BINOTTI contre l'ITALIE

BINOTTI contre l'ITALIE (CtEDO, 2004)

PRIMA DECIZIE FINALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 63632/00 prezentate de Carla BINOTTI împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), care are loc la 27 mai 2004 într-o cameră compusă din domnii C.L. Rozakis președintele Lorenzen Bonello Kovler Zagrebelsky Steiner hagiev, judecători și domnii S. Nielsen, grefier de secțiune Având în vedere cererea menționată anterior depusă la 11 aprilie 2000, având în vedere decizia parțială din 13 februarie 2003, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie DEFINITIVĂ Recurenta, Carla Binotti, este o resortisantă italiană, născută în 1948 și rezidentă în Rosiglione. Aceasta este reprezentată în fața Curții de către domnul Pizzorni, avocat în Genova. Guvernul pârât este reprezentat de agenții săi succesive, dnii U. Leanza și, respectiv, I.M. Braguglia, și de co-agentul său, dl F. Crisafolli. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează: recurenta a moștenit terenuri situate în Rosiglione. Prin decretul din 22 mai 1980, primăria Rosiglione dispunea de ocupația de urgență de 7 490 de metri pătrați de teren pentru o perioadă de maximum doi ani, în vederea exproprierii sale pentru construirea unei lucrări publice. În 1980, administrația Rosiglione a desfășurat ocupația materială a terenului și a început lucrările de construcție. Administrația a prelungit termenul de ocupare a terenului prin ordonanțele din 29 aprilie 1982, 15 martie 1984 și 6 aprilie 1985. La o dată nespecificată, administrația a ocupat 180 de metri pătrați din terenul cujusului. printr-un act notificat la 15 mai 1988, cuius al recurentei a numit orașul Rosiglione să se prezinte în fața Tribunalului Civil din Genova. Acesta susținea că ocuparea terenului său era ilegală pe motiv că aceasta se prelungise dincolo de termenul permis fără a se efectua exproprierea. Referindu-se la jurisprudența Curții de Casație în materie de expropriere indirectă (ocupazione acquisitiva), a Cujus reclamanta a considerat că, în urma încheierii lucrării publice, dreptul său de proprietate fusese neutralizat și că, prin urmare, nu era posibil să solicite restituirea terenului în litigiu, ci numai daunele-interese. El solicita o sumă corespunzătoare valorii de piață a terenului și o sumă pentru nejurisdicția terenului. Tribunalul din Genova a condamnat orașul Rosiglione să plătească suma de 425 125 729 de lire italiene (ITL) indexată începând cu 17 mai 1986. La 19 iulie 1990, orașul Rosiglione a făcut apel la această judecată în fața Curții de Apel din Genova. În primul rând, orașul a excitat de la defectul de locus standi, procedura de expropriere fiind efectuată de Biroul pentru locuințe cu chirie moderată (I.A.C.P.) și apoi orașul a contestat valoarea prejudiciului. Prin hotărârea definitivă din 18 mai 1993, Curtea de Apel a respins primul motiv al orașului Rosiglione și a dispus continuarea procesului privind obiecțiunile referitoare la valoarea prejudiciului și la cheltuielile de procedură. 1998, Curtea de Apel a dispus o nouă expertiză pentru a recalcula suma care trebuie acordată în conformitate cu Legea nr. 662 din 1996, între timp intrată în vigoare. La 23 noiembrie 1998, cuju-ul recurentei a decedat. La 27 decembrie 1998, recurenta s-a constituit în calitate de moștenitoare în procedură. La 25 noiembrie 1999, o expertiză a fost depusă la grefă. Procedura este în prezent în curs de desfășurare în fața Curții de Apel din Genova. Dreptul și practica internă relevante Ocuparea de urgență a unui teren În dreptul italian, procedura accelerată de expropriere permite administrației să ocupe și să construiască înainte de expropriere. Odată declarată de utilitate publică lucrarea care urmează să fie realizată și adoptată proiectul de construcție, administrația poate decide ocuparea de urgență a zonelor care urmează să fie expropriate pentru o perioadă determinată de maximum cinci ani (art. 20 din Legea nr. 865 din 1971). Acest decret devine caduc dacă ocupația materială a terenului nu are loc în termen de trei luni de la promovarea sa. După perioada de ocupație, trebuie luat un decret de expropriere formală. Ocupația autorizată a unui teren dă dreptul la o indemnizație de ocupație. Prin hotărârea nr. 470 din 1990, Curtea Constituțională a recunoscut un drept de acces imediat la o instanță pentru a solicita indemnizația de ocupație de îndată ce terenul este ocupat din punct de vedere material, fără a fi necesar să se aștepte ca administrația să facă o ofertă de despăgubire. ii. Principiul exproprierii indirecte (occiazione dobânditetiva sau accessioneatica) În anii '70, mai multe administrații locale au desfășurat activități de urgență de terenuri, care nu au fost urmate de decrete de expropriere. Instanțele italiene s-au confruntat cu cazuri în care proprietarul unui teren a pierdut de facto disponibilitatea acestuia din cauza ocupației și a realizării lucrărilor de construcție a unei lucrări publice. Cu privire la întrebarea dacă, pur și simplu prin efectul lucrărilor efectuate, persoana în cauză și-a pierdut proprietatea asupra terenului, printr-o hotărâre nr. 1464 din 16 februarie 1983, Curtea de Casație a dat un răspuns afirmativ acestei întrebări, stabilind astfel principiul "exproprierii indirecte" O prezentare generală a acestei jurisprudențe în anii 80-90 figurează în Belvedere Alberghiera srl. Italia, nr 31524/96, CEDO 2000-IV și Carbonara și Ventura c. Italia, nr 24638/94, CEDH 2000-VI. 2001, astfel cum a fost modificat prin Decretul legislativ nr. 302 din 27 decembrie 2002, intrat în vigoare la 30 iunie 2003 și denumit În ceea ce privește procedura de expropriere în lumina celei mai recente jurisprudențe a Curții de Casație și, în special, codifică principiul exproprierii indirecte. Dosarul, care nu are efect retroactiv și, prin urmare, nu se aplică în cazul de față, s-a substituit, de la intrarea sa în vigoare, întregii legislații anterioare în materie de expropriere din motive de utilitate publică. 2003, Curtea de Casație în camere reunite s-a pronunțat din nou asupra principiului exproprierii indirecte, susținând că un astfel de principiu joacă un rol important în cadrul sistemului juridic italian și că acesta este compatibil cu Convenția. Mai precis, Curtea de Casație a afirmat că, având în vedere uniformitatea jurisprudenței în acest domeniu, principiul exproprierii indirecte este acum pe deplin previzibil. În ceea ce privește despăgubirea, Curtea de Casație a afirmat că despăgubirea datorată în caz de expropriere indirectă este suficientă pentru a asigura un echilibru corect între cerințele interesului general al comunității și imperativele protejării drepturilor fundamentale ale individului. (iii). Despăgubirea în caz de expropriere indirectă Conform jurisprudenței Curții de Casație aplicabilă în materie de expropriere indirectă, despăgubirea integrală, sub formă de daune-interese pentru pierderea terenului, a fost datorată persoanei interesate în schimbul pierderii proprietății pe care o implică ocupația ilegală. Legea bugetară din 1992 (art. 5a din Decretul-lege nr. 333 din 11 iulie 1992) a modificat această jurisprudență, în sensul că suma datorată în caz de expropriere indirectă nu putea depăși valoarea indemnizației prevăzute pentru cazul unei exproprieri formale. Cu toate acestea, printr-o hotărâre nr. 369 din 1996, Curtea Constituțională a declarat această dispoziție neconstituțională. 662 din 1996, care a modificat dispoziția declarată neconstituțională, compensația integrală nu poate fi acordată pentru o ocupație de teren care a avut loc înainte de 30 septembrie 1996. În acest caz, compensația atinge aproximativ 55% din valoarea terenului. Prin hotărârea nr. 148 din 30 aprilie 1999, Curtea Constituțională a considerat o astfel de indemnizație compatibilă cu Constituția. Cu toate acestea, în aceeași hotărâre, Curtea a precizat că o indemnizație integrală, în limita valorii de piață a terenului, poate fi solicitată în cazul în care ocupația și privarea de teren nu au avut loc din motive de utilitate publică. În ceea ce privește terenurile ocupate înainte de data respectivă și procedurile pendinte la 1 ianuarie 1997, regimul prevăzut de Legea bugetară nr. 662 din 1996 rămâne în vigoare, prin urmare dispozițiile repertoriului nu se aplică în cazul de față. GRIEFS Recurenta se plânge că a fost privată de terenul său într-un mod incompatibil cu art. 1 din Protocolul nr. 1 și susține în special că, la aproximativ 24 de ani de la ocuparea terenului său, nu a primit încă despăgubiri. În plus, reclamanta se plânge că între timp a fost adoptată legea nr. 662 din 1996, prin urmare, aceasta nu poate fi despăgubită cu valoarea de piață a terenului. Invocând articolele 6 alineatul (1) și 13 din convenție, recurenta anulează încălcarea dreptului său de acces la o instanță, pe motiv că, în perioada de ocupație autorizată, nu avea nicio cale de atac care să îi permită să solicite despăgubiri. art. 1 din Protocolul nr. 1 prevede că orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietății sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru reglementarea utilizării bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. În primul rând, guvernul consideră că reclamanta nu are calitatea de victimă. Acesta arată că nu poate fi reproșat autorităților italiene pentru încălcarea dreptului la respectarea bunurilor recurentei, întrucât aceasta a moștenit terenul tatălui său, în timp ce instanța a declarat că proprietatea a trecut la administrație ca efect al construcției lucrării publice. De fapt, guvernul ia notă de faptul că reclamanta a continuat procedura internă în fața Curții de Apel din Genova la 27 decembrie 1998 și, în opinia guvernului, recurenta nu s-ar putea pretinde a fi victima eventualelor încălcări comise înainte de 27 decembrie. 1998, având în vedere că, la acea dată, ea nu era parte la procedura în litigiu și, mai presus de toate, că tatăl ei nu s-a adresat niciodată Curții pentru a denunța vreo încălcare a Convenției Guvernul susține că guvernul nu poate invoca calitatea de victimă care ar fi putut, teoretic, să se întoarcă la tatăl său, dar care nu a vrut să se prevaleze În consecință, guvernul solicită Curții să declare cererea inadmisibilă pentru incompatibilitate rațională personae recurenta se opune tezei guvernului și se consideră victima unei încălcări a convenției în măsura în care a continuat, în calitate de moștenitoare, procedura internă, care este încă în curs de desfășurare și în măsura în care a urmat drepturilor tatălui său. În plus, recurenta subliniază că ar putea fi considerată, de asemenea, o victimă indirectă a încălcărilor comise de tatăl său din cauza, pe de o parte, a legăturilor parentale cu acesta și, pe de altă parte, a imposibilității de a utiliza terenul aparținând familiei sale din 1980. Curtea amintește că, în temeiul articolului 34 din convenție, aceasta nu poate fi sesizată decât de o persoană care se pretinde a fi victima unei încălcări de către una dintre Înaltele P ă r i contractante a drepturilor recunoscute în Convenie sau a protocoalelor sale. Acest articol desemnează persoana direct vizată de actul sau omisiunea în litigiu, existența unei încălcări a cerințelor Convenției care conceapă chiar și în absența unui prejudiciu (Marckx c. Belgia, Hotărârea din 13 iunie 1979, seria A n 31, § Johnston și altele c. Irlanda, Hotărârea din 18 decembrie 1986, seria A n 112, § 42. În speță, Curtea constată că recurenta este parte la procedura internă, care este încă în curs, în nume propriu și că trebuie, prin urmare, considerată victimă. Prin urmare, este necesar să se respingă excepția de care este vorba. ii. Cu privire la celelalte excepții ale guvernului În primul rând, guvernul ridică o excepție de la faptul că nu Excesul de căi de atac interne. Guvernul observă că motivul întemeiat pe durata procedurii a fost declarat inadmisibil la 13 februarie În opinia sa, Curtea ar trebui să ajungă la aceeași concluzie în ceea ce privește motivul întemeiat pe încălcarea dreptului la respectarea bunurilor recurentei, întrucât acest ultim motiv nu ar fi autonom în raport cu primul. În al doilea rând, guvernul ridică o excepție de la refuz respectă termenul de șase luni; acesta susține că cererea este tardivă în măsura în care aceasta a fost introdusă la mai mult de șase luni de la data la care ocuparea terenului a devenit fără titlu și la mai mult de șase luni de la pronunțarea hotărârii Tribunalului care pune în aplicare principiul exproprierii indirecte. Recurenta se opune excepțiilor guvernului și susține că obiecțiunile întemeiate pe durata procedurii și pe încălcarea drepturilor la respectarea bunurilor pot fi examinate separat. În ceea ce privește excepția de la nerespectarea termenului de șase luni, recurenta susține că privarea de teren nu a fost încă stabilită printr-o hotărâre care a dobândit autoritatea de lucru judecat. Curtea trebuie să examineze mai întâi excepțiile ridicate de guvern. În ceea ce privește excepția de la neobosirea căilor de atac interne, Curtea consideră, în conformitate cu jurisprudența sa (a se vedea printre altele Erkner și Hofauer c. Austria, Hotărârea din 23 aprilie 1987, seria A n 117, § 72 și următoarele), că motivul întemeiat pe încălcarea dreptului la respectarea bunurilor recurentei este autonom față de cel întemeiat pe durata procedurii, care a fost declarat inadmisibil și, prin urmare, această excepție nu poate fi reținută. În ceea ce privește excepia trasă din nerespectarea termenului de șase luni, Curtea consideră că efectele ocupaiei terenului recurentei se analizează într-o situaie continuă, care, în cazul de față, nu s-a încheiat încă. Curtea amintește că, atunci când un reclamant se plânge de o situaie continuă, acest termen începe de la sfârșitul acesteia (a se vedea, printre altele, Almeida Garrett, Macarenhas Falcao și alții c. Portugalia, n 29813/96 și 30229/96, § 43, CEDO 2000-I Iatridis c. Grecia [GC], n 31107/96, § 50 CEDO 1999 . Prin urmare, regula termenului de șase luni nu se poate aplica în cazul de față și această excepție nu poate fi reținută. Guvernul susține că situația denunțată de recurentă este în conformitate cu art. 1 din Protocolul nr. Prin urmare, chiar și în absența unei hotărâri naționale definitive, privarea de proprietate în beneficiul administrației ar fi avut deja loc ca urmare a construcției lucrărilor publice. În plus, guvernul susține că privarea unui bun care are loc prin intermediul exproprierii indirecte nu este ilegală în sine, ci este pur și simplu nerespectătoare de forme, de la un moment dat. Cu toate acestea, guvernul observă că recurenta are posibilitatea de a obține o despăgubire proporțională cu valoarea terenului în consecință, ca urmare a exproprierii indirecte. Recurenta se opune tezei guvernului și subliniază că a fost privată de disponibilitatea terenului său din 1980, situație care a devenit definitivă odată cu finalizarea lucrărilor și observă că nu a primit nicio compensație până în prezent. În această privință, recurenta susține că sistemul juridic italian nu îi oferă mijloacele de a obține o restitutio in integrum Cu toate acestea, recurenta observă că acțiunea în despăgubire introdusă de cuju este încă în curs de desfășurare. Recurenta observă că se așteaptă ca, în urma recunoașterii exproprierii indirecte în cazul de față, instanțele interne să aplice legea nr. 662/96, care a intrat în vigoare între timp, și aceasta în detrimentul echilibrului corect. Curtea a examinat argumentele părților. Ea consideră că acest motiv ridică întrebări serioase de fapt și de drept care nu pot fi soluționate în această etapă a examinării cererii, dar necesită o examinare pe fond ; rezultă că acest motiv nu poate fi declarat în mod vădit nefondat, în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. Invocând articolele 6 alineatul (1) și 13 din Convenție, recurenta invocă încălcarea dreptului său de acces la o instanță pe motiv că, în perioada de ocupație autorizată, nu avea nicio cale de atac care să îi permită să solicite o despăgubire. art. 6 alineatul (1) din Convenție se citește astfel Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil (...) de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) art. 13 din Convenție dispune de Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) convenție au fost încălcate, are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost săvârșită de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale. Curtea consideră că acest motiv trebuie examinat din perspectiva articolului 1 din Convenție. Comisia reamintește că atunci când apare o problemă de acces la o instanță, garanțiile prevăzute la art. 13 sunt absorbite de cele prevăzute la art. 6 (Brualla Gómez de la Torre c. Spania, Hotărârea din 19 decembrie 1997, Rec., 1997-VIII, § 41 și Cordova (n 2) c. Italia, n 45649/99, § 71, CEDO 2003). În primul rând, guvernul susține că recurenta nu a epuizat căile de atac interne, deoarece nu a contestat în fața instanței administrative toate actele procedurii de expropriere, inclusiv decretele de ocupare de urgență, în fața instanței administrative. În al doilea rând, guvernul susține că cererea este tardivă în măsura în care a fost introdusă la șase luni de la data la care Cujus al recurentei a sesizat instanța civilă pentru a solicita despăgubirea care rezultă din privarea de teren și din indemnizația de ocupație legitimă. Pe fond, guvernul susține că imposibilitatea de a avea acces la un tribunal deviază de la faptul că, în acel moment, indemnizația nu fusese încă stabilită și că terenul nu fusese încă expropriat. Guvernul observă că reclamanta putea, chiar și de la un moment dat, să sesizeze instanța civilă competentă, ceea ce a făcut. Această a doua acțiune era susceptibilă să dea rezultatul dorit. Recurenta se opune tezei guvernului și susține că nu a avut nicio cale de atac care să îi permită să solicite o despăgubire în perioada de ocupație autorizată care a fost prelungită până în 1986. Curtea trebuie să examineze mai întâi excepțiile ridicate de guvern. În ceea ce privește excepția de la nerespectarea termenului de șase luni, Curtea face trimitere la observațiile prezentate mai sus în momentul examinării motivului referitor la art. 1 din Protocolul nr. 1. Nu există motive pentru a ajunge la o concluzie diferită față de prezentul motiv. Prin urmare, această excepție trebuie exclusă. Curtea a examinat argumentele părților. Comisia consideră că problema epuizării căilor de atac interne se confundă cu fondul cauzei, întrucât motivul întemeiat pe art. 6 din convenție se referă tocmai la obstacolul în calea accesului la o instanță. În continuare, Comisia consideră că acest motiv ridică întrebări serioase de fapt și de drept care nu pot fi soluționate în această etapă a examinării cererii, dar necesită o examinare pe fond; rezultă că acest motiv nu poate fi declarat în mod vădit nefondat, în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție. Nu a fost invocat niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, Se declară restul cererii admisibile, toate mijloacele de fond rezervate. Søren Nielsen Christos Rozakis Modulul Președinte

PREMIÈRE SECTION

DÉCISION FINALE

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

63632/00

présentée par Carla BINOTTI

contre l'Italie

La Cour européenne des Droits de l'Homme (première section), siégeant le 27 mai 2004 en une chambre composée de

:

MM.

C.L.

Rozakis

,

président

,

P.

Lorenzen

,

G.

Bonello

,

A.

Kovler

,

V.

Zagrebelsky

,

M

me

E.

Steiner

,

M.

K.

Hajiyev,

juges

,

et de M. S.

Nielsen,

greffier de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 11 avril 2000,

Vu la décision partielle du 13

février

2003,

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

La requérante, Carla Binotti, est une ressortissante italienne, née en 1948 et résidant à Rossiglione. Elle est représentée devant la Cour par M

e

Pizzorni, avocat à Gênes. Le gouvernement défendeur est représenté par ses agents successifs, respectivement MM. U. Leanza et I.M. Braguglia, et par son coagent, M. F. Crisafulli.

A.

Les circonstances de l'espèce

Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

La requérante a hérité de terrains sis à Rossiglione.

Par un arrêté du 22

mai

1980, la mairie de Rossiglione disposa l'occupation d'urgence de 7 490 mètres carrés de terrain pour une période maximale de deux ans, en vue de son expropriation pour la construction d'un ouvrage public.

Le 31

mai

1980, l'administration de Rossiglione procéda à l'occupation matérielle du terrain et entama les travaux de construction. L'administration prorogea le délai d'occupation du terrain par des ordonnances des 29

avril

1982, 15

mars

1984 et 6

avril

1985.

A une date non précisée, l'administration occupa 180 mètres carrés du terrain du

de cujus

de la requérante. Cette occupation n'avait pas été autorisée auparavant.

Par un acte notifié le 15

mai

1988, le

de cujus

de la requérante assigna la ville de Rossiglione à comparaître devant le tribunal civil de Gênes.

Il alléguait que l'occupation de son terrain était illégale au motif qu'elle s'était prorogée au-delà du délai autorisé sans qu'il soit procédé à l'expropriation. Se référant à la jurisprudence de la Cour de cassation en matière d'expropriation indirecte (

occupazione acquisitiva

), le

de cujus

de la requérante estimait qu'à la suite de l'achèvement de l'ouvrage public, son droit de propriété avait été neutralisé et que, par conséquent, il ne lui était pas possible de demander la restitution du terrain litigieux, mais seulement les dommages-intérêts. Il réclamait une somme correspondant à la valeur vénale du terrain et une somme pour non-jouissance du terrain.

La mise en état de l'affaire commença le 10

mai

1988.

Par un jugement du 10 mai 1990, le tribunal de Gênes condamna la ville de Rossiglione à payer la somme de 425

125 729 lires italiennes (ITL) indexée à partir du 17

mai

1986.

Le 19 juillet 1990, la ville de Rossiglione interjeta appel de ce jugement devant la cour d'appel de Gênes. En premier lieu, la ville excipa du défaut de

locus standi,

la procédure d'expropriation ayant été faite par le bureau des habitations à loyer modéré (I.A.C.P.), et ensuite la ville contesta le montant du dommage.

Par un jugement non définitif du 18

mai

1993, la cour d'appel rejeta le premier grief de la ville de Rossiglione et disposa la continuation du procès pour les griefs concernant le montant du dommage et les frais de procédure.

Le 25

juin

1998, la cour d'appel ordonna une nouvelle expertise afin de recalculer la somme à octroyer en fonction de la loi n

o

662 de 1996, entre

‑

temps entrée en vigueur.

Le 23 novembre 1998, le

de cujus

de la requérante décéda. Le 27

décembre 1998, la requérante se constitua en qualité d'héritière dans la procédure.

Le 25

novembre

1999, une expertise fut déposée au greffe.

La procédure est actuellement pendante devant la cour d'appel de Gênes.

B.

Le droit et la pratique internes pertinents

i.

L'occupation d'urgence d'un terrain

En droit italien, la procédure accélérée d'expropriation permet à l'administration d'occuper et de construire avant l'expropriation. Une fois déclarée d'utilité publique l'œuvre à réaliser et adopté le projet de construction, l'administration peut décréter l'occupation d'urgence des zones à exproprier pour une durée déterminée n'excédant pas cinq ans (article 20 de la loi n

o

865 de 1971). Ce décret devient caduc si l'occupation matérielle du terrain n'a pas lieu dans les trois mois suivant sa promulgation. Après la période d'occupation, un décret d'expropriation formelle doit être pris.

L'occupation autorisée d'un terrain donne droit à une indemnité d'occupation. Par l'arrêt n

o

470 de 1990, la Cour constitutionnelle a reconnu un droit d'accès immédiat à un tribunal pour réclamer l'indemnité d'occupation dès que le terrain est matériellement occupé, sans qu'il soit nécessaire d'attendre que l'administration procède à une offre d'indemnisation.

ii.

Le principe de l'expropriation indirecte (occupazione acquisitiva ou accessione invertita)

Dans les années 70, plusieurs administrations locales procédèrent à des occupations d'urgence de terrains, qui ne furent pas suivies de décrets d'expropriation. Les juridictions italiennes se trouvèrent confrontées à des cas où le propriétaire d'un terrain avait perdu

de facto

la disponibilité de celui-ci en raison de l'occupation et de l'accomplissement de travaux de construction d'une oeuvre publique.

Sur la question de savoir si, simplement par l'effet des travaux effectués, l'intéressé avait perdu également la propriété du terrain, par un arrêt n

o

1464 du 16

février

1983, la Cour de cassation donna une réponse affirmative à cette question, en établissant ainsi le principe de «

l'expropriation indirecte

».

Un aperçu de cette jurisprudence dans les années 80-90 figure dans

Belvedere Alberghiera srl c. Italie

, n

o

31524/96, CEDH 2000-IV et

Carbonara et Ventura c. Italie

, n

o

24638/94, CEDH 2000-VI.

Le Décret Présidentiel n

o

327 du 8

juin

2001, modifié par le Décret législatif n

o

302 du 27

décembre

2002, entré en vigueur le 30

juin

2003 et dénommé «

Répertoire des dispositions législatives et réglementaires en matière d'expropriation pour cause d'utilité publique

» (ci-après «

le

Répertoire

»), régit la procédure d'expropriation à la lumière de la dernière jurisprudence de la Cour de cassation et, en particulier, codifie le principe de l'expropriation indirecte. Le Répertoire, qui n'a pas d'effet rétroactif et ne s'applique donc pas en l'espèce, s'est substitué, à partir de son entrée en vigueur, à l'ensemble de la législation précédente en matière d'expropriation pour cause d'utilité publique.

Par l'arrêt n

o

5902 du 28

mars

2003, la Cour de cassation en chambres réunies s'est à nouveau prononcée sur le principe de l'expropriation indirecte, en affirmant qu'un tel principe joue un rôle important dans le cadre du système juridique italien et qu'il est compatible avec la Convention. Plus spécifiquement, la Cour de cassation a dit qu'au vu de l'uniformité de la jurisprudence en la matière, le principe de l'expropriation indirecte est désormais pleinement «

prévisible

» et doit donc être considéré comme respectueux du principe de légalité. Quant à l'indemnisation, la Cour de cassation a affirmé que l'indemnisation due en cas d'expropriation indirecte est suffisante pour garantir un «

juste équilibre

» entre les exigences de l'intérêt général de la communauté et les impératifs de la sauvegarde des droits fondamentaux de l'individu.

iii.

L'indemnisation en cas d'expropriation indirecte

Selon la jurisprudence de la Cour de cassation applicable en matière d'expropriation indirecte, une réparation intégrale, sous forme de dommages-intérêts pour la perte du terrain, était due à l'intéressé en contrepartie de la perte de propriété qu'entraîne l'occupation illégale.

La loi budgétaire de 1992 (article 5

bis

du décret-loi n

o

333 du 11

juillet

1992) modifia cette jurisprudence, dans le sens que le montant dû en cas d'expropriation indirecte ne pouvait dépasser le montant de l'indemnité prévue pour le cas d'une expropriation formelle. Toutefois, par un arrêt n

o

369 de 1996, la Cour constitutionnelle déclara cette disposition inconstitutionnelle.

En vertu de la loi budgétaire n

o

662 de 1996, qui a modifié la disposition déclarée inconstitutionnelle, l'indemnisation intégrale ne peut pas être accordée pour une occupation de terrain ayant eu lieu avant le 30

septembre

Par l'arrêt n

o

148 du 30 avril 1999, la Cour constitutionnelle a jugé une telle indemnité compatible avec la Constitution. Toutefois, dans le même arrêt, la Cour a précisé qu'une indemnité intégrale, à concurrence de la valeur vénale du terrain, peut être réclamée lorsque l'occupation et la privation du terrain n'ont pas eu lieu pour cause d'utilité publique.

Le Répertoire a prévu de nouveaux critères en matière d'indemnisation, qui s'appliquent uniquement en ce qui concerne les terrains occupés après le 30 septembre 1996. Quant aux terrains occupés avant cette date et aux procédures pendantes au 1

er

janvier 1997, le régime prévu par la loi budgétaire n

o

662 de 1996 reste en vigueur. Les dispositions du Répertoire ne s'appliquent donc pas en l'espèce.

GRIEFS

1.

La requérante se plaint d'avoir été privée de son terrain de manière incompatible avec l'article 1 du Protocole n

o

o

662 de 1996, par effet de laquelle elle ne pourra pas être dédommagée à hauteur de la valeur vénale du terrain.

2.

Invoquant les articles 6 § 1 et 13 de la Convention, la requérante allègue la violation de son droit d'accès à un tribunal, au motif que, pendant la période d'occupation autorisée, elle n'avait aucun recours lui permettant de réclamer une indemnité.

EN DROIT

1.

La requérante se plaint d'avoir été privée de son terrain de manière incompatible avec l'article 1 du Protocole n

o

1.

L'article 1 du Protocole n

o

1 dispose

:

«

Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d'utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.

Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu'ils jugent nécessaires pour réglementer l'usage des biens conformément à l'intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d'autres contributions ou des amendes.

»

i.

Sur l'exception du Gouvernement

En premier lieu, le Gouvernement estime que la requérante n'a pas la qualité de victime. Il expose qu'il ne peut pas être reproché aux autorités italiennes d'avoir porté atteinte au droit au respect des biens de la requérante, puisqu'elle a hérité du terrain de son père alors que le tribunal avait déclarée que la propriété était passée à l'administration par effet de la construction de l'ouvrage public. En fait, le Gouvernement note que la requérante a poursuivi en qualité d'héritière la procédure interne devant la cour d'appel de Gênes le 27

décembre 1998. De ce fait, selon le Gouvernement, la requérante ne pourrait se prétendre victime d'éventuelles violations qui auraient été commises avant le 27

décembre

1998, étant donné qu'à cette date, elle n'était pas partie à la procédure litigieuse et surtout, que son père ne s'était jamais adressé à la Cour pour dénoncer une quelconque violation de la Convention

Le Gouvernement soutient que «

la requérante ne peut pas se prévaloir de la qualité de victime qui aurait pu, en théorie, revenir à son père, mais dont ce dernier n'a pas voulu se prévaloir

».

En conséquence le Gouvernement demande à la Cour de déclarer la requête irrecevable pour incompatibilité

ratione personae

.

La requérante s'oppose à la thèse du Gouvernement. Elle s'estime victime d'une violation de la Convention dans la mesure où elle a poursuivi, en qualité d'héritière, la procédure interne, qui est encore pendante, et dans la mesure où elle a succédé aux droits de son père. En outre, la requérante fait observer qu'elle pourrait également être considérée victime indirecte des violations subies par son père en raison, d'une part, des liens parentaux avec celui-ci et, d'autre part, de l'impossibilité d'utiliser le terrain appartenant à sa famille depuis 1980.

La Cour rappelle qu'aux termes de l'article 34 de la Convention, elle ne peut être saisie que par une personne qui se prétend victime d'une violation par l'une des Hautes Parties contractantes des droits reconnus dans la Convention ou ses Protocoles. Or, par «

victime

», cet article désigne la personne directement concernée par l'acte ou l'omission litigieux, l'existence d'un manquement aux exigences de la Convention se concevant même en l'absence de préjudice (

Marckx c.

Belgique

, arrêt du 13

juin 1979, série

A n

o

31, §

27

;

Johnston et autres c.

Irlande

, arrêt du 18

décembre 1986, série

A n

o

112, §

42). En l'espèce, la Cour constate que la requérante est partie à la procédure interne, qui est encore pendante, en son nom propre et qu'elle doit donc être considérée comme victime. Il y a donc lieu de rejeter l'exception dont il s'agit.

ii.

Sur les autres exceptions du Gouvernement

En premier lieu, le Gouvernement soulève une exception tirée du non

‑

épuisement des voies de recours internes. Le Gouvernement fait observer que le grief tiré de la durée de la procédure a été déclaré irrecevable en date du 13

février

2003, pour non-épuisement des voies de recours internes. Selon lui, la Cour devrait parvenir à la même conclusion pour le grief tiré d'une atteinte au droit au respect des biens de la requérante, puisque ce dernier grief ne serait pas autonome par rapport au premier.

En deuxième lieu, le Gouvernement soulève une exception tirée du non

‑

respect du délai de six mois. Il soutient que la requête est tardive dans la mesure où elle a été introduite plus de six mois après le moment où l'occupation du terrain est devenue sans titre et plus de six mois après le prononcé du jugement du tribunal qui fait application du principe de l'expropriation indirecte.

La requérante s'oppose aux exceptions du Gouvernement. Elle fait valoir que les griefs tirés de la durée de la procédure et d'une atteinte aux droits au respect des biens peuvent être examinés séparément.

S'agissant de l'exception tirée du non-respect du délai de six mois, la requérante fait valoir que la privation de son terrain n'a pas encore été établie par un jugement ayant acquis l'autorité de la chose jugée.

La Cour se doit d'examiner d'abord les exceptions soulevées par le Gouvernement.

Quant à l'exception tirée du non-épuisement des voies de recours internes, la Cour considère, conformément à sa jurisprudence (voir parmi d'autres

Erkner et Hofauer c. Autriche,

arrêt du 23 avril 1987, série A n

o

117, §§ 72 et suivants), que le grief tiré d'une atteinte au droit au respect des biens de la requérante est autonome par rapport à celui tiré de la durée de la procédure, qui a été déclaré irrecevable. Il s'ensuit que cette exception ne saurait être retenue.

S'agissant de l'exception tirée du non-respect du délai de six mois, la Cour considère que les effets de l'occupation du terrain de la requérante s'analysent en une «

situation continue

», qui, dans le cas d'espèce, n'a pas encore pris fin. La Cour rappelle que lorsqu'un requérant se plaint d'une «

situation continue

», ce délai court à partir de la fin de celle-ci (voir, entre autres,

Almeida Garrett, Mascarenhas Falcão et autres c.

Portugal

, n

os

29813/96 et 30229/96, §

43, CEDH

2000-I

;

Iatridis c.

Grèce

[GC], n

o

31107/96, §

50, CEDH 1999

‑

II

). Dès lors, la règle du délai de six mois ne saurait pas s'appliquer en l'espèce et cette exception ne saurait être retenue.

iii.

Sur le fond

Le Gouvernement soutient que la situation dénoncée par la requérante est conforme à l'article 1 du Protocole n

o

1.

Il considère que l'expropriation indirecte est «

prévue par la loi

», étant donné qu'elle est constamment appliquée par la jurisprudence nationale depuis 1983. De ce fait, même en l'absence d'un jugement national définitif, la privation du bien au bénéfice de l'administration aurait déjà eu lieu à la suite de la construction de l'ouvrage public.

En outre, le Gouvernement soutient que la privation d'un bien qui a lieu par l'effet de l'expropriation indirecte n'est pas illicite en soi, mais qu'elle est tout simplement non respectueuse des formes, à compter d'un moment donné.

Toutefois, le Gouvernement observe que la requérante a la possibilité d'obtenir un dédommagement proportionné à la valeur du terrain en conséquence de l'expropriation indirecte.

La requérante s'oppose à la thèse du Gouvernement. Elle fait observer qu'elle a été privée de la disponibilité de son terrain depuis 1980, situation devenue définitive avec l'achèvement des travaux. Elle observe qu'elle n'a perçu aucune indemnité à ce jour.

A cet égard, la requérante fait valoir que le système juridique italien ne lui fournit pas le moyen d'obtenir une

restitutio in integrum

, mais seulement un dédommagement consécutif à la privation du terrain. Or, la requérante observe que l'action en dommages-intérêts qui a été introduite par le

de cujus

est toujours pendante. La requérante observe qu'elle s'attend à ce que, suite à la reconnaissance de l'expropriation indirecte dans le cas d'espèce, les juridictions internes fassent application de la loi n

o

662/96, entre-temps entrée en vigueur, et ceci au détriment du juste équilibre.

La Cour a examiné les arguments des parties. Elle estime que ce grief pose de sérieuses questions de fait et de droit qui ne peuvent être résolues à ce stade de l'examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond

; il s'ensuit que ce grief ne saurait être déclaré manifestement mal fondé, au sens de l'article 35 § 3 de la Convention.

2.

Invoquant les articles 6 § 1 et 13 de la Convention, la requérante allègue la violation de son droit d'accès à un tribunal au motif que, pendant la période d'occupation autorisée, elle n'avait aucun recours lui permettant de réclamer une indemnité.

L'article 6 § 1 de la Convention se lit ainsi

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

L'article 13 de la Convention dispose

:

«

Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l'octroi d'un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l'exercice de leurs fonctions officielles.

»

La Cour estime que ce grief doit être examiné sous l'angle de l'article

6

§

1 de la Convention. Elle rappelle que lorsqu'une question d'accès à un tribunal se pose, les garanties de l'article

13 sont absorbées par celles de l'article 6 (

Brualla Gómez de la Torre c. Espagne

, arrêt du 19

décembre

1997,

Recueil

1997-VIII, § 41 et

Cordova (n

o

2) c. Italie

, n

o

45649/99, § 71, CEDH 2003).

Le Gouvernement soutient tout d'abord que la requérante n'a pas épuisé les voies de recours internes, étant donné qu'elle n'a pas contesté devant le tribunal administratif tous les actes de la procédure d'expropriation, y compris les décrets d'occupation d'urgence, devant le tribunal administratif.

En deuxième lieu, le Gouvernement soutient que la requête est tardive dans la mesure où elle a été introduite six mois après le moment où le

de cujus

de la requérante a saisi le tribunal civil pour demander le dédommagement découlant de la privation de son terrain et l'indemnité d'occupation légitime.

Sur le fond, le Gouvernement fait valoir que l'impossibilité d'accéder à un tribunal dérivait du fait qu'à ce moment-là, l'indemnité n'avait pas encore été déterminée et que le terrain n'avait pas encore été exproprié. Le

Gouvernement observe que la requérante pouvait, ne serait-ce qu'à partir d'un moment donné, saisir le tribunal civil compétent, ce qu'elle a fait. Cette deuxième action était susceptible de donner le résultat espéré.

La requérante s'oppose à la thèse du Gouvernement. Elle soutient qu'elle n'avait aucun recours lui permettant de réclamer une indemnité pendant la période d'occupation autorisée qui a été prorogée jusqu'en 1986.

La Cour se doit d'examiner d'abord les exceptions soulevées par le Gouvernement.

Quant à l'exception tirée du non-respect du délai de six mois, la Cour renvoie aux observations développées ci-dessus lors de l'examen du grief concernant l'article 1 du Protocole n

o

La Cour a examiné les arguments des parties. Elle estime que le problème de l'épuisement des voies de recours internes se confond avec le fond de l'affaire puisque le grief tiré de l'article 6 de la Convention concerne précisément l'entrave à l'accès à un tribunal. Elle estime ensuite que ce grief pose de sérieuses questions de fait et de droit qui ne peuvent être résolues à ce stade de l'examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond

; il s'ensuit que ce grief ne saurait être déclaré manifestement mal fondé, au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Aucun autre motif d'irrecevabilité n'a été relevé.

Par ces motifs, la Cour, à l'unanimité,

Déclare

le restant de la requête recevable, tous moyens de fond réservés.

Søren

Nielsen

Christos

Rozakis

Greffier

Président