LA ROSA (VI) et AUTRES contre l'ITALIE

LA ROSA (VI) et AUTRES contre l'ITALIE (CtEDO, 2004)

Prima DECIZIE FINALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 63240/00 depuse de Mario LA ROSA (VI) și de alții împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), care are loc la 6 mai 2004 într-o cameră compusă din domnii C.L. Rozakis președintele Lorenzen, Bonello Tulkens, domnii Kovler Zagrebelsky Steiner judecători și domnii S. Nielsen, grefier de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 30 martie 2000, având în vedere decizia parțială din 15 octombrie 2002, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de reclamanți, După ce au deliberat, face următoarea decizie ÎN FAVOAREA recurentelor, domnul Mario La Rosa, domnul Giacomo La Rosa, domnul Vincenzo Alba și domnul M. Maria La Rosa sunt resortisanți italieni, născuți în 1925, 1920, 1927 și 1922 și reședința în Caltagirone (Catane). Guvernul pârât este reprezentat de agenții săi succesive, dnii U. Leanza și, respectiv, I.M. Braguglia și coagentul său, dl F. Crisafolli. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamanții au deținut un teren situat la Caltagirone (Catane) și înregistrate la cadastru, fișa 139, parcela 43. Prin decretul din 15 aprilie 1980, primarul Caltagirone a autorizat societatea cooperativă La Sicula să ocupe de urgență terenul reclamanților, pentru o perioadă maximă de trei ani, în vederea exproprierii sale pentru construirea de locuințe. La 19 mai 1980, societatea cooperativă a început lucrările de construcție. La 22 octombrie 1981, municipalitatea Caltagirone a făcut o ofertă de avans pentru compensarea a 810 000 de lire italiene (ITL) (360 ITL/m2). Această ofertă nu a fost acceptată de solicitanți. La 28 mai 1982, municipalitatea a depus o a doua ofertă de avans de 990 000 ITL (440 ITL/m2). Această ofertă nu a fost acceptată. Printr-un act notificat la 27 martie 1987, reclamanții au introdus o acțiune în despăgubire împotriva societății cooperatiste La Sicula în fața Tribunalului civil din Caltagirone. Ei au susținut că ocuparea terenului era ilegală pe motiv că aceasta s-a prelungit dincolo de termenul acordat și că lucrările de construcție ale lucrărilor publice s-au încheiat fără a se efectua exproprierea formală a terenului și plata unei indemnizații. ocupazione acquisitiva ) reclamanții considerau că, în urma încheierii lucrării publice, dreptul lor de proprietate fusese neutralizat și că, prin urmare, nu le era posibil să solicite restituirea terenului în litigiu, ci numai daune-interese. Reclamanții solicitau o sumă corespunzătoare valorii de piață a terenului și o sumă pentru neplata terenului. La 27 septembrie 1987, societatea cooperativă La Sicula a chemat ca garanție municipalitatea Caltagirone în fața tribunalului civil din Caltagirone, iar în decembrie 1993 a fost depusă o primă expertiză. expertul, data la care a avut loc transformarea ireversibilă a terenului se afla la 18 mai 1983. În acel moment, reclamanții trebuiau să fie considerați privați de proprietatea lor. Valoarea de piață a terenului în litigiu, a cărui suprafață era de 2320 metri pătrați, era la acea dată de 64 500 ITL pe metru pătrat. Ca urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 662 din 1996, tribunalul din Caltagirone a ordonat o a doua expertiză. Potrivit acesteia, valoarea de piață a terenului la 18 mai 1983, calculată în funcție de noua lege, era de 35 492 ITL pe metru pătrat. Prin hotărârea din 26 octombrie 2002, instanța a declarat că proprietatea terenului fusese acordată ca efect al construcției lucrărilor publice. Având în vedere că transferul de proprietate a avut loc în cadrul unei ocupații ilegale de teren, reclamanții aveau dreptul la despăgubiri în conformitate cu expertiza depusă de expertul din oficiu. Prin urmare, Tribunalul a acordat 42 526,66 EUR pentru indexare începând cu 1983, plus indemnizația temporară de ocupare. Judecata nu a dobândit încă puterea de lucru judecat. Dreptul și practica internă relevantă ocupația de urgență a unui teren În dreptul italian, procedura accelerată de expropriere permite administrației să ocupe și să construiască înainte de expropriere. Odată declarată de utilitate publică lucrarea care urmează să fie realizată și adoptată proiectul de construcție, administrația poate decide ocuparea de urgență a zonelor care urmează să fie expropriate pentru o perioadă determinată de maximum cinci ani (art. 20 din Legea nr. 865 din 1971). Acest decret devine caduc dacă ocupația materială a terenului nu are loc în termen de trei luni de la promovarea sa. După perioada de ocupație, trebuie luat un decret de expropriere formală. Ocupația autorizată a unui teren dă dreptul la o indemnizație de ocupație. Prin hotărârea nr. 470 din 1990, Curtea Constituțională a recunoscut dreptul de acces imediat la o instanță pentru a solicita indemnizația de ocupație de îndată ce terenul este ocupat din punct de vedere material, fără a fi necesar să se aștepte ca administrația să facă o ofertă de despăgubire. ii. Principiul exproprierii indirecte (occiazione dobânditetiva sau accessione Aghasta) În anii '70, mai multe administrații locale au desfășurat activități de urgență de terenuri, care nu au fost urmate de decrete de expropriere. Instanțele italiene s-au confruntat cu cazuri în care proprietarul unui teren a pierdut de facto disponibilitatea acestuia din cauza ocupației și a realizării lucrărilor de construcție a unei lucrări publice. Cu privire la întrebarea dacă, pur și simplu prin efectul lucrărilor efectuate, persoana în cauză și-a pierdut proprietatea asupra terenului, printr-o hotărâre nr. 1464 din 16 februarie 1983, Curtea de Casație a dat un răspuns afirmativ acestei întrebări, stabilind astfel principiul "exproprierii indirecte" O prezentare generală a acestei jurisprudențe în anii 80-90 figurează în Belvedere Alberghiera srl. Italia, nr 31524/96, CEDO 2000-IV și Carbonara și Ventura c. Italia, nr 24638/94, CEDH 2000-VI. Degretul președințial nr. 327 din 8 iunie 2001, modificat de Decretul prezidențial nr. Directiva nr. 302 din 27 decembrie 2002, care a intrat în vigoare la 30 iunie 2003 și denumit "repertoriul actelor cu putere de lege și al actelor administrative privind exproprierea din motive de interes public" (denumită în continuare "repertoriul" mai jos), care reglementează procedura de expropriere în lumina celei mai recente jurisprudențe a Curții de Casație și, în special, codifică principiul exproprierii indirecte. Dosarul, care nu are efect retroactiv și, prin urmare, nu se aplică în cazul de față, s-a substituit, de la intrarea sa în vigoare, întregii legislații anterioare în materie de expropriere din motive de utilitate publică. 2003, Curtea de Casație în camere reunite s-a pronunțat din nou asupra principiului exproprierii indirecte, susținând că un astfel de principiu joacă un rol important în cadrul sistemului juridic italian și că acesta este compatibil cu Convenția. Mai precis, Curtea de Casație a afirmat că, având în vedere uniformitatea jurisprudenței în acest domeniu, principiul exproprierii indirecte este acum pe deplin previzibil. În ceea ce privește despăgubirea, Curtea de Casație a afirmat că despăgubirea datorată în caz de expropriere indirectă este suficientă pentru a asigura un echilibru corect între cerințele interesului general al comunității și imperativele protejării drepturilor fundamentale ale individului. (iii). Despăgubirea în caz de expropriere indirectă Conform jurisprudenței Curții de Casație aplicabilă în materie de expropriere indirectă, despăgubirea integrală, sub formă de daune-interese pentru pierderea terenului, a fost datorată persoanei interesate în schimbul pierderii proprietății pe care o implică ocupația ilegală. Legea bugetară din 1992 (art. 5a din Decretul-lege nr. 333 din 11 iulie 1992) a modificat această jurisprudență, în sensul că suma datorată în caz de expropriere indirectă nu putea depăși valoarea indemnizației prevăzute pentru cazul unei exproprieri formale. Cu toate acestea, printr-o hotărâre nr. 369 din 1996, Curtea Constituțională a declarat această dispoziție neconstituțională. 662 din 1996, care a modificat dispoziția declarată neconstituțională, compensația integrală nu poate fi acordată pentru o ocupație de teren care a avut loc înainte de 30 septembrie 1996. În acest caz, compensația atinge aproximativ 55% din valoarea terenului. 148 din 30 aprilie 1999, Curtea Constituțională a considerat o astfel de indemnizație compatibilă cu Constituția. Cu toate acestea, în aceeași hotărâre, Curtea a precizat că o indemnizație integrală, în limita valorii de piață a terenului, poate fi solicitată în cazul în care ocupația și privarea de teren nu au avut loc din motive de utilitate publică. În ceea ce privește terenurile ocupate înainte de data respectivă și procedurile pendinte la 1 ianuarie 1997, regimul prevăzut de Legea bugetară nr. 662 din 1996 rămâne în vigoare, prin urmare dispozițiile repertoriului nu se aplică în cazul de față. GRIEF Reclamanții se plâng că au fost privați de teren într-un mod incompatibil cu art. 1 din Protocolul nr. 1 și susțin în special că, la mai mult de douăzeci și doi de ani de la ocupația proprie, nu au primit încă o despăgubire. În plus, reclamanții se plâng că între timp a fost adoptată legea nr. 662 din 1996, prin care nu vor putea fi despăgubiți în funcție de valoarea de piață a terenului. ÎN DREPT, reclamanții susțin încălcarea dreptului lor la respectarea bunurilor, astfel cum este garantată prin art. 1 din Protocolul nr. 1, care este astfel formulată Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru reglementarea utilizării bunurilor în conformitate cu interesul general Guvernul ridică o excepție bazată pe neobosirea căilor de atac interne. Guvernul observă că motivul întemeiat pe durata procedurii a fost declarat inadmisibil în data de 15 octombrie 2002 pentru neobosirea căilor de atac interne. În opinia sa, Curtea ar trebui să ajungă la aceeași concluzie cu privire la motivul întemeiat pe încălcarea dreptului la respectarea bunurilor reclamanților, întrucât acest din urmă motiv nu ar fi autonom în raport cu primul. Pe fond, guvernul consideră că exproprierea indirectă este prevăzută de lege mai degrabă deoarece este aplicată în mod constant de jurisprudența națională din 1983. Prin urmare, chiar și în absența unei hotărâri naționale definitive, privarea de proprietate în beneficiul administrației ar fi avut deja loc ca urmare a construcției lucrării publice. În plus, guvernul susține că privarea unui bun care are loc prin intermediul exproprierii indirecte nu este ilegală în sine, ci este pur și simplu nerespectătoare de forme, de la un moment dat. Cu toate acestea, guvernul observă că reclamanții au posibilitatea de a obține despăgubiri proporționale cu valoarea terenului ca urmare a exproprierii indirecte. Guvernul concluzionează că situația denunțată este compatibilă cu art. 1 din Protocolul nr. 662 din 1996, guvernul recunoaște în primul rând Cu toate acestea, CESE reamintește că despăgubirea, în cazul exproprierii indirecte, vizează compensarea prejudiciului impus reclamanților prin nerespectarea normelor procedurale care reglementează acțiunea administrației publice și nu compensarea acestora pentru pierderea proprietății lor. În plus, valoarea de piață a terenului este întotdeauna luată în considerare, în măsura în care aceasta constituie baza de plecare a calculului care urmează să fie efectuat pentru a determina amploarea măsurii de despăgubire. În concluzie, guvernul susține că sistemul de calcul al compensației aplicat în speță nu ridică probleme în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. Reclamanții se opun tezei guvernului și observă că au fost privați de disponibilitatea terenului lor din 1980, situație care a devenit definitivă odată cu finalizarea lucrărilor. Ei observă că nu au primit nicio compensație până în prezent. În această privință, reclamanții susțin că sistemul juridic italian nu le oferă mijloacele de a obține o Restitutio in integrum , dar numai o despăgubire ca urmare a privării de teren. Tribunalul, prin aplicarea principiului exproprierii indirecte, a declarat că au pierdut proprietatea de teren și că administrația a devenit proprietar ab origine . În plus, Tribunalul a aplicat Legea nr. 662/96, intrată în vigoare în cursul procedurii și aceasta în detrimentul echilibrului corect. Curtea trebuie să examineze mai întâi excepția, întemeiată pe neobosirea căilor de atac interne ridicate de guvern. Curtea consideră, în conformitate cu jurisprudența sa (a se vedea printre altele Erkner și Hofauer c. Austria, Hotărârea din 23 aprilie 1987, seria A n 117, § 72 și următoarele), că motivul întemeiat pe încălcarea dreptului la respectarea bunurilor reclamanților este autonom în raport cu cel întemeiat pe durata procedurii, care a fost declarat inadmisibil și, prin urmare, această excepție nu poate fi reținută. Curtea consideră, în lumina tuturor argumentelor părților, că acest motiv ridică întrebări serioase de fapt și de drept care nu pot fi soluționate în această etapă de examinare a cererii, dar necesită o examinare pe fond ; rezultă că acest motiv nu poate fi declarat în mod vădit nefondat, în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. Nu a fost invocat niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară restul cererii admisibile, toate mijloacele de fond rezervate. Søren Nielsen Christos Rozakis Modulul Președinte

PREMIÈRE SECTION

DÉCISION FINALE

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

63240/00

présentée par Mario LA ROSA (VI) et autres

contre l'Italie

La Cour européenne des Droits de l'Homme (première section), siégeant le 6 mai 2004 en une chambre composée de

:

MM.

C.L.

Rozakis

,

président

,

P.

Lorenzen,

G.

Bonello

,

M

me

F.

Tulkens,

MM.

A.

Kovler

,

V.

Zagrebelsky

,

M

me

E.

Steiner

,

juges

,

et de M. S.

Nielsen,

greffier de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 30 mars 2000,

Vu la décision partielle du 15

octobre

2002,

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par les requérants,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Les requérants, M. Mario La Rosa, M.

Giacomo La Rosa, M. Vincenzo Alba et M

me

Maria La Rosa, sont des ressortissants italiens, nés respectivement en 1925, 1920, 1927 et 1922 et résidant à Caltagirone (Catane). Le gouvernement défendeur est représenté par ses agents successifs, respectivement MM. U. Leanza et I.M. Braguglia et son coagent M. F. Crisafulli.

A.

Les circonstances de l'espèce

Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

Les requérants étaient propriétaires d'un terrain sis à Caltagirone (Catane) et enregistré au cadastre, feuille 139, parcelle 43.

Par un arrêté du 15 avril 1980, le maire de Caltagirone autorisa la société coopérative La Sicula à occuper d'urgence le terrain des requérants, pour une période maximale de trois ans, en vue de son expropriation pour la construction de logements.

Le 19 mai 1980, la société coopérative procéda à l'occupation matérielle du terrain et entama les travaux de construction.

Le 22 octobre 1981, la municipalité de Caltagirone procéda à une offre d'acompte sur l'indemnisation de 810

000 lires italiennes (ITL) (360

ITL/m²). Cette offre ne fut pas acceptée par les requérants.

Le 28 mai 1982, la municipalité procéda à une deuxième offre d'acompte de 990

000 ITL (440 ITL/m²). Cette offre ne fut pas acceptée.

Par un acte notifié le 27 mars 1987, les requérants introduisirent une action en dommages-intérêts à l'encontre de la société coopérative La Sicula devant le tribunal civil de Caltagirone.

Ils faisaient valoir que l'occupation du terrain était illégale au motif que celle-ci s'était prorogée au-delà du délai autorisé et que les travaux de construction de l'ouvrage public s'étaient terminés sans qu'il fût procédé à l'expropriation formelle du terrain et au paiement d'une indemnité.

Se référant à la jurisprudence de la Cour de cassation en matière d'expropriation indirecte (

occupazione acquisitiva

) les requérants estimaient qu'à la suite de l'achèvement de l'ouvrage public, leur droit de propriété avait été neutralisé et que, par conséquent, il ne leur était pas possible de demander la restitution du terrain litigieux, mais seulement des dommages-intérêts. Les requérants réclamaient une somme correspondant à la valeur vénale du terrain et une somme pour non jouissance du terrain.

La mise en état de l'affaire commença le 4 juin 1987.

Le 27 septembre 1987, la société coopérative La Sicula appela en garantie la municipalité de Caltagirone devant le tribunal civil de Caltagirone.

En décembre 1993, une première expertise fut déposée au greffe.

Selon

l'expert, la date à laquelle il y avait eu transformation irréversible du terrain se situait au 18 mai 1983. A ce moment, les requérants devaient être considérés comme ayant été privés de leur bien. La valeur vénale du terrain litigieux, dont la superficie était de 2320 mètres carrés, était à cette date de 64 500 ITL le mètre carré.

A la suite de l'entrée en vigueur de la loi n

o

662 de 1996, le tribunal de Caltagirone ordonna une deuxième expertise.

Selon celle-ci, la valeur vénale du terrain au 18 mai 1983, calculée en fonction de la nouvelle loi, était de 35 492 ITL le mètre carré.

Par un jugement du 26

octobre 2002, le tribunal déclara que la proprieté du terrain était passé à l'admnistration par effet de la construction de l'ouvrage public. Étant donné que le transfert de propriété avait eu lieu dans le cadre d'une occupation de terrain illicite, les requérants avaient droit à des dommages-intérêts conformément à l'expertise déposée par l'expert commis d'office. Par conséquent le tribunal accorda 42

526,66 EUR à indexer à partir de 1983, plus l'indemnité d'occupation temporaire.

Le jugement n'a pas encore acquis la force de chose jugée.

B.

Le droit et la pratique interne pertinent

i.

L'occupation d'urgence d'un terrain

En droit italien, la procédure accélérée d'expropriation permet à l'administration d'occuper et de construire avant l'expropriation. Une fois déclarée d'utilité publique l'œuvre à réaliser et adopté le projet de construction, l'administration peut décréter l'occupation d'urgence des zones à exproprier pour une durée déterminée n'excédant pas cinq ans (article 20 de la loi n

o

865 de 1971). Ce décret devient caduc si l'occupation matérielle du terrain n'a pas lieu dans les trois mois suivant sa promulgation. Après la période d'occupation, un décret d'expropriation formelle doit être pris.

L'occupation autorisée d'un terrain donne droit à une indemnité d'occupation. Par l'arrêt n

o

470 de 1990, la Cour constitutionnelle a reconnu un droit d'accès immédiat à un tribunal pour réclamer l'indemnité d'occupation dès que le terrain est matériellement occupé, sans besoin d'attendre que l'administration procède à une offre d'indemnisation.

ii.

Le principe de l'expropriation indirecte (occupazione acquisitiva ou accessione invertita)

Dans les années 70, plusieurs administrations locales procédèrent à des occupations d'urgence de terrains, qui ne furent pas suivies de décrets d'expropriation. Les juridictions italiennes se trouvèrent confrontées à des cas où le propriétaire d'un terrain avait perdu

de facto

la disponibilité de celui-ci en raison de l'occupation et de l'accomplissement de travaux de construction d'une oeuvre publique.

Sur la question de savoir si, simplement par l'effet des travaux effectués, l'intéressé avait perdu également la propriété du terrain, par un arrêt n

o

1464 du 16

février

1983, la Cour de cassation donna une réponse affirmative à cette question, en établissant ainsi le principe de «

l'expropriation indirecte

».

Un aperçu de cette jurisprudence dans les années 80-90 figure dans

Belvedere Alberghiera srl c. Italie

, n

o

31524/96, CEDH 2000-IV et

Carbonara et Ventura c. Italie

, n

o

24638/94, CEDH 2000-VI.

Le Décret Présidentiel n

o

327 du 8

juin

2001, modifié par le Décret

législatif n

o

302 du 27

décembre

2002, entré en vigueur le 30

juin

2003 et dénommé «

Répertoire des dispositions législatives et réglementaires en matière d'expropriation pour cause d'utilité publique

» (ci-après «

le

Répertoire

»), régit la procédure d'expropriation à la lumière de la dernière jurisprudence de la Cour de cassation et, en particulier, codifie le principe de l'expropriation indirecte. Le Répertoire, qui n'a pas d'effet rétroactif et ne s'applique donc pas en l'espèce, s'est substitué, à partir de son entrée en vigueur, à l'ensemble de la législation précédente en matière d'expropriation pour cause d'utilité publique.

Par l'arrêt n

o

5902 du 28

mars

2003, la Cour de cassation en chambres réunies s'est à nouveau prononcée sur le principe de l'expropriation indirecte, en affirmant qu'un tel principe joue un rôle important dans le cadre du système juridique italien et qu'il est compatible avec la Convention. Plus spécifiquement, la Cour de cassation a dit qu'au vu de l'uniformité de la jurisprudence en la matière, le principe de l'expropriation indirecte est désormais pleinement «

prévisible

» et donc doit être considéré comme respectueux du principe de légalité. Quant à l'indemnisation, la Cour de cassation a affirmé que l'indemnisation due en cas d'expropriation indirecte est suffisante pour garantir un «

juste équilibre

» entre les exigences de l'intérêt général de la communauté et les impératifs de la sauvegarde des droits fondamentaux de l'individu.

iii.

L'indemnisation en cas d'expropriation indirecte

Selon la jurisprudence de la Cour de cassation applicable en matière d'expropriation indirecte, une réparation intégrale, sous forme de dommages-intérêts pour la perte du terrain, était due à l'intéressé en contrepartie de la perte de propriété qu'entraîne l'occupation illégale.

La loi budgétaire de 1992 (article 5

bis

du décret-loi n

o

333 du 11

juillet

1992) modifia cette jurisprudence, dans le sens que le montant dû en cas d'expropriation indirecte ne pouvait dépasser le montant de l'indemnité prévue pour le cas d'une expropriation formelle. Toutefois, par un arrêt n

o

369 de 1996, la Cour constitutionnelle déclara cette disposition inconstitutionnelle.

En vertu de la loi budgétaire n

o

662 de 1996, qui a modifié la disposition déclarée inconstitutionnelle, l'indemnisation intégrale ne peut pas être accordée pour une occupation de terrain ayant eu lieu avant le 30

septembre

Par l'arrêt n

o

148 du 30 avril 1999, la Cour constitutionnelle a jugé une telle indemnité compatible avec la Constitution. Toutefois, dans le même arrêt, la Cour a précisé qu'une indemnité intégrale, à concurrence de la valeur vénale du terrain, peut être réclamée lorsque l'occupation et la privation du terrain n'ont pas eu lieu pour cause d'utilité publique.

Le Répertoire a prévu de nouveaux critères en matière d'indemnisation, qui s'appliquent uniquement en ce qui concerne les terrains occupés après le 30 septembre 1996. Quant aux terrains occupés avant cette date et aux procédures pendantes au 1

er

janvier 1997, le régime prévu par la loi budgétaire n

o

662 de 1996 reste en vigueur. Les dispositions du Répertoire ne s'appliquent donc pas en l'espèce.

GRIEF

Les requérants se plaignent d'avoir été privés de leur terrain de manière incompatible avec l'article 1 du Protocole n

o

o

662 de 1996, par effet de laquelle ils ne pourront pas être dédommagés à hauteur de la valeur vénale du terrain.

EN DROIT

Les requérants allèguent la violation de leur droit au respect des biens tel que garanti par l'article 1 du Protocole n

o

1, qui est ainsi libellé

:

«

Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d'utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.

Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu'ils jugent nécessaires pour réglementer l'usage des biens conformément à l'intérêt général

Le Gouvernement soulève une exception tirée du non-épuisement des voies de recours internes.

Le Gouvernement fait observer que le grief tiré de la durée de la procédure a été déclaré irrecevable en date du 15

octobre

2002 pour non-épuisement des voies de recours internes. Selon lui, la Cour devrait parvenir à la même conclusion pour le grief tiré d'une atteinte au droit au respect des biens des requérants, puisque ce dernier grief ne serait pas autonome par rapport au premier.

Sur le fond, le Gouvernement considère que l'expropriation indirecte est «

prévue par la loi

» étant donné qu'elle est constamment appliquée par la jurisprudence nationale depuis 1983. De ce fait, même en l'absence d'un jugement national définitif, la privation du bien au bénéfice de l'administration aurait déjà eu lieu à la suite de la construction de l'ouvrage public.

En outre, le Gouvernement soutient que la privation d'un bien qui a lieu par l'effet de l'expropriation indirecte n'est pas illicite en soi, mais elle tout simplement non respectueuse des formes, à compter d'un moment donné.

Toutefois, le Gouvernement observe que les requérants ont la possibilité d'obtenir un dédommagement proportionné à la valeur du terrain en conséquence de l'expropriation indirecte. Le Gouvernement en déduit que la situation dénoncée est compatible avec l'article 1 du Protocole n

o

1.

Quant à la loi n

o

662 de 1996, le Gouvernement reconnaît tout d'abord

qu

'

elle est moins favorable par rapport à la législation précédente. Il

rappelle, toutefois, que le dédommagement, dans le cas d'expropriation indirecte, vise à compenser le préjudice

imposé aux requérants par l'inobservation des règles procédurales qui régissent

l'action de l'administration publique

,

et non à les compenser pour la perte de leur propriété. De plus, la valeur vénale du terrain est toujours prise en compte, dans la mesure où elle constitue la base de départ du calcul à effectuer pour déterminer l'étendue de la mesure de dédommagement. En conclusion, le Gouvernement soutient que le système de calcul de l'indemnité, appliqué en l'espèce, ne soulève aucun problème au regard de l'article 1 du Protocole n

o

1.

Les requérants s'opposent à la thèse du Gouvernement.

Ils font observer qu'ils ont été privés de la disponibilité de leur terrain depuis 1980, situation devenue définitive avec l'achèvement des travaux. Ils

observent qu'ils n'ont perçu aucune indemnité à ce jour.

A cet égard, les requérants font valoir que le système juridique italien ne leur fournit pas le moyen d'obtenir une

restitutio in integrum

, mais seulement un dédommagement consécutif à la privation du terrain. Le

tribunal, en faisant application du principe de l'expropriation indirecte, a déclaré qu'ils avaient perdu la propriété du terrain et que l'administration était devenue propriétaire

ab origine

. En outre le tribunal a fait application de la loi n

o

662/96, entrée en vigueur cours de procédure et ceci au détriment du juste équilibre.

La Cour se doit d'examiner d'abord l'exception, tirée du non-épuisement des voies de recours internes, soulevée par le Gouvernement.

La Cour considère, conformément à sa jurisprudence (voir parmi d'autres

Erkner et Hofauer c. Autriche,

arrêt du 23 avril 1987, série A n

o

117, §§ 72 et suivants), que le grief tiré d'une atteinte au droit au respect des biens des requérants est autonome par rapport à celui tiré de la durée de la procédure, qui a été déclaré irrecevable. Il s'ensuit que cette exception ne saurait être retenue.

La Cour estime, à la lumière de l'ensemble des arguments des parties, que ce grief pose de sérieuses questions de fait et de droit qui ne peuvent être résolues à ce stade d'examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond

; il s'ensuit que ce grief ne saurait être déclaré manifestement mal fondé, au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Aucun autre motif d'irrecevabilité n'a été relevé.

Par ces motifs, la Cour, à l'unanimité,

Déclare

le restant de la requête recevable, tous moyens de fond réservés.

Søren

Nielsen

Christos

Rozakis

Greffier

Président