PRIMĂ DECIZIE PARTE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 58386/00 prezentate de Mario LA ROSA și de alții (nr. 3) împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea I), care are loc la 13 iunie 2002 într-o cameră compusă din domnii C.L. Rozakis președintele Bonello Lorenzen mes Vajić Botouchanova domnii Zagrebelsky, Leviți judecătorii M. E. Fribergh grefier de secțiune Având în vedere cererea sus-menționată depusă la 30 martie 2000 și înregistrată la 22 iunie 2000, după ce a deliberat, face următoarea decizie, făcând apel la reclamanți, dl Mario La Rosa, dl Giacomo La Rosa, dl Vincenzo Alba și dna Maria La Rosa, sunt cetățeni italieni, născuți în 1925, 1920, 1927 și 1922, rezidenți în Caltagione (Catane). A. Anfuso Alberghina, avocat în Caltagirone. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de reclamanți, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamanții aveau un teren de aproximativ 2 833 metri pătrați situat în Caltagirone (Catan) și înregistrate la cadastru, fișa 139, parcela 43. Prin hotărârea din 5 iunie 1980, primarul Caltagirone a autorizat societatea cooperativă C. să ocupe de urgență terenul reclamanților, pentru o perioadă maximă de trei ani, în vederea exproprierii sale pentru construcția de locuințe. La 1 iulie 1980, societatea cooperativă C. a început lucrările de construcție. La 4 februarie 1985, municipalitatea Caltagirone a făcut obiectul unei oferte în avans cu privire la plata despăgubirii de 2 796 000 de lire italiene (ITL). Această ofertă nu a fost acceptată de solicitanți. Printr-un act din 25 martie 1987, reclamanții au introdus o acțiune în despăgubire împotriva societății cooperatiste C. în fața instanței civile din Caltagirone. Ei susțineau că ocupația terenului era ilegală pe motiv că aceasta era prelungită dincolo de termenul permis, în timp ce lucrările de construcție a locuințelor erau încheiate fără a se efectua exproprierea formală a terenului și plata unei despăgubiri. ocupazione acquisitiva ) reclamanții considerau că, în urma încheierii activității publice, dreptul lor de proprietate fusese neutralizat și că, prin urmare, nu le era posibil să solicite restituirea terenului în cauză, ci numai daunele-interese. Reclamanții solicitau o sumă corespunzătoare valorii de piață a terenului și o sumă pentru nejurisdicția terenului. La 14 iulie 1988, pârâtul a depus o cerere de garanție din partea municipalității Caltagirone, iar judecătorul a acceptat această cerere. La 31 iulie 1989, a fost depusă o expertiză la grefă. Din această expertiză reiese că transformarea ireversibilă a terenului a avut loc la 30 iunie 1983 ; în conformitate cu principiul la .. exproprierii indirecte, reclamanții trebuiau să se considere privați de teren la acea dată. La 12 aprilie 2000, municipalitatea Caltagione a solicitat judecătorului o nouă expertiză pentru a recalcula suma care trebuie acordată în conformitate cu Legea nr. 662 din 1996 intrată în vigoare. Prin scrisoarea din 7 decembrie 2001, grefa Curții a informat reclamanții cu privire la intrarea în vigoare, la 18 aprilie 2001, a Legii nr. 89 din 24 martie 2001 (denumită în continuare "Legea Pinto") În același timp, reclamanții au fost invitați să prezinte în primul rând instanțelor naționale o cale de atac împotriva lungimii excesive a procedurilor judiciare în sistemul juridic italian. Printr-o scrisoare primită la grefa de la 17 ianuarie 2001, reclamanții au indicat că nu doresc să se prevaleze de recursul oferit de Legea Pinto. GRIFS Invochant la art. 6 alineatul (1) din convenție, reclamanții se plâng de durata procedurii. Reclamanții se plâng că au fost privați de terenul lor într-un mod incompatibil cu art. 1 din Protocolul nr. 1. În special, aceștia susțin că, la aproximativ douăzeci și doi de ani după ce au ocupat terenul lor, nu au primit încă despăgubiri. În plus, reclamanții se plâng că, între timp, a fost adoptată Legea nr. 662 din 1996, prin urmare, nu vor putea fi despăgubiți la valoarea de piață a terenului. Reclamanții se plâng de durata procedurii pe care au introdus-o în fața Tribunalului din Caltagirone. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Curtea trebuie mai întâi să stabilească dacă reclamanții au epuizat, în conformitate cu art. 35 alineatul (1) din convenție, căile de atac care le erau deschise în dreptul italian. Curtea ia notă de faptul că, în conformitate cu Legea nr. 89 din 24 martie 2001 (numită "Legea Pinto" (denumită în continuare "legea Pinto") persoanele care au suferit un prejudiciu patrimonial sau nu patrimonial pot sesiza instanța de apel competentă pentru a face să se constate încălcarea Convenției Europene a Drepturilor Omului în ceea ce privește respectarea termenului rezonabil de la art. 6 alin. (1) și pentru a solicita acordarea unei sume cu titlu de satisfacție echitabilă. Curtea amintește că a constatat deja în numeroase decizii privind admisibilitatea (a se vedea, printre altele, Brusco c. Italia (dec.), nr. 69789/01, CEDH 2001-IX și Giacometti c. Italia (dec.), nr. 34969/97, CEDH 2001 XII) că remediul introdus prin legea Pinto este o acțiune pe care reclamantul trebuie să o încerce înainte ca Curtea să se pronunțe asupra admisibilității cererii, indiferent de data la care se depune cererea în fața Curții. Curtea consideră că această parte a cererii trebuie respinsă pentru neobosirea căilor de atac interne, în conformitate cu art. 35 alineatele (1) și (4) din Convenție. (1) din Protocolul nr. 1, care este astfel formulat Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietății sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. În stadiul actual al dosarului, Curtea nu consideră că este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestui litigiu și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât în conformitate cu art. 54 alineatul (3) litera (b) din Regulamentul său de procedură. Erik Fribergh Christos Rozakis Modulul Președinte
de la requête n° 58386/00
présentée par Mario LA ROSA et autres (n° 3)
contre l’Italie
La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 13 juin 2002 en une chambre composée de
MM.
C.L.
Rozakis
,
président
,
G.
Bonello
,
P.
Lorenzen
,
M
mes
N.
Vajić
,
S.
Botoucharova
,
MM.
V.
Zagrebelsky,
E.
Levits
,
juges
,
et
de
Fribergh
,
greffier de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 30 mars 2000 et enregistrée le 22 juin 2000,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Les requérants, M. Mario La Rosa, M.
Giacomo La Rosa, M. Vincenzo Alba et M
me
Maria La Rosa, sont des ressortissants italiens, nés respectivement en 1925, 1920, 1927 et 1922, et résidant à Caltagirone (Catane).
Ils sont représentés devant la Cour par M
e
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les requérants, peuvent se résumer comme suit.
Les requérants étaient propriétaires d’un terrain d’environ 2
833 mètres carrés sis à Caltagirone (Catane) et enregistré au cadastre, feuille 139, parcelle 43.
Par une arrêté du 5 juin 1980, le maire de Caltagirone autorisa la société coopérative C. à occuper d’urgence le terrain des requérants, pour une période maximale de trois ans, en vue de son expropriation pour la construction de logements.
Le 1
er
juillet 1980, la société coopérative C. procéda à l’occupation matérielle du terrain et entama les travaux de construction.
Le 4 février 1985, la municipalité de Caltagirone procéda à une offre d’acompte sur l’indemnisation de 2
796
000 lires italiennes (ITL). Cette offre ne fut pas acceptée par les requérants.
Par un acte d’assignation notifié le 25 mars 1987, les requérants introduisirent une action en dommages-intérêts à l’encontre de la société coopérative C. devant le tribunal civil de Caltagirone.
Ils faisaient valoir que l’occupation du terrain était illégale au motif que celle-ci s’était prorogée au-delà du délai autorisé, alors que les travaux de construction des logements s’étaient terminés sans qu’il fût procédé à l’expropriation formelle du terrain et au paiement d’une indemnité.
Se référant à la jurisprudence de la Cour de cassation en matière d’expropriation indirecte (
occupazione acquisitiva
) les requérants estimaient qu’à la suite de l’achèvement de l’ouvrage public, leur droit de propriété avait été neutralisé et que, par conséquent, il ne leur était pas possible de demander la restitution du terrain litigieux, mais seulement les dommages-intérêts. Les requérants réclamaient une somme correspondant à la valeur vénale du terrain et une somme pour la non-jouissance du terrain.
La mise en état de l’affaire commença le 4 juin 1987. Le 14 juillet 1988, la partie défenderesse demanda l’appel en garantie de la municipalité de Caltagirone, et le juge fit droit à cette demande.
Le 31 juillet 1989, une expertise fut déposée au greffe.
Il ressort de cette expertise que la transformation irréversible du terrain avait eu lieu le 30
juin
1983
; conformément au principe de l’expropriation indirecte, les requérants devaient se considérer comme ayant été privés de leur terrain à cette date. L’expertise indiquait que la valeur vénale du terrain à cette date était de 82
008
940 ITL/m²), à indexer.
Par un complément d’expertise déposé le 28 février 1992, l’expert recalcula la somme à octroyer pour la perte du terrain (112
046
517 ITL, à indexer).
Par un deuxième complément d’expertise déposé le 11 novembre 1994, l’expert recalcula la somme à octroyer pour la perte du terrain (136
590
700 ITL, à indexer).
Le 12 avril 2000, la municipalité de Caltagirone demanda au juge une nouvelle expertise pour recalculer la somme à octroyer conformément à la loi n° 662 de 1996 entre-temps entrée en vigueur
; le juge fit droit à cette demande.
La procédure est actuellement pendante en première instance.
Par une lettre du 7 décembre 2001, le greffe de la Cour a informé les requérants de l’entrée en vigueur, le 18 avril 2001, de la loi n°
89 du 24
mars 2001 (ci
‑
après «
la loi Pinto
»), qui a introduit dans le système juridique italien une voie de recours contre la longueur excessive des procédures judiciaires. Les requérants ont en même temps été invités à soumettre d’abord le grief tiré de la durée de la procédure aux juridictions nationales.
Par une lettre parvenue au greffe le 17 janvier 2001, les requérants ont indiqué qu’ils ne souhaitaient pas se prévaloir du recours offert par la loi Pinto.
1.
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, les requérants se plaignent de la durée de la procédure.
2.
Les requérants se plaignent d’avoir été privés de leur terrain de manière incompatible avec l’article 1 du Protocole n° 1. Ils font valoir notamment que, environ vingt-deux ans après l’occupation de leur terrain, ils n’ont pas encore perçu une indemnisation. En outre les requérants se plaignent qu’entre-temps a été adoptée la loi n° 662 de 1996, par effet de laquelle ils ne pourront pas être dédommagés à hauteur de la valeur vénale du terrain.
1.
Les requérants se plaignent de la durée de la procédure qu’ils ont introduite devant le tribunal de Caltagirone. Ils invoquent l’article
6 § 1 de la Convention, qui, en ses parties pertinentes, se lit ainsi
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
La Cour doit d’abord déterminer si les requérants ont épuisé, conformément à l’article 35 § 1 de la Convention, les voies de recours qui leur étaient ouvertes en droit italien.
La Cour note que selon la loi n° 89 du 24 mars 2001 (dite « loi Pinto ») les personnes ayant subi un préjudice patrimonial ou non patrimonial peuvent saisir la cour d’appel compétente afin de faire constater la violation de la Convention européenne des Droits de l’Homme quant au respect du délai raisonnable de l’article 6 § 1, et demander l’octroi d’une somme à titre de satisfaction équitable.
La Cour rappelle avoir déjà constaté dans maintes décisions sur la recevabilité (voir, parmi d’autres, Brusco c. Italie (déc.), n° 69789/01, CEDH 2001-IX, et Giacometti c. Italie (déc.), n° 34969/97, CEDH 2001
‑
XII) que le remède introduit par la loi Pinto est un recours que le requérant doit tenter avant que la Cour ne se prononce sur la recevabilité de la requête et ce, quelle que soit la date d’introduction de la requête devant la Cour.
Ne décelant aucune circonstance qui amène à décider différemment dans le cas d’espèce, la Cour considère que cette partie de la requête doit être rejetée pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.
2.
Les requérants allèguent la violation de leur droit au respect des biens tel que garanti par l’article 1 du Protocole n° 1, qui est ainsi libellé
:
«
Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.
Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.
»
En l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur conformément à l’article 54 § 3 b) de son règlement.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Ajourne
l’examen du grief des requérants tiré de l’article 1 du Protocole n°
1
;
Déclare
la requête irrecevable pour le surplus.
Erik
Fribergh
Christos
Rozakis
Greffier
Président