SECȚIUNEA A TREIA DECIZIE PARTIALĂ PRIVIND REEVABILITATEA cererii nr. 29262/02 prezentate de Angelo D'ONOFRIO și Antonio D'ONOFRIO împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se întrunește la 9 decembrie 2004 într-o cameră compusă din domnii B.M. Zupančič președintele Hedigan Caflisch Biersan Zagrebelsky mes Gyulumyan, Jaeger, judecători și domnul Villiger; grefier adjunct al secțiunii, având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 14 iunie 1999, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitanți, După ce au deliberat, face următoarea decizie DE FAPT Reclamanții, domnul Angelo D'Onofrio și domnul Antonio D'Onofrio, sunt resortisanți italieni, născuți în 1942, și își au reședința în Benevent. Ei sunt reprezentați în fața Curții de către domnul S. Ferrara, avocat din Benevent. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de solicitanți, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamanții dețin un teren de construcție situat la Benevent și înregistrat la Cadastru, fișa 82, parcela 222. Prin decretul din 31 octombrie 1977, Cassa per il Mezzogiorno Prin decretul din 3 iunie 1981, primarul din Benevent a autorizat ocuparea de urgență a unei părți a terenului, și anume 800 de metri pătrați, pentru o perioadă maximă de cinci ani, în vederea exproprierii sale. La 30 iunie 1981, municipalitatea a început ocupația materială a terenului și a început lucrările de construcție. La 30 iunie 1986 s-a încheiat perioada de ocupație autorizată. La 14 ianuarie 1989, administrația notativă către reclamante a emis un decret de expropriere. Printr-un act de asignare notificat la 11 februarie 1989, reclamanții au introdus o acțiune în despăgubire împotriva municipiului Benevent în fața Tribunalului din Benevent. Acestea au susținut că ocuparea terenului era ilegală pe motiv că aceasta s-a prelungit dincolo de termenul permis, fără a se efectua plata unei despăgubiri. În ceea ce privește decretul de expropriere, reclamanții au susținut că acesta era întârziat și nu putea avea niciun efect. Având în vedere faptul că lucrările publice au fost realizate în întregime și că, prin urmare, nu era posibil să se obțină restituirea terenului în litigiu, reclamanții au solicitat o sumă corespunzătoare valorii de piață a terenului, precum și o compensație de ocupație. În cursul procedurii, s-a depus o expertiză la grefă. Partea de teren ocupată efectiv de municipalitate era de 1 120 de metri pătrați. Terenul fusese transformat în mod ireversibil la 30 iunie 1986, și anume la expirarea termenului de ocupație autorizat. 024 ITL pe metru pătrat, în timp ce valoarea sa de piață în 2002 a fost de 80 000 ITL pe metru pătrat. Din dosar reiese că procedura este încă în curs de desfășurare în primă instanță. GRIEFS 1. Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamanții se plâng că, la mai mult de douăzeci și doi de ani de la pierderea disponibilității terenului lor, ei nu au primit încă despăgubiri. (2) Invocând art. 6 și 13 din Convenție, reclamanții se plâng că nu dispun de o cale de atac eficientă în instanțele naționale. Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru reglementarea utilizării bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Curtea nu se consideră în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestui motiv și consideră necesar să îl comunice guvernului pârât pentru observații scrise în conformitate cu art. 54 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul său de procedură. 2. Invocând articolele 6 și 13 din convenție, reclamanții se plâng că nu dispun de o cale de atac eficientă în fața instanțelor naționale. Curtea arată că reclamanții nu au susținut în niciun fel aceste obiecțiuni. Prin urmare, această parte a cererii trebuie respinsă ca fiind în mod vădit nefondată, în sensul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, amână examinarea argumentelor reclamanților întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. Declară cererea inadmisibilă pentru surplus. Mark Villiger Boštjan dl Zupančič Grefier Adjunct Președinte
de la requête n
o
29262/02
présentée par Angelo D'ONOFRIO et Antonio D'ONOFRIO
contre l'Italie
La Cour européenne des Droits de l'Homme (troisième section), siégeant le 9 décembre 2004 en une chambre composée de
:
MM.
B.M.
Zupančič
,
président
,
J.
Hedigan
,
L.
Caflisch
,
C.
Bîrsan
,
V.
Zagrebelsky
,
M
mes
A.
Gyulumyan,
R.
Jaeger,
juges
,
et de M. M.
Villiger,
greffier adjoint de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 14 juin 1999,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par les requérants,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Les requérants, M. Angelo D'Onofrio et M. Antonio D'Onofrio, sont des ressortissants italiens, nés en 1942 et résidant à Bénévent. Ils sont représentés devant la Cour par M
e
Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par les requérants, peuvent se résumer comme suit.
Les requérants sont propriétaires d'un terrain constructible sis à Bénévent et enregistré au cadastre, feuille 82, parcelle 222.
Par un arrêté du 31 octobre 1977, la «
Cassa per il Mezzogiorno
» («
Banque pour le
Midi
») approuva le projet d'aménagement du réseau d'égouts de la ville de Bénévent, cet acte valant déclaration d'utilité publique.
Par un arrêté du 3 juin 1981, le maire de Bénévent autorisa l'occupation d'urgence d'une partie du terrain, à savoir 800 mètres carrés, pour une période maximale de cinq ans, en vue de son expropriation.
Le 30 juin 1981, la municipalité procéda à l'occupation matérielle du terrain et entama les travaux de construction.
Le 30 juin 1986 prit fin la période d'occupation autorisée.
Le 14 janvier 1989, l'administration notifia aux requérantes un arrêté d'expropriation.
Par un acte d'assignation notifié le 11 février 1989, les requérants introduisirent une action en dommages intérêts à l'encontre de la municipalité de Bénévent devant le tribunal de Bénévent.
Ils faisaient valoir que l'occupation du terrain était illégale au motif que celle-ci s'était prorogée au-delà du délai autorisé, sans qu'il fût procédé au paiement d'une indemnité. Quant à l'arrêté d'expropriation, les requérants faisaient valoir que celui-ci était tardif et ne pouvait pas avoir d'effet. Compte tenu de ce que les travaux publics avaient été entièrement réalisés et qu'il n'était dès lors pas possible d'obtenir la restitution du terrain litigieux, les requérants demandaient une somme correspondant à la valeur vénale du terrain, ainsi qu'une indemnité d'occupation.
Au cours de la procédure, une expertise fut déposée au greffe. Selon
l'expert, le terrain avait nature constructible. La partie du terrain réellement occupée par la municipalité était de 1
120 mètres carrés. Le
terrain avait été transformé de manière irréversible le 30 juin 1986, à savoir au moment de l'expiration du délai d'occupation autorisée. La valeur vénale du terrain à cette date était de 13
024 ITL le mètre carré, alors que sa valeur vénale en 2002 était de 80
000 ITL le mètre carré.
Il ressort du dossier que la procédure est toujours pendante en première instance.
1.Invoquant l'article 1 du Protocole n
o
1, les requérants se plaignent que, plus de vingt-deux ans après la perte de disponibilité de leur terrain, ils n'ont pas encore perçu d'indemnisation.
2.Invoquant les articles 6 et 13 de la Convention, les requérants se plaignent de ne pas disposer d'un recours efficace devant les juridictions nationales.
1.Les requérants allèguent la violation de l'article 1 du Protocole n
o
1, qui est ainsi libellé
:
«
Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d'utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.
Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu'ils jugent nécessaires pour réglementer l'usage des biens conformément à l'intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d'autres contributions ou des amendes.
»
La Cour ne s'estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de le communiquer au gouvernement défendeur pour observations écrites conformément à l'article 54 § 2 b) de son règlement.
2.Invoquant les articles 6 et 13 de la Convention, les requérants se plaignent de ne pas disposer d'un recours efficace devant les juridictions nationales.
La Cour relève que les requérants n'ont aucunement étayé ces griefs. Il
s'ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée comme étant manifestement mal fondée, au sens de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l'unanimité,
Ajourne
l'examen du grief des requérants tiré de l'article 1 du Protocole n
o
1
;
Déclare
la requête irrecevable pour le surplus.
Mark
Villiger
Boštjan M.
Zupančič
Greffier adjoint
Président