Binotti împotriva Italiei

SECȚIUNEA I DECIZIE PARȚIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 71603/01 prezentate de Laura BINOTTI împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea I), care se află la 10 aprilie 2003 într-o cameră compusă din domnii C.L. Rozakis președintele Bonello Lorenzen mes Vajić Botosarova Zagrebelsky Steiner, judecători și grefier adjunct al secțiunii Având în vedere cererea sus-menționată formulată la 30 aprilie 2001, După ce a deliberat, pronuna următoarea decizie în faa reclamantei, Laura Binotti, este o italiancă născută în 1946 și rezidentă în Genova. Aceaceasta este reprezentată în faa Curii de domnul Pizzorni, avocat la Genova. Circumstanele din speță Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de reclamantă, pot fi rezumate după cum urmează.

Recurenta a moștenit terenuri din Rosiglione. de cuius de la reclamantă, a deținut mai multe terenuri din Rosiglione și înregistrate în cadastru, frunza n 17, parcele 206, 207 și 208. Prin decretul din 22 mai 1980, administrarea Rosiglione dispunea de ocupația de urgență a terenului pentru o perioadă de maximum doi ani, în vederea exproprierii acestora pentru construirea unei lucrări publice. La o dată nespecificată, administrația Rosiglione a încheiat la locul de muncă și a început lucrările de construcție. Administrația a prelungit termenul de ocupație a terenului prin ordonanțele din 4 mai 1982 și 6 aprilie 1985. printr-un act notificat la 19 februarie 1991, cujus reclamantei i s-a atribuit orașul Rosiglione să se prezinte în fața Tribunalului Civil din Genova.

El susținea că ocupația terenului său era ilegală pe motiv că aceasta era prelungită dincolo de termenul permis fără a se putea efectua exproprierea. Cu referire la jurisprudența Curții de Casație în materie de expropriere indirectă (ocuparea dobânditetiva) cu cujus din partea reclamantei, având în vedere că, ca urmare a încheierii activității publice, dreptul său de proprietate fusese neutralizat și, prin urmare, nu era posibil să solicite restituirea terenului în cauză, ci numai daune-interese. El solicita o sumă corespunzătoare valorii de piață a terenului și o sumă pentru nejurisdicția terenului. La data de 4 aprilie 1991, a fost depusă o expertiză la grefare, iar din această expertiză reiese că reclamanta trebuia să se considere că a fost privată de bunurile sale în mai 1986. La 20 martie 2001, recurenta s-a constituit în procedură.

Procedura este în curs de desfășurare în primă instanță. GRIFS Invocă art. 6 alineatul (1) din Convenție, recurenta se plânge de durata procedurii. recurenta se plânge că a fost privată de terenurile sale într-un mod incompatibil cu art. 1 din Protocolul nr. (1) În special, Comisia susține că, la aproximativ douăzeci și doi de ani după ce a ocupat terenul, ea nu a primit încă o despăgubire. În plus, reclamanta se plânge că, între timp, a fost adoptată Legea nr. 662 din 1996, prin urmare, aceasta nu va putea fi despăgubită în funcție de valoarea de piață a terenurilor. Invocând art. 6 alin. (1) și (13) din Convenție, recurenta invocă încălcarea dreptului său de acces la o instanță pe motiv că nu dispune de nici o acțiune care să îi permită să solicite o despăgubire pentru pierderea oricărei disponibilități a terenului său.

6 alin. (1) din Convenție, care, în părțile sale relevante, se citește astfel Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale civile (...) Curtea trebuie mai întâi să stabilească dacă reclamanta a epuizat, în conformitate cu art. 35 alineatul (1) din Convenție, căile de atac care îi erau deschise în dreptul italian.

Curtea observă că, în conformitate cu Legea nr. 89 din 24 martie 2001 (denumită în continuare "legea nr. Pinto.), persoanele care au suferit o pagubă patrimonială sau nepatrimonială pot sesiza instanța de apel competentă pentru a face să se constate încălcarea Convenției europene a drepturilor de la … Curtea amintește că a constatat deja în mai multe decizii privind admisibilitatea (a se vedea, printre altele, cererile nr. 69789/01, Brusco c. Italia din 6 septembrie 2001, CEDH 2001-IX și nr 34969/97, Giacometti c. Italia din 8 noiembrie 2001, CEDO 2001-XII), că remediul introdus prin Legea Pinto este o acțiune pe care recurenta trebuie să o încerce înainte ca Curtea să se pronunțe asupra admisibilității cererii și aceasta indiferent de data depunerii cererii în fața Curții.

Curtea consideră că această parte a cererii trebuie respinsă pentru neobosirea căilor de atac interne, în conformitate cu art. 35 alineatele (1) și (4) din Convenție. Recurenta invocă încălcarea dreptului său la respectarea bunurilor, astfel cum este garantat prin art. 1 din Protocolul nr. 1, care este astfel formulat Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi.

În stadiul actual al dosarului, Curtea nu este în măsură să se pronunțe cu privire la admisibilitatea acestui litigiu și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât pentru observații scrise în conformitate cu art. 54 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul său de procedură. În temeiul articolului 6 alineatul (1) și al articolului 13 din Convenție, recurenta invocă încălcarea dreptului său de acces la o instanță pe motiv că nu dispune de nicio cale de atac care să îi permită să solicite o despăgubire pentru pierderea oricărei disponibilităi de pe teritoriul său. În stadiul actual al dosarului, Curtea nu este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestui litigiu și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât pentru observații scrise în conformitate cu art. 54 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul său de procedură.

Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, amână examinarea obiecțiunilor recurentei întemeiate pe nerespectarea dreptului la respectarea bunurilor și a dreptului de acces la o instanță; Declara cererea inadmisibilă pentru surplus. Søren Nielsen Christos Rozakis grefier adjunct Președinte

PREMIÈRE SECTION

DÉCISION PARTIELLE

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n o 71603/01 présentée par Laura BINOTTI contre l’Italie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 10 avril 2003 en une chambre composée de MM. C.L. Rozakis , président , G. Bonello , P. Lorenzen , M mes N. Vajić , S. Botoucharova , M. V. Zagrebelsky , M me E. Steiner, juges , et de M. S. nielsen, greffier adjoint de section , Vu la requête susmentionnée introduite le 30 avril 2001, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT La requérante, M me Laura Binotti, est une italienne née en 1946 et résidant à Gênes. Elle est représentée devant la Cour par M e Pizzorni, avocat à Gênes. A. Les circonstances de l’espèce Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par la requérante, peuvent se résumer comme suit.

La requérante a hérité des terrains sis à Rossiglione. Le de cuius de la requérante, était propriétaire de plusieurs terrains sis à Rossiglione. et enregistrés au cadastre, feuille n o 17, parcelles 206, 207 et 208. Par un arrêté du 22 mai 1980, l’administration de Rossiglione disposa l’occupation d’urgence desdits terrains pour une période maximale de deux ans, en vue de leur expropriation pour la construction d’un ouvrage public. A une date non précisée, l’administration de Rossiglione procéda à l’occupation matérielle des terrains et entama les travaux de construction. L’administration prorogea le délai d’occupation des terrains par des ordonnances des 4 mai 1982 et 6 avril 1985. Par un acte notifié le 19 février 1991, le de cujus de la requérante assigna la ville de Rossiglione à comparaître devant le tribunal civil de Gênes.

Il alléguait que l’occupation de ses terrains était illégale au motif que celle-ci s’était prorogée au-delà du délai autorisé sans qu’il soit procédé à l’expropriation. Se référant à la jurisprudence de la Cour de cassation en matière d’expropriation indirecte ( occupazione acquisitiva ) le de cujus de la requérante estimait qu’à la suite de l’achèvement de l’ouvrage public, son droit de propriété avait été neutralisé et que, par conséquent, il ne lui était pas possible de demander la restitution des terrains litigieux, mais seulement des dommages-intérêts. Il réclamait une somme correspondant à la valeur vénale des terrains et une somme pour non-jouissance des terrains. La mise en état de l’affaire commença le 4 avril 1991. Le 17 novembre 1997 une expertise fut déposée au greffe.

Il ressort de cette expertise que la requérante devait se considérer comme ayant été privée de ses biens en mai 1986. L’expertise indiquait que la valeur vénale des terrains en 1986, et indexée au jour de l’expertise, était de 14 000 000 lires italiennes (ITL) Le 23 novembre 1998, le de cujus de la requérante décéda. Le 20 mars 2001 la requérante se constitua dans la procédure. La procédure est actuellement pendante en première instance. GRIEFS 1. Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, la requérante se plaint de la durée de la procédure. 2. La requérante se plaint d’avoir été privée de ses terrains de manière incompatible avec l’article 1 du Protocole n o 1. Elle fait valoir notamment que, environ vingt-deux ans après l’occupation de ses terrains, elle n’a pas encore perçu un’indemnisation.

En plus la requérante se plaint qu’entre-temps a été adoptée la loi n o 662 de 1996, par effet de laquelle elle ne pourra pas être dédommagée à hauteur de la valeur vénale des terrains. 3. Invoquant les articles 6 § 1 et 13 de la Convention, la requérante allègue la violation de son droit d’accès à un tribunal, au motif qu’elle ne disposait d’aucun recours lui permettant de réclamer une indemnité pour la perte de toute disponibilité de ses terrains. EN DROIT 1. La requérante se plaint de la durée de la procédure qu’elle a introduite devant le tribunal de Gênes.

Elle invoque l’article 6 § 1 de la Convention, qui, en ses parties pertinentes, se lit ainsi : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) » La Cour doit d’abord déterminer si la requérante a épuisé, conformément à l’article 35 § 1 de la Convention, les voies de recours qui lui étaient ouvertes en droit italien. La Cour note que selon la loi n o 89 du 24 mars 2001 (ci-après «loi Pinto»), les personnes ayant subi un dommage patrimonial ou non-patrimonial peuvent saisir la cour d’appel compétente afin de faire constater la violation de la Convention européenne des Droits de l’Homme quant au respect du délai raisonnable de l’article 6 § 1, et demander l’octroi d’une somme à titre de satisfaction équitable.

La Cour rappelle avoir déjà constaté dans plusieurs décisions sur la recevabilité (voir, parmi d’autres, requêtes n o 69789/01, Brusco c. Italie du 6 septembre 2001, CEDH 2001-IX, et n o 34969/97, Giacometti c. Italie du 8 novembre 2001, CEDH 2001-XII), que le remède introduit par la loi Pinto est un recours que la requérante doit tenter avant que la Cour ne se prononce sur la recevabilité de la requête et ceci quelle que soit la date d’introduction de la requête devant la Cour. Ne décelant aucune circonstance de nature à décider différemment dans le cas d’espèce, la Cour considère que cette partie de la requête doit être rejetée pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.

2. La requérante allègue la violation de son droit au respect des biens tel que garanti par l’article 1 du Protocole n o 1, qui est ainsi libellé : « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes. » En l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur pour observations écrites conformément à l’article 54 § 2 b) de son règlement.

3. Invoquant les articles 6 § 1 et 13 de la Convention, la requérante allègue la violation de son droit d’accès à un tribunal, au motif qu’elle ne disposait d’aucun recours lui permettant de réclamer une indemnité pour la perte de toute disponibilité de son terrain. En l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur pour observations écrites conformément à l’article 54 § 2 b) de son règlement. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Ajourne l’examen des griefs de la requérante tirés du non respect du droit au respect des biens et du droit d’accès à un tribunal ; Déclare la requête irrecevable pour le surplus.

Søren Nielsen Christos Rozakis Greffier adjoint Président