SECȚIUNEA A PATRA DECIZIE PARTIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA interogării nr. 65272/01 prezentată de Dora CHIRSÃ împotriva Italiei (III) Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care are loc la 28 ianuarie 2003 într-o cameră compusă din Sir Nicolas Bratza președinte Pellonpääs Pastor Ridruejo Palm Fischbach Casadevell Zagrebelsky, judecători și grefier de secțiune Având în vedere cererea sus-menționată formulată la 17 iunie 2000, După ce a deliberat, face următoarea decizie: reclamanta, Dora Chiro, este un resortisant italian născut în 1934 și rezident la S Severo. Ea este reprezentată în fața Curții de către Maestrul Iasiello, avocat la Genova.
Circumstanțele din speță Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de reclamantă, pot fi rezumate după cum urmează: reclamanta era coproprietar la un teren situat la Poggio Imperiale (Foggia) și înregistrat la cadastru, fișa 14, parcela 117. Prin decrete din 25 august 1980, 28 august 1980 și 15 noiembrie 1980, Primăria din Poggio Imperial dereta ocupație de 12.044 metri pătrați aparținând reclamantei, pentru o perioadă maximă de cinci ani, în vederea exproprierii sale pentru construirea unui drum, a unei școli și a unui sistem de colectare. La o dată nespecificată, primăria din Poggio Imperiale a fost ocupată efectiv de teren și a început lucrările de construcție. Printr-un act notificat la 3 decembrie 1986, recurenta a atribuit orașul Poggio Imperiale în fața Tribunalului Civil din Lucera.
Recurenta susținea că ocupația terenului său era ilegală pe motiv că aceasta era prelungită dincolo de termenul permis, în timp ce lucrările de construcție erau încheiate fără a se efectua exproprierea formală a terenului și plata unei despăgubiri. ocupazione acquisitiva ), reclamanta … La 6 iulie 1987, la 10 februarie 1987 a început să se pună în funcțiune cazul în care reclamanta solicita o sumă corespunzătoare valorii de piață a terenului și o sumă pentru neîndeplinirea terenului. Din această expertiză reiese că transformarea ireversibilă a terenului a avut loc în 1985 și că reclamanta a fost privată de terenul său la acea dată. Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, recurenta se plânge de durata procedurii.
Recurenta se plânge că a fost privată de terenul său într-un mod incompatibil cu art. 1 din Protocolul nr. 1. În special, el susține că, la aproximativ 22 de ani după ce a ocupat terenul său, aceasta nu a primit încă o despăgubire. Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, recurenta declară încălcarea dreptului său de a avea acces la o instanță, pe motiv că nu dispune de nici o cale de atac care să îi permită să solicite o despăgubire pentru pierderea disponibilității terenului său. 6 alin. (1) din Convenție, care, în părțile sale relevante, se citește astfel Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale civile (...) Curtea trebuie mai întâi să stabilească dacă reclamanta a epuizat, în conformitate cu art. 35 alineatul (1) din Convenție, căile de atac care îi erau deschise în dreptul italian.
Curtea constată că, în conformitate cu Legea nr. 89 din 24 martie 2001 (denumită în continuare "legea Pinto") persoanele care au suferit sau nu un prejudiciu patrimonial patrimonial poate sesiza instana de apel competentă pentru a se constata încălcarea Conveniei Europene a Drepturilor Omului în ceea ce privește respectarea termenului rezonabil de la art. 6 alineatul (1) și pentru a solicita acordarea unei sume cu titlu de satisfacie echitabilă. Curtea amintește că a constatat deja în mai multe decizii cu privire la admisibilitate (a se vedea, printre altele, cererile nr. 69789/01, Brusco c. Italia din 6 septembrie 2001, CEDO 2001-IX și nr 34969/97, Giacometti c. Italia din 8 noiembrie 2001, CEDO 2001-XII), că remediul introdus prin legea Pinto este o acțiune pe care recurenta trebuie să o încerce înainte ca Curtea să se pronunțe cu privire la admisibilitatea cererii și aceasta indiferent de data depunerii cererii în fața Curții.
Curtea consideră că această parte a cererii trebuie respinsă pentru neimplementarea căilor de atac interne, în conformitate cu art. 35 alineatele (1) și (4) din Convenție. Recurenta invocă încălcarea dreptului său la respectarea bunurilor, astfel cum este garantat prin art. 1 din Protocolul nr. 1, care este astfel formulat Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi.
În stadiul actual al dosarului, Curtea nu consideră că este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestui litigiu și consideră că este necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât pentru observații scrise în conformitate cu art. 54 alineatul (3) litera (b) din Regulamentul său de procedură. Recurenta invocă încălcarea dreptului său de acces la o instanță garantată prin art. 6 alineatul (1) care este astfel formulată Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil (...) de o instanță (...), care va hotărî (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) În stadiul actual al dosarului, Curtea nu consideră că este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestui litigiu și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât în conformitate cu articolul (b) din Regulamentul său de procedură.
Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, amână examinarea obiecțiunilor reclamanților retrași la art. 6 alineatul (1) (acces la o instanță) și la art. 1 din protocol și cu majoritate, declarați cererea inadmisibilă pentru surplus. Michael O a lui Boyle Nicolas Bratza modulier Președinte
de la requête n o 65272/01 présentée par Dora CHIRÒ contre l’Italie (III) La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant le 28 janvier 2003 en une chambre composée de Sir Nicolas Bratza , président , M. M. Pellonpää , M. A. Pastor Ridruejo , M me E. Palm , M. M. Fischbach , M. J. Casadevall , M. V. Zagrebelsky, juges , et de M. M. O’Boyle, greffier de section , Vu la requête susmentionnée introduite le 17 juin 2000, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT La requérante, Dora Chiro, est une ressortissante italienne née en 1934 et résidant à S Severo. Elle est représentée devant la Cour par Maître Iasiello, avocat à Genova. Les circonstances de l’espèce Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par la requérante, peuvent se résumer comme suit.
La requérante était copropriétaire d’un terrain sis à Poggio Imperiale (Foggia) et enregistré au cadastre, feuille 14, parcelle 117. Par des arrêtés des 25 août 1980, 28 août 1980 et 15 novembre 1980, la mairie de Poggio Imperiale décréta l’occupation de 12.044 mètres carrés appartenante à la requérante, pour une période maximale de cinq ans, en vue de son expropriation pour la construction d’une route, d’une école et d’un système de collecte. A une date non précisée, la mairie de Poggio Imperiale, procéda à l’occupation matérielle du terrain et entama les travaux de construction. Par un acte notifié le 3 décembre 1986, la requérante assigna la ville de Poggio Imperiale devant le tribunal civile de Lucera.
La requérante alléguait que l’occupation de son terrain était illégale au motif que celle- ci s’était prorogée au delà du délai autorisé, alors que les travaux de construction s’étaient terminés sans qu’il fût procédé à l’expropriation formelle du terrain et au paiement d’une indemnité. Se référant à la jurisprudence de la Cour de cassation en matière d’expropriation indirecte ( occupazione acquisitiva ), la requérante estimait qu’à la suite de l’achèvement de l’ouvrage public, son droit de propriété avait été neutralisé et que, par conséquent, il ne lui était pas possible de demander la restitution du terrain litigieux, mais seulement les dommages-intérêts ( 1 204 000 000 lires italiennes) découlant de l’occupation du terrain.
La requérante réclamait une somme correspondant à la valeur vénale du terrain et une somme pour non jouissance du terrain. La mise en état de l’affaire commença le 6 juillet 1987. Le 10 février 1995, une expertise fut déposée au greffe. Il ressort de cette expertise que la transformation irréversible du terrain a eu lieu en 1985 et que la requérante a été privée de son terrain à cette date. L’expertise indiquait que la valeur vénale du terrain en 1985 et indexée au 1994 était de 1 585 186 049 lires italiennes (ITL). La procédure est actuellement pendante en première instance. GRIEFS 1. Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, la requérante se plaint de la durée de la procédure. 2. La requérante se plaint d’avoir été privée de son terrain de manière incompatible avec l’article 1 du Protocole n o 1. Il fait valoir notamment que, environ vingt-deux ans après l’occupation de son terrain, elle n’a pas encore perçu une indemnisation.
3 Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, la requérante allègue la violation de son droit d’accès à un tribunal, au motif qu’elle ne disposait d’aucun recours lui permettant de réclamer une indemnité pour la perte de la disponibilité de son terrain. EN DROIT 1. La requérante se plaint de la durée de la procédure qu’elle a introduite devant le tribunal de Lucera. Elle invoque l’article 6 § 1 de la Convention, qui, en ses parties pertinentes, se lit ainsi : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) » La Cour doit d’abord déterminer si la requérante a épuisé, conformément à l’article 35 § 1 de la Convention, les voies de recours qui lui étaient ouvertes en droit italien.
La Cour note que, selon la loi n o 89 du 24 mars 2001 (ci-après «loi Pinto»), les personnes ayant subi un dommage patrimonial ou non ‑ patrimonial peuvent saisir la cour d’appel compétente afin de faire constater la violation de la Convention européenne des Droits de l’Homme quant au respect du délai raisonnable de l’article 6 § 1, et demander l’octroi d’une somme à titre de satisfaction équitable. La Cour rappelle avoir déjà constaté dans plusieurs décisions sur la recevabilité (voir, parmi d’autres, requêtes n o 69789/01, Brusco c. Italie du 6 septembre 2001, CEDH 2001-IX, et n o 34969/97, Giacometti c. Italie du 8 novembre 2001, CEDH 2001-XII), que le remède introduit par la loi Pinto est un recours que la requérante doit tenter avant que la Cour ne se prononce sur la recevabilité de la requête et ceci quelle que soit la date d’introduction de la requête devant la Cour.
Ne décelant aucune circonstance de nature à décider différemment dans le cas d’espèce, la Cour considère que cette partie de la requête doit être rejetée pour non - épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention. 2. La requérante allègue la violation de son droit au respect des biens tel que garanti par l’article 1 du Protocole n o 1, qui est ainsi libellé : « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.
» En l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur pour observations écrites conformément à l’article 54 § 3 b) de son règlement. 3. La requérante allègue la violation de son droit d’accès à un tribunal garanti par l’article 6 § 1 qui est ainsi libellé : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) » En l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur conformément à l’article 54 § 2 b) de son règlement.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Ajourne l’examen des griefs des requérants tirés des articles 6 § 1 (accès à un tribunal) et 1 du Protocole n o 1 ; et à la majorité, Déclare la requête irrecevable pour le surplus. Michael O’Boyle Nicolas Bratza Greffier Président