jurisprudence de la Cour de cassation applicable en matière d’expropriation indirecte, une réparation intégrale, sous forme de dommages-intérêts pour la perte du terrain, était due à l’intéressé en contrepartie de la perte de propriété qu’entraîne l’occupation illégale.
La loi budgétaire de 1992 (article 5
bis
du décret-loi n
o
333 du 11
juillet
1992) modifia cette jurisprudence, dans le sens que le montant dû en cas d’expropriation indirecte ne pouvait dépasser le montant de l’indemnité prévue pour le cas d’une expropriation formelle. Toutefois, par un arrêt n
o
369 de 1996, la Cour constitutionnelle déclara cette disposition inconstitutionnelle.
En vertu de la loi budgétaire n
o
662 de 1996, qui a modifié la disposition déclarée inconstitutionnelle, l’indemnisation intégrale ne peut pas être accordée pour une occupation de terrain ayant eu lieu avant le 30
septembre
1996.Dans ce cas, l’indemnisation atteint environ 55 % de la valeur du terrain.
Par l’arrêt n
o
148 du 30 avril 1999, la Cour constitutionnelle a jugé une telle indemnité compatible avec la Constitution. Toutefois, dans le même arrêt, la Cour a précisé qu’une indemnité intégrale, à concurrence de la valeur vénale du terrain, peut être réclamée lorsque l’occupation et la privation du terrain n’ont pas eu lieu pour cause d’utilité publique.
Par l’arrêt n
o
10679 du 11
août
2000, la Cour de cassation a confirmé la légitimité de l’application de la loi n
o
662 de 1996 pour toute occupation de terrain ayant eu lieu avant le 30
septembre
1996.
Le Répertoire a prévu de nouveaux critères en matière d’indemnisation, qui s’appliquent uniquement en ce qui concerne les terrains occupés après le 30 septembre 1996. Quant aux terrains occupés avant cette date et aux procédures pendantes au 1
er
janvier 1997, le régime prévu par la loi budgétaire n
o
662 de 1996 reste en vigueur. Les dispositions du Répertoire ne s’appliquent donc pas en l’espèce.
1.
La requérante se plaint d’avoir été privée de son terrain de manière incompatible avec l’article 1 du Protocole n
o
1.Elle fait valoir notamment que, environ vingt-trois ans après l’occupation de son terrain, elle n’a pas encore perçu d’indemnisation.
2
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, la requérante allègue la violation de son droit d’accès à un tribunal, au motif que, pendant la période d’occupation autorisée, elle ne disposait d’aucun recours lui permettant de réclamer une indemnité.
1.
La requérante allègue la violation de son droit au respect des biens tel que garanti par l’article 1 du Protocole n
o
1, qui est ainsi libellé
:
«
Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.
Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.
»
Le Gouvernement soulève deux exceptions d’irrecevabilité.
En premier lieu, le Gouvernement soulève une exception tirée du non
‑
respect du délai de six mois. Il soutient que la requête est tardive dans la mesure où elle a été introduite plus de six mois après le moment où l’occupation du terrain est devenue sans titre.
En deuxième lieu, le Gouvernement soulève une exception tirée du non
‑
épuisement des voies de recours internes basée sur deux volets.
Quant au premier volet de l’exception, le Gouvernement fait observer que le grief tiré de la durée de la procédure a été déclaré irrecevable en date du 28
janvier
2003 pour non-épuisement des voies de recours internes. Selon lui, la Cour devrait parvenir à la même conclusion pour le grief tiré d’une atteinte au droit au respect des biens de la requérante, puisque ce dernier grief ne serait pas autonome par rapport au premier.
Quant au deuxième volet de l’exception, le Gouvernement fait observer que la requérante n’a pas épuisé les voies de recours internes dans la mesure où elle n’a pas interjeté appel du jugement du tribunal de Lucera afin de contester le montant de l’indemnisation.
Sur le fond, le Gouvernement considère que l’expropriation indirecte est «
prévue par la loi
», étant donné qu’elle est constamment appliquée par la jurisprudence nationale depuis 1983. De ce fait, même en l’absence d’un jugement national définitif, la privation du bien au bénéfice de l’administration aurait déjà eu lieu à la suite de la construction de l’ouvrage public. En outre, le Gouvernement soutient que la privation d’un bien qui a lieu par l’effet de l’expropriation indirecte n’est pas illicite en soi, mais simplement non respectueuse des formes, à compter d’un moment donné. Toutefois, le Gouvernement observe que la requérante a obtenu un dédommagement proportionné à la valeur du terrain en conséquence de l’expropriation indirecte. Le Gouvernement en déduit que la situation dénoncée est compatible avec l’article 1 du Protocole n
o
1.
La requérante s’oppose à la thèse du Gouvernement. Elle fait valoir qu’elle a été privée de la disponibilité de son terrain depuis 1980, situation devenue définitive avec l’achèvement des travaux. Elle observe qu’elle n’a perçu aucune indemnité à ce jour. A cet égard, la requérante fait valoir que le système juridique italien ne lui fournit pas le moyen d’obtenir une
restitutio in integrum
, mais seulement un dédommagement consécutif à la privation du terrain. Elle observe qu’elle a été privée de la disponibilité de son terrain pendant vingt-deux ans et que la procédure en dommages
‑
intérêts qu’elle a engagée devant le tribunal de Lucera a pris fin en 2002. Le tribunal, en faisant application du principe de l’expropriation indirecte, a déclaré qu’elle avait perdu la propriété du terrain et que l’administration était devenue propriétaire
ab origine
. Le tribunal a fait application de la loi n
o
662 de 1996, entrée en vigueur en cours de procédure, de sorte qu’elle n’a pas obtenu la réparation intégrale du préjudice souffert.
Selon la requérante, un appel de ce jugement n’aurait pas remédié à la situation dénoncée. Elle rappelle que l’obligation d’épuiser les voies de recours internes impose l’utilisation de recours qui sont adéquats et effectifs. Dans le cas d’espèce, selon la requérante, le Gouvernement n’a pas démontré que l’utilisation de ce recours lui aurait permis d’obtenir une indemnité plus élevée.
Sur le fond, la requérante observe que l’application du principe de l’expropriation indirecte dans le cas d’espèce n’est pas conforme au principe de légalité et que l’application de la loi n
o
662 de 1996 a enfreint le juste équilibre.
La Cour se doit d’examiner d’abord les exceptions soulevées par le Gouvernement.
Quant à l’exception tirée du non-respect du délai de six mois, la Cour considère que les effets de l’occupation du terrain de la requérante s’analysent en une «
situation continue
», qui, dans le cas d’espèce, n’a pas encore pris fin. La Cour rappelle que lorsqu’un requérant se plaint d’une «
situation continue
», ce délai court à partir de la fin de celle-ci (voir, entre autres,
Almeida Garrett, Mascarenhas Falcão et autres c.
Portugal
, n
os
29813/96 et 30229/96, §
;
Iatridis c.
Grèce
[GC], n
o
31107/96, §
‑
II
). Dès lors, la règle du délai de six mois ne saurait pas s’appliquer en l’espèce et cette exception ne saurait être retenue.
Quant au premier volet de l’exception tirée du non-épuisement des voies de recours internes, la Cour considère, conformément à sa jurisprudence (voir parmi d’autres
Erkner et Hofauer c. Autriche,
arrêt du 23 avril 1987, série A n
o
117, §§ 72 et suivants), que le grief tiré d’une atteinte au droit au respect des biens de la requérante est autonome par rapport à celui tiré de la durée de la procédure, qui a été déclaré irrecevable. Il s’ensuit que le premier volet de cette exception ne saurait être retenu.
S’agissant du deuxième volet de l’exception de non-épuisement des voies de recours internes, la Cour doit d’abord déterminer si la requérante a épuisé, conformément à l’article 35 § 1 de la Convention, les voies de recours qui lui étaient ouvertes en droit italien. Il s’agit en l’espèce de savoir si elle était tenue d’interjeter appel du jugement du tribunal de Lucera. La Cour rappelle qu’en vertu de la règle de l’épuisement des voies de recours internes énoncée à l’article 35 § 1 de la Convention, un requérant doit se prévaloir des recours normalement disponibles et suffisants pour lui permettre d’obtenir réparation des violations qu’il allègue, étant entendu qu’il incombe au Gouvernement excipant du non-épuisement de convaincre la Cour que le recours invoqué était effectif et disponible tant en théorie qu’en pratique à l’époque des faits, c’est-à-dire qu’il était accessible et susceptible d’offrir au requérant le redressement de ses griefs, et qu’il présentait des perspectives raisonnables de succès (voir, parmi d’autres références
, Akdivar et autres c. Turquie
, arrêt du 16 septembre 1996,
Recueil des arrêts et décisions
1996-IV, p. 1210, § 66). A cet égard, la Cour note que le Gouvernement se limite à dire que la requérante aurait pu faire appel, sans apporter d’éléments jurisprudentiels démontrant que, dans des affaires similaires à la présente, le recours devant la juridiction d’appel aurait pu remédier au grief relatif à l’application de la loi n
o
662 de 1996. Au demeurant, la Cour observe que la Cour de cassation italienne a confirmé la légitimité de l’application de cette loi pour toute occupation de terrain ayant eu lieu avant le 30
septembre
1996 (arrêt n
o
10679 de 2000).
Par conséquent, l’exception de non-épuisement des voies de recours internes du Gouvernement doit être rejetée
La Cour estime, à la lumière de l’ensemble des arguments des parties, que ce grief pose de sérieuses questions de fait et de droit qui ne peuvent être résolues à ce stade de l’examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond
; il s’ensuit que ce grief ne saurait être déclaré manifestement mal fondé, au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Aucun autre motif d’irrecevabilité n’a été relevé.
2.
La requérante allègue la violation de son droit d’accès à un tribunal garanti par l’article 6 § 1 qui est ainsi libellé
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
Le Gouvernement relève que dans le système juridique italien, le propriétaire d’un terrain qui avait été occupé par l’administration ne pouvait pas réclamer devant les juridictions compétentes une indemnité d’occupation avant l’expiration du délai d’occupation autorisée. Il pouvait toutefois s’adresser au tribunal et demander l’indemnisation en attendant l’expiration dudit délai. De plus, le Gouvernement rappelle que l’article 20, quatrième alinéa, de la loi n
o
865 de 1971, qui ne permettait pas à l’intéressée de saisir les juridictions compétentes avant l’expiration de l’occupation autorisée pour demander une indemnisation, a été déclaré non compatible avec la Constitution le 22
octobre
1990.
En outre, le Gouvernement soulève une exception tirée du non-respect du délai de six mois. Il soutient que la requête est tardive dans la mesure où elle a été introduite plus de six mois après le moment où le délai d’occupation autorisé est expiré et plus de six mois après la déclaration d’inconstitutionnalité de l’article 20, quatrième alinéa, de la loi n
o
865 de 1971.
La requérante s’oppose à la thèse du Gouvernement.
Elle soutient qu’elle n’avait aucun recours lui permettant de réclamer une indemnité pendant la période d’occupation autorisée. De plus, cette période a été prorogée plusieurs fois. Elle fait valoir que cette limitation n’était pas compatible avec le droit d’accès à un tribunal.
La Cour relève d’emblée que la loi litigieuse qui empêchait l’accès à un tribunal pendant la période d’occupation d’urgence a été déclarée non conforme à la Constitution en 1990.
De plus, la requérante a pu demander une indemnisation dans la même procédure instituée pour obtenir les dommages-intérêts découlant de la privation du terrain. La Cour note que la requérante a obtenu, par décision judiciaire, une indemnité d’occupation légitime d’un montant de 8
893,28
EUR. Le jugement du tribunal, qui a acquis l’autorité de la chose jugée, a donc réparé au niveau interne la violation alléguée de la Convention.
Ce grief doit donc être rejeté pour défaut manifeste de fondement, conformément à l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
recevable, tous moyens de fond réservés, le grief de la requérante tiré d’une atteinte injustifiée à son droit au respect de ses biens
;
Déclare
le restant de la requête irrecevable.
Santiago
Quesada
Christos
Rozakis
Greffier adjoint
Président