Prima DECIZIE FINALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 58119/00 depuse de Mario LA ROSA și alții (I) împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), care are loc la 6 mai 2004 într-o cameră compusă din domnii C.L. Rozakis președintele Bonello Tulkens, domnii Levits, Kovler Zagrebelsky Steiner judecători și domnii S. Nielsen, grefier de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 30 martie 2000, având în vedere decizia parțială din 5 septembrie 2002, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de reclamanți, După ce au deliberat, face următoarea decizie ÎN FAVOAREA recurentelor, domnul Mario La Rosa, domnul Giacomo La Rosa, domnul Vincenzo Alba și domnul M. Maria La Rosa sunt resortisanți italieni, născuți în 1925, 1920, 1927 și 1922 și reședința în Caltagirone (Catane). Ei sunt reprezentați în fața Curții de către domnul A. Anfuso Alberghina, avocat în Caltagirone. Guvernul pârât este reprezentat de agenții săi succesori, domnul U. Leanza și, respectiv, domnul I.M. Braguglia, și de co-agentul său, domnul F. Crisafolli. Circumstanțele speciei Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de părți, se pot rezuma după cum urmează. Reclamanții aveau un teren de 2 650 de metri pătrați situat în Caltagirone și înregistrat la cadastru, fișa 139, parcelele 43 și 44. Prin decretul din 21 ianuarie 1980, primarul Caltagirone a autorizat societatea cooperativă L. C. să ocupe de urgență terenul reclamanților, pentru o perioadă maximă de trei ani, în vederea exproprierii sale pentru construirea de locuințe. La 30 aprilie 1980, societatea cooperativă L. C. a început lucrările de construcție. La 25 ianuarie 1982, municipalitatea Caltagirone a făcut o ofertă de avans pentru despăgubirea reclamanților în valoare de 2 835 500 ITL. Această ofertă nu a fost acceptată de solicitanți. Prin intermediul unui act de atribuire notificat la 25 martie 1987, reclamanții au introdus o acțiune în despăgubire împotriva societății cooperatiste L. C. în fața instanței civile din Caltagirone. Ei au susținut că ocuparea terenului era ilegală pe motiv că aceasta s-a prelungit dincolo de termenul permis și că lucrările de construcție ale locuințelor s-au încheiat fără a se efectua exproprierea formală a terenului și plata unei indemnizații. ocupazione acquisitiva ), reclamanții au considerat că, în urma încheierii lucrării publice, dreptul lor de proprietate fusese neutralizat și că, prin urmare, nu le era posibil să solicite restituirea terenului în litigiu, ci numai daunele-interese. Reclamanții solicitau o sumă corespunzătoare valorii de piață a terenului și o sumă pentru neplata terenului. La 14 iulie 1988, pârâta a solicitat apelul de garanție al municipalității Caltagirone, iar judecătorul a acceptat această cerere. La 31 iulie 1989, a fost depusă o expertiză la grefă. Din această expertiză reiese că transformarea ireversibilă a terenului a avut loc la 11 iulie 1989. octombrie 1984 și că valoarea de piață a terenului la acea dată a fost de 25 400 ITL pe metru pătrat. Printr-un prim supliment de expertiză depus la 28 februarie 1992, expertul a modificat evaluarea sa și a estimat că valoarea terenului în 1984 a fost de 29 800 ITL pe metru pătrat. Printr-un al doilea supliment de expertiză depus la 17 noiembrie 1994, expertul a estimat că valoarea terenului în 1984 era de 33 400 ITL pe metru pătrat. La 12 februarie 1999, municipalitatea Caltagirone a solicitat judecătorului o nouă expertiză pentru a recalcula sumele care trebuie acordate în conformitate cu Legea nr. 662 din 1996 intrată în vigoare între timp și judecător a acceptat această cerere. Din dosar reiese că procedura în fața Tribunalului Civil din Caltagirone este încă în curs de desfășurare. Dreptul și practica internă relevante i. Ocuparea de urgență a unui teren În dreptul italian, procedura accelerată de expropriere permite administrației să ocupe și să construiască înainte de expropriere. Odată declarată de utilitate publică lucrarea care urmează să fie realizată și adoptată proiectul de construcție, administrația poate decide ocuparea de urgență a zonelor care urmează să fie expropriate pentru o perioadă determinată de maximum cinci ani (art. 20 din Legea nr. 865 din 1971). Acest decret devine caduc dacă ocupația materială a terenului nu are loc în termen de trei luni de la promovarea sa. După perioada de ocupație, trebuie luat un decret de expropriere formală. Ocupația autorizată a unui teren dă dreptul la o indemnizație de ocupație. Prin hotărârea nr. 470 din 1990, Curtea Constituțională a recunoscut dreptul de acces imediat la o instanță pentru a solicita indemnizația de ocupație de îndată ce terenul este ocupat din punct de vedere material, fără a fi necesar să se aștepte ca administrația să facă o ofertă de despăgubire. ii. Principiul exproprierii indirecte (occiazione dobânditetiva sau accessione Aghasta) În anii '70, mai multe administrații locale au desfășurat activități de urgență de terenuri, care nu au fost urmate de decrete de expropriere. Instanțele italiene s-au confruntat cu cazuri în care proprietarul unui teren a pierdut de facto disponibilitatea acestuia din cauza ocupației și a realizării lucrărilor de construcție a unei lucrări publice. Cu privire la întrebarea dacă, pur și simplu prin efectul lucrărilor efectuate, persoana în cauză și-a pierdut proprietatea asupra terenului, printr-o hotărâre nr. 1464 din 16 februarie 1983, Curtea de Casație a dat un răspuns afirmativ acestei întrebări, stabilind astfel principiul "exproprierii indirecte" O prezentare generală a acestei jurisprudențe în anii 80-90 figurează în Belvedere Alberghiera srl. Italia, nr 31524/96, CEDO 2000-IV și Carbonara și Ventura c. Italia, nr 24638/94, CEDH 2000-VI. 2001, astfel cum a fost modificat prin Decretul legislativ nr. 302 din 27 decembrie 2002, intrat în vigoare la 30 iunie 2003 și denumit În ceea ce privește procedura de expropriere în lumina celei mai recente jurisprudențe a Curții de Casație și, în special, codifică principiul exproprierii indirecte. Dosarul, care nu are efect retroactiv și, prin urmare, nu se aplică în cazul de față, s-a substituit, de la intrarea sa în vigoare, întregii legislații anterioare în materie de expropriere din motive de utilitate publică. 2003, Curtea de Casație în camere reunite s-a pronunțat din nou asupra principiului exproprierii indirecte, susținând că un astfel de principiu joacă un rol important în cadrul sistemului juridic italian și că acesta este compatibil cu Convenția. Mai precis, Curtea de Casație a afirmat că, având în vedere uniformitatea jurisprudenței în acest domeniu, principiul exproprierii indirecte este acum pe deplin previzibil. În ceea ce privește despăgubirea, Curtea de Casație a afirmat că despăgubirea datorată în caz de expropriere indirectă este suficientă pentru a asigura un echilibru corect între cerințele interesului general al comunității și imperativele protejării drepturilor fundamentale ale individului. iii. Despăgubirea în caz de expropriere indirectă Conform jurisprudenței Curții de Casație aplicabilă în materie de expropriere indirectă, o despăgubire integrală, sub formă de daune-interese pentru pierderea terenului, se datora părții interesate în schimbul pierderii proprietății pe care o implică ocupația ilegală. Legea bugetară din 1992 (art. 5a din Decretul-lege nr 333 din 11 iulie 1992) a modificat această jurisprudență, în sensul că suma datorată în caz de expropriere indirectă nu putea depăși valoarea indemnizației prevăzute pentru cazul unei exproprieri formale. Cu toate acestea, printr-o hotărâre nr. 369 din 1996, Curtea Constituțională a declarat această dispoziție neconstituțională. 662 din 1996, care a modificat dispoziția declarată neconstituțională, compensația integrală nu poate fi acordată pentru o ocupație de teren care a avut loc înainte de 30 septembrie 1996. În acest caz, compensația atinge aproximativ 55% din valoarea terenului. 148 din 30 aprilie 1999, Curtea Constituțională a considerat o astfel de indemnizație compatibilă cu Constituția. Cu toate acestea, în aceeași hotărâre, Curtea a precizat că o indemnizație integrală, în limita valorii de piață a terenului, poate fi solicitată în cazul în care ocupația și privarea de teren nu au avut loc din motive de utilitate publică. Reclamanții se plâng că au fost privați de terenul lor într-un mod incompatibil cu art. 1 din Protocolul nr. 1 și susțin în special că, la mai mult de 24 de ani de la ocuparea terenului lor, nu au primit încă despăgubiri. În plus, reclamanții se plâng că între timp a fost adoptată legea nr. 662 din 1996, prin care nu vor putea fi despăgubiți în funcție de valoarea de piață a terenului. ÎN DREPT, reclamanții au declarat încălcarea dreptului lor la respectarea proprietăților lor, astfel cum este garantată prin art. 1 din Protocolul nr. 1, care este astfel formulată Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru reglementarea utilizării bunurilor în conformitate cu interesul general Guvernul ridică două excepții de inadmisibilitate. În primul rând, guvernul ridică o excepție de la nerespectarea termenului de șase luni și susține că cererea este tardivă în măsura în care aceaceasta a fost introdusă la mai mult de șase luni de la data la care ocuparea terenului a devenit fără titlu și la mai mult de șase luni de la data la care reclamanții au depus acțiunea în despăgubire în fața Tribunalului din Caltagione. În al doilea rând, guvernul ridică o excepție de la neobosirea căilor de atac interne bazate pe două componente: în ceea ce privește prima parte a excepției, guvernul observă că motivul întemeiat pe durata procedurii a fost declarat inadmisibil la 5 septembrie 2002, pentru neerodarea căilor de atac interne. În opinia sa, Curtea ar trebui să ajungă la aceeași concluzie cu privire la motivul întemeiat pe încălcarea dreptului la respectarea bunurilor reclamanților, întrucât acest din urmă motiv nu ar fi autonom în raport cu primul. În ceea ce privește a doua parte a excepției, guvernul constată că reclamanții nu au epuizat căile de atac interne în absența unei hotărâri interne definitive. Deși susține că instanța națională nu va face decât să ia act de o situație care s-a consolidat deja și să declare că a existat expropriere indirectă, guvernul susține, de asemenea, că, în absența acestei hotărâri, este imposibil să se stabilească dacă reclamanții au fost privați de proprietatea lor. Pe fond, guvernul consideră că exproprierea indirectă este prevăzută de lege. Din moment ce este aplicată în mod constant de jurisprudența națională începând din 1983 și, prin urmare, chiar și în absența unei hotărâri naționale, privarea bunurilor de beneficiul administrației ar fi avut deja loc în urma construcției lucrărilor publice. În plus, guvernul susține că privarea unui bun care are loc prin intermediul exproprierii indirecte nu este ilegală în sine, dar este pur și simplu nerespectătoare de forme, de la un moment dat. Cu toate acestea, guvernul observă că reclamanții au posibilitatea de a obține o despăgubire proporțională cu valoarea terenului ca urmare a exproprierii indirecte. Guvernul deduce că situația denunțată este compatibilă cu art. 1 din Protocolul nr Reclamanții se opun tezei guvernului. Aceștia subliniază că au fost privați de disponibilitatea terenului lor din 1980 și că pierderea disponibilității acestuia a devenit totală odată cu finalizarea lucrărilor. Ei observă că nu au primit nicio compensație până în prezent. În această privință, reclamanții susțin că sistemul juridic italian nu le oferă mijloacele de a obține o restitutio in integrum Cu toate acestea, au trebuit să introducă o acțiune în despăgubire, iar aceaceasta este încă în curs de desfășurare. Reclamanții subliniază ilegalitatea acestei situații. În plus, reclamanții observă că se așteaptă ca, în urma recunoașterii exproprierii indirecte în cazul de față, instanța să aplice Legea nr. 662/96, intrată în vigoare între timp, prin urmare, acestea nu vor putea fi despăgubite la valoarea de piață a terenului. Curtea trebuie să examineze mai întâi excepțiile ridicate de guvern. În ceea ce privește excepția întemeiată pe nerespectarea termenului de șase luni, Curtea consideră că efectele ocupației terenului reclamanților se analizează într-o situație continuă, care, în cazul de față, nu a fost încă încheiat. Curtea amintește că atunci când un reclamant se plânge de o situație continuă Această perioadă se încheie de la sfârșitul acesteia (a se vedea, printre altele, Almeida Garrett, Macarenhas Falcăo și alții c. Portugalia, n 29813/96 și 30229/96, § 43, CEDH 2000 Iatridis c. Grecia [GC], n 31107/96, § 50 CEDH 1999 . Prin urmare, regula termenului de șase luni nu se poate aplica în speță și această excepție nu poate fi reținută. În ceea ce privește prima parte a excepției de la epuizarea căilor de atac interne, Curtea consideră, în conformitate cu jurisprudența sa (a se vedea printre altele Erkner și Hofauer c. Austria, Hotărârea din 23 aprilie 1987, seria A n 117, § 72 și următoarele), că motivul întemeiat pe încălcarea dreptului la respectarea bunurilor reclamanților este autonom în raport cu cel întemeiat pe durata procedurii, care a fost declarat inadmisibil și, prin urmare, prima parte a acestei excepții nu poate fi reținută. În ceea ce privește a doua parte a excepției de la epuizarea căilor de atac interne, Curtea consideră, în lumina tuturor argumentelor părților, că această excepție este strâns legată de fondul cererii și că aceasta ridică probleme de fapt și de drept complexe care nu pot fi soluționate în această etapă a examinării cererii, dar necesită o examinare de fond. Prin urmare, aceasta nu poate fi declarată în mod vădit nefondată în temeiul articolului 35 alineatul (3) din convenție. Nu a fost stabilit niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, îmbină pe fond cea de-a doua parte a excepției guvernului întemeiat pe neobosirea căilor de atac interne Declară restul cererii admisibile, toate mijloacele de fond rezervate. Soren Nielsen Christos Rozakis Modulul Președinte
de la requête n
o
58119/00
présentée par Mario LA ROSA et autres (I)
contre l'Italie
La Cour européenne des Droits de l'Homme (première section), siégeant le 6 mai 2004 en une chambre composée de
:
MM.
C.L.
Rozakis
,
président
,
G.
Bonello
,
M
me
F.
Tulkens,
MM.
E.
Levits,
A.
Kovler
,
V.
Zagrebelsky
,
M
me
E.
Steiner
,
juges
,
et de M. S.
Nielsen,
greffier de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 30 mars 2000,
Vu la décision partielle du 5 septembre 2002,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par les requérants,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Les requérants, M. Mario La Rosa, M.
Giacomo La Rosa, M. Vincenzo Alba et M
me
Maria La Rosa, sont des ressortissants italiens, nés respectivement en 1925, 1920, 1927 et 1922, et résidant à Caltagirone (Catane). Ils sont représentés devant la Cour par M
e
Le gouvernement défendeur est représenté par ses agents successifs, respectivement MM. U. Leanza et I.M.
Braguglia, et par son coagent, M. F. Crisafulli.
A.
Les circonstances de l'espèce
Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
Les requérants étaient propriétaires d'un terrain de 2
650 mètres carrés sis à Caltagirone et enregistré au cadastre, feuille 139, parcelles 43 et 44.
Par un arrêté du 21 janvier 1980, le maire de Caltagirone autorisa la société coopérative L. C. à occuper d'urgence le terrain des requérants, pour une période maximale de trois ans, en vue de son expropriation pour la construction d'habitations.
Le 30 avril 1980, la société coopérative L. C. procéda à l'occupation matérielle du terrain et entama les travaux de construction.
Le 25 janvier 1982, la municipalité de Caltagirone procéda à une offre d'acompte sur l'indemnisation en faveur des requérants de 2
835
Cette offre ne fut pas acceptée par les requérants.
Par un acte d'assignation notifié le 25 mars 1987, les requérants introduisirent une action en dommages-intérêts à l'encontre de la société coopérative L. C. devant le tribunal civil de Caltagirone.
Ils faisaient valoir que l'occupation du terrain était illégale au motif que celle-ci s'était prorogée au delà du délai autorisé et que les travaux de construction des habitations s'étaient terminés sans qu'il fût procédé à l'expropriation formelle du terrain et au paiement d'une indemnité.
Se référant à la jurisprudence de la Cour de cassation en matière d'expropriation indirecte (
occupazione acquisitiva
), les requérants estimaient qu'à la suite de l'achèvement de l'ouvrage public, leur droit de propriété avait été neutralisé et que, par conséquent, il ne leur était pas possible de demander la restitution du terrain litigieux, mais seulement les dommages-intérêts. Les requérants réclamaient une somme correspondant à la valeur vénale du terrain et une somme pour non jouissance du terrain.
La mise en état de l'affaire commença le 4 juin 1987. Le 14 juillet 1988, la partie défenderesse demanda l'appel en garantie de la municipalité de Caltagirone, et le juge fit droit à cette demande.
Le 31 juillet 1989, une expertise fut déposée au greffe.
Il ressort de cette expertise que la transformation irréversible du terrain avait eu lieu le 11
octobre 1984 et que la valeur vénale du terrain à cette date était de 25
400
ITL le mètre carré.
Par un premier complément d'expertise déposé le 28 février 1992, l'expert modifia son évaluation et estima que la valeur du terrain en 1984 était de 29
800 ITL le mètre carré.
Par un deuxième complément d'expertise, déposé le 17 novembre 1994, l'expert estima que la valeur du terrain en 1984 était de 33 400
ITL le mètre carré.
Le 12 février 1999, la municipalité de Caltagirone demanda au juge une nouvelle expertise pour recalculer les somme à octroyer en fonction de la loi n
o
662 de 1996 entre-temps entrée en vigueur et le juge fit droit à cette demande.
Il ressort du dossier que la procédure devant le tribunal civil de Caltagirone est toujours pendante.
Le droit et la pratique internes pertinents
i. L'occupation d'urgence d'un terrain
En droit italien, la procédure accélérée d'expropriation permet à l'administration d'occuper et de construire avant l'expropriation. Une fois déclarée d'utilité publique l'œuvre à réaliser et adopté le projet de construction, l'administration peut décréter l'occupation d'urgence des zones à exproprier pour une durée déterminée n'excédant pas cinq ans (article 20 de la loi n
o
865 de 1971). Ce décret devient caduc si l'occupation matérielle du terrain n'a pas lieu dans les trois mois suivant sa promulgation. Après la période d'occupation, un décret d'expropriation formelle doit être pris.
L'occupation autorisée d'un terrain donne droit à une indemnité d'occupation. Par l'arrêt n
o
470 de 1990, la Cour constitutionnelle a reconnu un droit d'accès immédiat à un tribunal pour réclamer l'indemnité d'occupation dès que le terrain est matériellement occupé, sans besoin d'attendre que l'administration procède à une offre d'indemnisation.
ii. Le principe de l'expropriation indirecte (occupazione acquisitiva ou accessione invertita)
Dans les années 70, plusieurs administrations locales procédèrent à des occupations d'urgence de terrains, qui ne furent pas suivies de décrets d'expropriation. Les juridictions italiennes se trouvèrent confrontées à des cas où le propriétaire d'un terrain avait perdu
de facto
la disponibilité de celui-ci en raison de l'occupation et de l'accomplissement de travaux de construction d'une oeuvre publique.
Sur la question de savoir si, simplement par l'effet des travaux effectués, l'intéressé avait perdu également la propriété du terrain, par un arrêt n
o
1464 du 16
février
1983, la Cour de cassation donna une réponse affirmative à cette question, en établissant ainsi le principe de «
l'expropriation indirecte
».
Un aperçu de cette jurisprudence dans les années 80-90 figure dans
Belvedere Alberghiera srl c. Italie
, n
o
31524/96, CEDH 2000-IV et
Carbonara et Ventura c. Italie
, n
o
Le Décret Présidentiel n
o
327 du 8
juin
2001, modifié par le Décret législatif n
o
302 du 27
décembre
2002, entré en vigueur le 30
juin
2003 et dénommé «
Répertoire des dispositions législatives et réglementaires en matière d'expropriation pour cause d'utilité publique
» (ci-après «
le
Répertoire
»), régit la procédure d'expropriation à la lumière de la dernière jurisprudence de la Cour de cassation et, en particulier, codifie le principe de l'expropriation indirecte. Le Répertoire, qui n'a pas d'effet rétroactif et ne s'applique donc pas en l'espèce, s'est substitué, à partir de son entrée en vigueur, à l'ensemble de la législation précédente en matière d'expropriation pour cause d'utilité publique.
Par l'arrêt n
o
5902 du 28
mars
2003, la Cour de cassation en chambres réunies s'est à nouveau prononcée sur le principe de l'expropriation indirecte, en affirmant qu'un tel principe joue un rôle important dans le cadre du système juridique italien et qu'il est compatible avec la Convention. Plus spécifiquement, la Cour de cassation a dit qu'au vu de l'uniformité de la jurisprudence en la matière, le principe de l'expropriation indirecte est désormais pleinement «
prévisible
» et donc doit être considéré comme respectueux du principe de légalité. Quant à l'indemnisation, la Cour de cassation a affirmé que l'indemnisation due en cas d'expropriation indirecte est suffisante pour garantir un «
juste équilibre
» entre les exigences de l'intérêt général de la communauté et les impératifs de la sauvegarde des droits fondamentaux de l'individu.
iii. L'indemnisation en cas d'expropriation indirecte
Selon la jurisprudence de la Cour de cassation applicable en matière d'expropriation indirecte, une réparation intégrale, sous forme de dommages-intérêts pour la perte du terrain, était due à l'intéressé en contrepartie de la perte de propriété qu'entraîne l'occupation illégale.
La loi budgétaire de 1992 (article 5
bis
du décret-loi n
o
333 du 11
juillet
1992) modifia cette jurisprudence, dans le sens que le montant dû en cas d'expropriation indirecte ne pouvait dépasser le montant de l'indemnité prévue pour le cas d'une expropriation formelle. Toutefois, par un arrêt n
o
369 de 1996, la Cour constitutionnelle déclara cette disposition inconstitutionnelle.
En vertu de la loi budgétaire n
o
662 de 1996, qui a modifié la disposition déclarée inconstitutionnelle, l'indemnisation intégrale ne peut pas être accordée pour une occupation de terrain ayant eu lieu avant le 30
septembre
1996.Dans ce cas, l'indemnisation atteint environ 55% de la valeur du terrain.
Par l'arrêt n
o
148 du 30 avril 1999, la Cour constitutionnelle a jugé une telle indemnité compatible avec la Constitution. Toutefois, dans le même arrêt, la Cour a précisé qu'une indemnité intégrale, à concurrence de la valeur vénale du terrain, peut être réclamée lorsque l'occupation et la privation du terrain n'ont pas eu lieu pour cause d'utilité publique.
GRIEF
Les requérants se plaignent d'avoir été privés de leur terrain de manière incompatible avec l'article 1 du Protocole n
o
1.Ils font valoir notamment que, plus de vingt-quatre ans après l'occupation de leur terrain, ils n'ont pas encore perçu d'indemnisation. En outre, les requérants se plaignent qu'entre-temps a été adoptée la loi n
o
662 de 1996, par effet de laquelle ils ne pourront pas être dédommagés à hauteur de la valeur vénale du terrain.
Les requérants allèguent la violation de leur droit au respect de leurs biens tel que garanti par l'article 1 du Protocole n
o
1, qui est ainsi libellé
:
«
Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d'utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.
Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu'ils jugent nécessaires pour réglementer l'usage des biens conformément à l'intérêt général
Le Gouvernement soulève deux exceptions d'irrecevabilité.
En premier lieu, le Gouvernement soulève une exception tirée du non respect du délai de six mois. Il soutient que la requête est tardive dans la mesure où celle-ci a été introduite plus de six mois après le moment où l'occupation du terrain est devenue sans titre, et plus de six mois après le moment où les requérants ont déposé le recours en dommages-intérêts devant le tribunal de Caltagirone.
En deuxième lieu, le Gouvernement soulève une exception tirée du non épuisement des voies de recours internes basée sur deux volets.
Quant au premier volet de l'exception, le Gouvernement fait observer que le grief tiré de la durée de la procédure a été déclaré irrecevable en date du 5 septembre 2002, pour non épuisement des voies de recours internes.
Selon lui, la Cour devrait parvenir à la même conclusion pour le grief tiré d'une atteinte au droit au respect des biens des requérants, puisque ce dernier grief ne serait pas autonome par rapport au premier.
Quant au deuxième volet de l'exception, le Gouvernement observe que les requérants n'ont pas épuisé les voies de recours internes en l'absence d'un jugement interne définitif. Tout en soutenant que le juge national ne fera que prendre acte d'une situation qui s'est déjà consolidée et déclarer qu'il y a eu expropriation indirecte, le Gouvernement soutient également qu'en l'absence de ce jugement il est impossible de dire si les requérants ont ou non été privés de leur bien.
Sur le fond, le Gouvernement considère que l'expropriation indirecte est «
prévue par la loi
» étant donné qu'elle est constamment appliquée par la jurisprudence nationale à compter de 1983. De ce fait, même en l'absence d'un jugement national, la privation du bien au bénéfice de l'administration aurait déjà eu lieu à la suite de la construction de l'ouvrage public.
En outre, le Gouvernement soutient que la privation d'un bien qui a lieu par l'effet de l'expropriation indirecte n'est pas illicite en soi, mais elle est tout simplement non respectueuse des formes, à compter d'un moment donné.
Toutefois, le Gouvernement observe que les requérants ont la possibilité d'obtenir un dédommagement proportionné à la valeur du terrain en conséquence de l'expropriation indirecte. Le Gouvernement en déduit que la situation dénoncée est compatible avec l'article 1 du Protocole n
o
1.
Les requérants s'opposent à la thèse du Gouvernement.
Ils font observer qu'ils ont été privés de la disponibilité de leur terrain depuis 1980 et que la perte de disponibilité de celui-ci est devenue totale avec l'achèvement des travaux. Ils observent qu'ils n'ont perçu aucune indemnité à ce jour. A cet égard, les requérants font valoir que le système
juridique italien ne leur fournit pas le moyen d'obtenir
une
restitutio in integrum
, mais seulement un dédommagement conséquent à la privation du terrain. Or, ils ont dû introduire une action en dommages-intérêts, et celle-ci est toujours pendante. Les requérants soulignent l'illégalité de cette situation.
En outre, les requérants observent qu'ils s'attendent à ce que, à la suite de la reconnaissance de l'expropriation indirecte dans le cas d'espèce, le tribunal fasse application de la loi n
o
662/96, entre-temps entrée en vigueur, par effet de laquelle ils ne pourront pas être dédommagés à hauteur de la valeur vénale du terrain.
La Cour se doit d'examiner d'abord les exceptions soulevées par le Gouvernement.
Quant à l'exception tirée du non respect du délai de six mois, la Cour considère que les effets de l'occupation du terrain des requérants s'analysent en une «
situation continue
», qui, dans le cas d'espèce, n'a pas encore eu fin. La Cour rappelle que lorsqu'un requérant se plaint d'une «
situation continue
», ce délai court à partir de la fin de celle-ci (voir, entre autres,
Almeida Garrett, Mascarenhas Falcão et autres c.
Portugal
, n
os
29813/96 et 30229/96, §
2000
‑
I
;
Iatridis c.
Grèce
[GC], n
o
31107/96, §
‑
II
). Dès lors, la règle du délai de six mois ne saurait pas s'appliquer en l'espèce et cette exception ne saurait être retenue.
Quant au premier volet de l'exception tirée du non épuisement des voies de recours internes, la Cour considère, conformément à sa jurisprudence (voir parmi d'autres
Erkner et Hofauer c. Autriche,
arrêt du 23 avril 1987, série A n
o
117, §§ 72 et suivants), que le grief tiré d'une atteinte au droit au respect des biens des requérants est autonome par rapport à celui tiré de la durée de la procédure, qui a été déclaré irrecevable. Il s'ensuit que le premier volet de cette exception ne saurait être retenu.
S'agissant du deuxième volet de l'exception de non épuisement des voies de recours internes, la Cour estime, à la lumière de l'ensemble des arguments des parties, que cette exception est étroitement liée au fond de la requête et que celle-ci soulève des questions de fait et de droit complexes qui ne peuvent être résolues à ce stade de l'examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond. Dès lors, elle ne saurait être déclarée manifestement mal fondée en application de l'article 35 § 3 de la Convention. Aucun autre motif d'irrecevabilité n'a été établi.
Par ces motifs, la Cour, à l'unanimité,
Joint au fond
le deuxième volet de l'exception du Gouvernement tirée du non épuisement des voies de recours internes
;
Déclare
le restant de la requête recevable,
tous moyens de fond réservés.
Soren
Nielsen
Christos
Rozakis
Greffier
Président