SECȚIUNEA 1 DE DECIZIE PARTENERĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 63239/00 depuse de Mario LA ROSA (V) și de alții împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), care are loc la 18 martie 2004 într-o cameră compusă din domnii C.L. Rozakis președintele Lorenzen Bonello Kovler Zagrebelsky Steiner domnii Harbayav, judecători și S. Quesada, grefier adjunct al secțiunii Având în vedere cererea sus-menționată depusă la 30 martie 2000, După ce a deliberat, face următoarea decizie FAPTează reclamanții, Mario La Rosa, Giacomo La Rosa, Vincenzo Alba și Maria La Rosa, sunt resortisanți italieni, născuți în 1925, 1920, 1927 și 1922 și reședința în Caltagirone (Catane). Ei sunt reprezentați în fața Curții de către domnul Anfuso Alberghina, avocat în Caltagirone. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de solicitanți, se pot rezuma după cum urmează. Reclamanții au deținut un teren situat în Caltagirone. Prin decretul din 15 aprilie 1980, primarul Caltagirone a autorizat societatea cooperativă Esperia ( În conformitate cu art. 107 alineatul (3) litera (c) din TFUE, ajutorul de stat acordat în temeiul articolului 107 alineatul (3) litera (c) din TFUE este incompatibil cu piața internă în temeiul articolului 107 alineatul (3) litera (c) din tratat. Termenul de ocupație autorizat a expirat fără exproprierea terenului și plata unei indemnizații. Printr-un act notificat la 27 martie 1987, reclamanții au introdus o acțiune în despăgubire împotriva societății E. în fața instanței civile din Caltagirone. Ei au susținut că ocuparea terenului era ilegală pe motiv că s-a prelungit dincolo de termenul permis și că lucrările de construcție s-au încheiat fără a se efectua exproprierea formală a terenului și plata unei indemnizații. ) reclamanții considerau că, în urma finalizării lucrărilor publice, dreptul lor de proprietate fusese neutralizat și că, prin urmare, nu le era posibil să solicite restituirea terenului în litigiu, ci numai despăgubiri. În noiembrie 1987, pârâta a solicitat apelul de garanție al municipalității Caltagirone. Prin ordonanța din 17 noiembrie 1988, judecătorul a acceptat această cerere. În 1993, un raport de expertiză a fost depus la grefă. Potrivit expertului, transformarea ireversibilă a terenului a avut loc la 18 mai 1983; prin urmare, în conformitate cu principiul exproprierii indirecte, reclamanții trebuiau să se considere privați de teren la acea dată; o sumă corespunzătoare valorii de piață la aceeași dată (64 500 ITL pe metru pătrat), indexată și cu dobândă, era datorată reclamanților. În 1996, tribunalul a ordonat o nouă expertiză, pentru a recalcula suma care trebuie acordată în conformitate cu Legea nr. 662 din 1996. Din această expertiză rezultă că suma care trebuie acordată reclamanților la acea dată era de 90 080 487 lire italiene, și anume 35 492 ITL la metru pătrat. 2000, Tribunalul a condamnat orașul Caltagirone și societatea E. să plătească suma de 90 080 487 lire italiene pentru despăgubiri pentru pierderea terenului plus suma de 13 512 072 cu titlu de compensație pentru perioada de ocupare autorizată a terenului. Din dosar reiese că hotărârea a devenit definitivă și că, în ianuarie 2003, reclamanții nu primiseră încă toate aceste sume. GRIFS invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamanții se plâng de durata procedurii. Reclamanții se plâng că au fost privați de teren într-un mod incompatibil cu art. 1 din Protocolul nr. (1) De asemenea, aceștia se plâng de suma care le-a fost acordată în temeiul Legii nr. 662 din 1996. Reclamanții se plâng în esență de lipsa de echitate a procedurii din cauza aplicării retroactive a Legii nr. 662 din 1996. Reclamanții se plâng de durata procedurii pe care au introdus-o în fața Tribunalului din Caltagirone și invocă art. 6 alineatul (1) din convenție, care, în părțile sale relevante, se citește astfel Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Curtea trebuie mai întâi să stabilească dacă reclamanții au epuizat, în conformitate cu art. 35 alineatul (1) din convenție, căile de atac care le erau deschise în dreptul italian. Curtea ia notă de faptul că, în conformitate cu Legea nr. 89 din 24 martie 2001 (denumită în continuare "legea Pinto") persoanele care au suferit un prejudiciu patrimonial sau nepatrimonial pot sesiza Curtea de Apel competentă pentru a constata încălcarea Convenției europene a drepturilor omului în ceea ce privește respectarea termenului rezonabil prevăzut la art. 6 alineatul (1) și pentru a solicita acordarea unei sume cu titlu de satisfacție echitabilă. Curtea amintește că a constatat deja în mai multe decizii privind admisibilitatea (a se vedea, printre altele, cererile nr. 69789/01, Brusco c. Italia din 6 septembrie 2001, CEDH 2001-IX și nr 34969/97, Giacometti c. Italia din 8 noiembrie 2001, CEDH 2001-XII, Scordino c. Italia (dec.), 36813/97, CEDO 2003), că remediul introdus prin Legea Pinto este o acțiune pe care reclamanții trebuie să o încerce înainte ca Curtea să se pronunțe asupra admisibilității cererii și aceasta indiferent de data depunerii cererii în fața Curții. Întrucât nu dezamăgește nicio împrejurare de natură să decidă în mod diferit în cazul de față, Curtea consideră că această parte a cererii trebuie respinsă pentru a nu epuiza căile de atac interne, în temeiul articolului 35 alineatul (1) și al articolului 4 din convenție. Reclamanții invocă încălcarea dreptului lor la respectarea bunurilor, astfel cum este garantat prin art. 1 din Protocolul nr. 1, care este astfel formulată Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru reglementarea utilizării bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. În stadiul actual al dosarului, Curtea nu se consideră în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestui motiv și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât pentru observații scrise în conformitate cu art. 54 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul său de procedură. Reclamanții se plâng în esență de lipsa de echitate a procedurii, din cauza adoptării și aplicării Legii nr. 662 din 1996. Curtea consideră că acest motiv trebuie examinat din perspectiva dreptului la un proces echitabil, astfel cum este garantat prin art. 6 alineatul (1) din convenție. În stadiul actual al dosarului, Curtea nu se consideră în măsură să se pronunțe cu privire la admisibilitatea acestui motiv și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât pentru observații scrise în conformitate cu art. 54 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul său de procedură. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, amână examinarea argumentelor reclamanților întemeiat pe art. 1 din protocol 1 și art. 6 alin. (1) din Convenție în ceea ce privește lipsa de echitate a procedurii; Se declară cererea inadmisibilă pentru surplus. Santiago Quesada Christos Rozakis Grefier Adjunct Președinte
de la requête n
o
63239/00
présentée par Mario LA ROSA (V) et autres
contre l'Italie
La Cour européenne des Droits de l'Homme (première section), siégeant le 18 mars 2004 en une chambre composée de
:
MM.
C.L.
Rozakis
,
président
,
P.
Lorenzen
,
G.
Bonello
,
A.
Kovler
,
V.
Zagrebelsky
,
M
me
E.
Steiner
,
MM.
K.
Hajiyev,
juges
et de M. S.
Quesada,
greffier adjoint de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 30 mars 2000,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Les requérants, Mario La Rosa, Giacomo La Rosa, Vincenzo Alba et Maria La Rosa, sont des ressortissants italiens, nés respectivement en 1925, 1920, 1927 et 1922, et résidant à Caltagirone (Catane).
Ils sont représentés devant la Cour par M
e
Anfuso Alberghina, avocat à Caltagirone.
Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par les requérants, peuvent se résumer comme suit.
Les requérants étaient propriétaires d'un terrain sis à Caltagirone.
Par un arrêté du 15
avril
1980, le maire de Caltagirone autorisa la société coopérative Esperia («
société E.
») à occuper d'urgence 2 230 mètres carrés du terrain des requérants, pour une période maximale de trois ans, en vue de son expropriation pour cause d'utilité publique.
Le 19
mai
1980, la société E. procéda à l'occupation matérielle du terrain et entama les travaux de construction.
Le délai d'occupation autorisée expira sans qu'il soit procédé à l'expropriation du terrain et au paiement d'une indemnité.
Par un acte notifié le 27
mars
1987, les requérants introduisirent une action en dommages intérêts à l'encontre de la société E. devant le tribunal civil de Caltagirone.
Ils faisaient valoir que l'occupation du terrain était illégale au motif qu'elle s'était prorogée au-delà du délai autorisé et que les travaux de construction s'étaient terminés sans qu'il fût procédé à l'expropriation formelle du terrain et au paiement d'une indemnité.
Se référant à la jurisprudence de la Cour de cassation en matière d'expropriation indirecte (
occupazione acquisitiva
) les requérants estimaient qu'à la suite de l'achèvement des ouvrages publics, leur droit de propriété avait été neutralisé et que, par conséquent, il ne leur était pas possible de demander la restitution du terrain litigieux, mais seulement des dommages intérêts. Les requérants réclamaient une somme correspondant à la valeur vénale du terrain et une somme pour non jouissance du terrain.
La mise en état de l'affaire commença le 4
juin
17
novembre
1987, la partie défenderesse demanda l'appel en garantie de la municipalité de Caltagirone. Par une ordonnance du 17
novembre
1988, le juge fit droit à cette demande.
En 1993, un rapport d'expertise fut déposé au greffe. Selon l'expert, la transformation irréversible du terrain avait eu lieu le 18
mai
1983; de ce fait, conformément au principe de l'expropriation indirecte, les requérants devaient se considérer comme ayant été privés de leur terrain à cette date; une somme correspondant à la valeur vénale à cette même date (64
500 ITL par mètre carré), indexée et assortie d'intérêts, était due aux requérants.
En 1996, le tribunal ordonna une nouvelle expertise, afin de recalculer la somme à octroyer en fonction de la loi n
o
662 de 1996. Il ressort de cette expertise que la somme à octroyer aux requérants à cette date était de 90
080
487 lires italiennes, à savoir 35
492 ITL au mètre carré.
Par un jugement du 12
avril
2000, le tribunal condamna la ville de Caltagirone et la société E. à payer la somme de 90
080
487 lires italiennes au titre de dommages intérêts pour la perte du terrain plus la somme de 13
512
072 au titre d'indemnité pour la période d'occupation autorisée du terrain.
Il ressort du dossier que le jugement est devenu définitif et que, en janvier 2003, les requérants n'avaient pas encore obtenu la totalité de ces sommes.
1.
Invoquant l'article 6 § 1 de la Convention, les requérants se plaignent de la durée de la procédure.
2.
Les requérants se plaignent d'avoir été privés de leur terrain de manière incompatible avec l'article 1 du Protocole n
o
1.Ils se plaignent également du montant qui leur a été accordé en application de la loi n
o
662 de 1996.
3.
Les requérants se plaignent en substance de l'absence d'équité de la procédure en raison de l'application rétroactive de la loi n
o
662 de 1996.
1.
Les requérants se plaignent de la durée de la procédure qu'ils ont introduite devant le tribunal de Caltagirone. Ils invoquent l'article 6 § 1 de la Convention, qui, en ses parties pertinentes, se lit ainsi
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
La Cour doit d'abord déterminer si les requérants ont épuisé, conformément à l'article 35 § 1 de la Convention, les voies de recours qui leur étaient ouvertes en droit italien.
La Cour note que, selon la loi n
o
89 du 24
mars
2001 (ci-après «loi
Pinto»), les personnes ayant subi un dommage patrimonial ou non patrimonial peuvent saisir la cour d'appel compétente afin de faire constater la violation de la Convention européenne des Droits de l'Homme quant au respect du délai raisonnable de l'article 6 § 1, et demander l'octroi d'une somme à titre de satisfaction équitable.
La Cour rappelle avoir déjà constaté dans plusieurs décisions sur la recevabilité (voir, parmi d'autres, requêtes n
o
69789/01,
Brusco c. Italie
du 6 septembre 2001, CEDH 2001-IX, et n
o
34969/97,
Giacometti c. Italie
du 8
novembre 2001, CEDH 2001-XII,
Scordino c. Italie
(déc.), n
o
36813/97, CEDH 2003), que le remède introduit par la loi Pinto est un recours que les requérants doivent tenter avant que la Cour ne se prononce sur la recevabilité de la requête et ceci quelle que soit la date d'introduction de la requête devant la Cour.
Ne décelant aucune circonstance de nature à décider différemment dans le cas d'espèce, la Cour considère que cette partie de la requête doit être rejetée pour non épuisement des voies de recours internes, en application de l'article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.
2.
Les requérants allèguent la violation de leur droit au respect des biens tel que garanti par l'article 1 du Protocole n
o
1, qui est ainsi libellé
:
«
Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d'utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.
Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu'ils jugent nécessaires pour réglementer l'usage des biens conformément à l'intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d'autres contributions ou des amendes.
»
En l'état actuel du dossier, la Cour ne s'estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur pour observations écrites conformément à l'article 54 § 2 b) de son règlement.
3.
Les requérants se plaignent en substance de l'absence d'équité de la procédure, en raison de l'adoption et de l'application de la loi n
o
662 de 1996.
La Cour considère que ce grief doit être examiné sous l'angle du droit à un procès équitable tel que garanti par l'article 6 § 1 de la Convention.
En l'état actuel du dossier, la Cour ne s'estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur pour observations écrites conformément à l'article 54 § 2 b) de son règlement.
Par ces motifs, la Cour, à l'unanimité,
Ajourne
l'examen du grief des requérants tiré de l'article 1 du Protocole
n
o
1 et de l'article 6 § 1 de la Convention quant au manque d'équité de la procédure ;
Déclare
la requête irrecevable pour le surplus.
Santiago
Quesada
Christos
Rozakis
Greffier adjoint
Président