COLACRAI (n° 2) contre l'ITALIE

Prima DECIZIE FINALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 63868/00 prezentate de Rocco COLACRAI (n împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), care are loc la 29 aprilie 2004 într-o cameră compusă din domnii C.L. Rozakis președintele Lorenzen Botousarova, domnii Kovler Zagrebelsky Steiner hagiev, judecători și domnii S. Nielsen, grefier de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 9 martie 2000, având în vedere decizia parțială din 30 aprilie 2002, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie DEFINITIVĂ Reclamantul, domnul Rocco Colacrai, este un resortisant italian, născut în 1932 și rezident în Castelpagano. El este reprezentat în fața Curții de către domnul L. Crisci, avocat în Benevent. Guvernul pârât este reprezentat de agenții săi succesive, domnii U. Leanza și, respectiv, I.M. Braguglia și coagentul său, domnul F. Crisafolli. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul deținea un teren de 3 040 de metri pătrați situat la Castelpagano (Benevent) și înregistrat la cadastru, fișa 22, parcela 179. Prin decizia din 4 martie 1989, Consiliul Regional (Giunta Regionale) ) a aprobat proiectul de construcție a unui drum și a autorizat comunitatea de munte (comunità montana) Alto Tammaro (Benevent) să organizeze o cerere de ofertă pentru realizarea lucrării. Prin decizia din 6 septembrie 1989, aceasta din urmă alege proiectul prezentat de întreprinderea de construcții Z. Reclamantul a explicat că, la scurt timp după administrare, terenul a fost ocupat și construit din punct de vedere material. Prin hotărârea din 22 august 1991, primarul Castelpagano a autorizat ocuparea de urgență a terenului pentru o perioadă de maximum doi ani, în vederea exproprierii sale din motive de utilitate publică. Printr-un act notificat la 12 decembrie 1994, reclamantul a introdus o acțiune în despăgubire împotriva comunității montane în fața Tribunalului civil din Benevent. Acesta susținea că ocuparea terenului era abuzivă, deoarece aceasta începuse în 1989, fie înainte de emiterea decretului din 22 august 1991 și că lucrările de construcție se încheiaseră fără exproprierea formală a terenului și plata unei indemnizații. În prezent, procedura este pendinte în primă instanță. Între timp, la 27 iunie 1995, un decret de expropriere, însoțit de o ofertă de despăgubire de 5 867 000 de lire italiene (ITL), fusese notificat reclamantului. Printr-un act notificat la 2 august 1995, reclamantul a atacat acest decret și a atribuit comunitatea de munte în fața Curții de Apel din Napoli. Prin hotărârea din 30 octombrie 1996, Curtea de Apel a declarat inadmisibilă acțiunea reclamantului, pe motiv că decretul de expropriere, survenit după construirea drumului, trebuia considerat ineficient, în conformitate cu jurisprudența Curții de Casație în materie de expropriere indirectă (ocupazione acquisitiva Dreptul și practica internă relevantă i. Ocuparea de urgență a unui teren În dreptul italian, procedura accelerată de expropriere permite administrației să ocupe și să construiască înainte de expropriere. Odată declarată de utilitate publică lucrarea care urmează să fie realizată și adoptată proiectul de construcție, administrația poate decide ocuparea de urgență a zonelor care urmează să fie expropriate pentru o perioadă determinată de maximum cinci ani (art. 20 din Legea nr. 865 din 1971). Acest decret devine caduc dacă ocupația materială a terenului nu are loc în termen de trei luni de la promovarea sa. După perioada de ocupație, trebuie luat un decret de expropriere formală. Ocupația autorizată a unui teren dă dreptul la o indemnizație de ocupație. Prin hotărârea nr. 470 din 1990, Curtea Constituțională a recunoscut dreptul de acces imediat la o instanță pentru a solicita indemnizația de ocupație de îndată ce terenul este ocupat din punct de vedere material, fără a fi necesar să se aștepte ca administrația să facă o ofertă de despăgubire. ii. Principiul exproprierii indirecte (occiazione dobânditetiva sau accessione Aghasta) În anii '70, mai multe administrații locale au desfășurat activități de urgență de terenuri, care nu au fost urmate de decrete de expropriere. Instanțele italiene s-au confruntat cu cazuri în care proprietarul unui teren a pierdut de facto disponibilitatea acestuia din cauza ocupației și a realizării lucrărilor de construcție a unei lucrări publice. Cu privire la întrebarea dacă, pur și simplu prin efectul lucrărilor efectuate, persoana în cauză și-a pierdut proprietatea asupra terenului, printr-o hotărâre nr. 1464 din 16 februarie 1983, Curtea de Casație a dat un răspuns afirmativ acestei întrebări, stabilind astfel principiul "exproprierii indirecte" O prezentare generală a acestei jurisprudențe în anii 80-90 figurează în Belvedere Alberghiera srl. Italia, nr 31524/96, CEDO 2000-IV și Carbonara și Ventura c. Italia, nr 24638/94, CEDH 2000-VI. 2001, astfel cum a fost modificat prin Decretul legislativ nr. 302 din 27 decembrie 2002, intrat în vigoare la 30 iunie 2003 și denumit În ceea ce privește procedura de expropriere în lumina celei mai recente jurisprudențe a Curții de Casație și, în special, codifică principiul exproprierii indirecte. Dosarul, care nu are efect retroactiv și, prin urmare, nu se aplică în cazul de față, s-a substituit, de la intrarea sa în vigoare, întregii legislații anterioare în materie de expropriere din motive de utilitate publică. 2003, Curtea de Casație în camere reunite s-a pronunțat din nou asupra principiului exproprierii indirecte, susținând că un astfel de principiu joacă un rol important în cadrul sistemului juridic italian și că acesta este compatibil cu Convenția. Mai precis, Curtea de Casație a afirmat că, având în vedere uniformitatea jurisprudenței în acest domeniu, principiul exproprierii indirecte este acum pe deplin previzibil. În ceea ce privește despăgubirea, Curtea de Casație a afirmat că despăgubirea datorată în caz de expropriere indirectă este suficientă pentru a asigura un echilibru corect între cerințele interesului general al comunității și imperativele protejării drepturilor fundamentale ale individului. iii. Despăgubirea în caz de expropriere indirectă Conform jurisprudenței Curții de Casație aplicabilă în materie de expropriere indirectă, o despăgubire integrală, sub formă de daune-interese pentru pierderea terenului, se datora părții interesate în schimbul pierderii proprietății pe care o implică ocupația ilegală. Legea bugetară din 1992 (art. 5a din Decretul-lege nr 333 din 11 iulie 1992) a modificat această jurisprudență, în sensul că suma datorată în caz de expropriere indirectă nu putea depăși valoarea indemnizației prevăzute pentru cazul unei exproprieri formale. Cu toate acestea, printr-o hotărâre nr. 369 din 1996, Curtea Constituțională a declarat această dispoziție neconstituțională. 662 din 1996, care a modificat dispoziția declarată neconstituțională, compensația integrală nu poate fi acordată pentru o ocupație de teren care a avut loc înainte de 30 septembrie 1996. În acest caz, compensația atinge aproximativ 55% din valoarea terenului. 148 din 30 aprilie 1999, Curtea Constituțională a considerat o astfel de indemnizație compatibilă cu Constituția. Cu toate acestea, în aceeași hotărâre, Curtea a precizat că o indemnizație integrală, în limita valorii de piață a terenului, poate fi solicitată în cazul în care ocupația și privarea de teren nu au avut loc din motive de utilitate publică. În ceea ce privește terenurile ocupate înainte de data respectivă și procedurile pendinte la 1 ianuarie 1997, regimul prevăzut de Legea bugetară nr. 662 din 1996 rămâne în vigoare, prin urmare dispozițiile repertoriului nu se aplică în cazul de față. GRIEF Reclamantul se plânge că a fost privat de teren într-un mod incompatibil cu art. 1 din Protocolul nr. (1) Comitetul susține în special că terenul său a fost ocupat în mod abuziv și că lucrarea publică a fost construită chiar înainte de decretul de ocupație de urgență. În această situație, ținând cont de principiul exproprierii indirecte, reclamantul susține că nu a avut mijloacele de a-și apăra dreptul de proprietate prin solicitarea restituirii bunurilor ; el a putut doar să solicite despăgubiri. ÎN DREPT Reclamantul se plânge că a fost privat de terenul său într-un mod incompatibil cu art. 1 din Protocolul nr. 1 prevede art. 1 din Protocolul nr. 1 Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru reglementarea utilizării bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau a amenzilor. În ceea ce privește prima parte a excepției, guvernul observă că motivul întemeiat pe durata procedurii a fost declarat inadmisibil în data de 30 aprilie 2002, pentru neobosirea căilor de atac interne. Curtea ar trebui să ajungă la aceeași concluzie cu privire la motivul întemeiat pe încălcarea dreptului la respectarea bunurilor reclamantului, întrucât acest ultim motiv nu ar fi autonom în raport cu primul. În ceea ce privește a doua parte a excepției, guvernul constată că reclamantul nu a epuizat căile de atac interne în absența unei hotărâri interne definitive. Deși susține că instanța națională nu va face decât să ia act de o situație deja consolidată și să declare că a existat expropriere indirectă, guvernul susține, de asemenea, că, în absența unei hotărâri definitive, este imposibil să se stabilească dacă reclamantul a fost privat de proprietatea sa. Această imposibilitate de stabilire a faptelor înainte de pronunțarea hotărârii ar împiedica Curtea să aprecieze comportamentul autorităților naționale. În fond, guvernul consideră că exproprierea indirectă este prevăzută de legea Prin urmare, chiar și în absența unui decret de expropriere și chiar și în absența unei hotărâri judecătorești naționale, privarea de proprietate în beneficiul administrației ar fi avut deja loc ca urmare a construcției lucrărilor publice. În plus, guvernul reamintește că repertoriul între timp a codificat în mod expres principiul exproprierii indirecte. Reclamantul se opune tezei guvernului și observă că acesta este privat de disponibilitatea terenului său din 1989, situație care a devenit definitivă odată cu finalizarea lucrărilor. Reclamantul subliniază ilegalitatea acestei situații, în absența unui decret de expropriere. În această privință, reclamantul susține că sistemul juridic italian nu îi oferă mijloacele de a obține o Restitutio in integrum , dar numai o despăgubire ca urmare a privării de teren . Or, acțiunea în despăgubire pe care a introdus-o este încă în curs de desfășurare . El observă că nu a primit nici o compensație până în prezent . Pe fond, reclamantul observă că aplicarea principiului exproprierii indirecte în cazul de față nu este conformă cu principiul legalității și susține că exproprierea indirectă nu a avut loc în urma unor proceduri care respectă formele, ci în urma unei activități materiale desfășurate în afara oricărei trimiteri la normele pozitive. consideră, de asemenea, că sistemul juridic intern nu îi oferă suficiente resurse pentru a remedia situația denunțată; reclamantul afirmă că echilibrul corect dintre interesul general și drepturile fundamentale ale individului nu a fost respectat; Curtea trebuie să examineze mai întâi excepțiile ridicate de guvern. În ceea ce privește prima parte a excepției de la epuizarea căilor de atac interne, Curtea consideră, în conformitate cu jurisprudența sa (a se vedea printre altele Erkner și Hofauer c. Austria, Hotărârea din 23 aprilie 1987, seria A n 117, § 72 și următoarele), că motivul întemeiat pe încălcarea dreptului la respectarea bunurilor reclamantului este autonom în raport cu cel întemeiat pe durata procedurii, care a fost declarat inadmisibil; rezultă că prima parte a acestei excepții nu poate fi reținută. În ceea ce privește a doua parte a excepției de la epuizarea căilor de atac interne, Curtea consideră, în lumina tuturor argumentelor părților, că această excepție este strâns legată de fondul cererii și că aceasta ridică probleme complexe de fapt și de drept care nu pot fi soluționate în această etapă a examinării cererii, dar necesită o examinare de fond. Prin urmare, aceasta nu poate fi declarată în mod vădit nefondată în temeiul articolului 35 alineatul (3) din convenție. Nu a fost stabilit niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, îmbină pe fond cea de-a doua parte a excepției guvernului privind neobosirea căilor de atac interne Declară Restul cererii admisibile, toate mijloacele de fond rezervate. Søren Nielsen Christos Rozakis Modulul Președinte

PREMIÈRE SECTION

DÉCISION FINALE

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

63868/00

présentée par Rocco COLACRAI (n

o

2)

contre l'Italie

La Cour européenne des Droits de l'Homme (première section), siégeant le 29 avril 2004 en une chambre composée de

:

MM.

C.L.

Rozakis

,

président

,

P.

Lorenzen

,

M

me

S.

Botoucharova,

MM.

A.

Kovler

,

V.

Zagrebelsky

,

M

me

E.

Steiner

,

M.

K.

Hajiyev,

juges

,

et de M. S.

nielsen,

greffier de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 9 mars 2000,

Vu la décision partielle du 30

avril

2002,

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Le requérant, M. Rocco Colacrai, est un ressortissant italien, né en 1932 et résidant à Castelpagano. Il est représenté devant la Cour par M

e

L. Crisci, avocat à Bénévent. Le gouvernement défendeur est représenté par ses agents successifs, respectivement MM. U. Leanza et I.M. Braguglia et son coagent M. F. Crisafulli.

A.

Les circonstances de l'espèce

Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

Le requérant était propriétaire d'un terrain de 3

040 mètres carrés sis à Castelpagano (Bénévent) et enregistré au cadastre, feuille 22, parcelle 179.

Par une décision du 4 mars 1989, le Conseil régional (

Giunta regionale

) approuva le projet de construction d'une route et autorisa la communauté de montagne (

comunità montana

) Alto Tammaro (Bénévent) à organiser un appel d'offre pour la réalisation de l'ouvrage. Par une décision du 6

septembre

1989, cette dernière choisit le projet présenté par l'entreprise de construction Z.

Le requérant expose que peu de temps après l'administration procéda à l'occupation matérielle du terrain et à la construction de l'ouvrage.

Par un arrêté du 22

août

1991, le maire de Castelpagano autorisa l'occupation d'urgence du terrain pour une période maximale de deux ans, en vue de son expropriation pour cause d'utilité publique.

Par un acte notifié le 12 décembre 1994, le requérant introduisit une action en dommages-intérêts à l'encontre de la communauté de montagne devant le tribunal civil de Bénévent. Il faisait valoir que l'occupation du terrain était abusive étant donné qu'elle avait commencée en 1989, soit avant l'émission de l'arrêté du 22 août 1991 et que les travaux de construction s'étaient terminés sans qu'il fût procédé à l'expropriation formelle du terrain et au paiement d'une indemnité.

La mise en état de l'affaire commença le 30 janvier 1997.

La procédure est actuellement pendante en première instance.

Entre-temps, le 27 juin 1995, un décret d'expropriation, assorti d'une offre d'indemnité de 5

867

000 lires italiennes (ITL), avait été notifié au requérant. Par un acte notifié le 2 août 1995, le requérant avait attaqué ce décret et assigné la communauté de montagne devant la cour d'appel de Naples.

Par un arrêt du 30 octobre 1996, la cour d'appel déclara irrecevable le recours du requérant, au motif que le décret d'expropriation, intervenu après la construction de la route, devait être considéré comme étant inefficace, conformément à la jurisprudence de la Cour de cassation en matière d'expropriation indirecte (

occupazione acquisitiva

).

B.

Le droit et la pratique interne pertinent

i. L'occupation d'urgence d'un terrain

En droit italien, la procédure accélérée d'expropriation permet à l'administration d'occuper et de construire avant l'expropriation. Une fois déclarée d'utilité publique l'œuvre à réaliser et adopté le projet de construction, l'administration peut décréter l'occupation d'urgence des zones à exproprier pour une durée déterminée n'excédant pas cinq ans (article 20 de la loi n

o

865 de 1971). Ce décret devient caduc si l'occupation matérielle du terrain n'a pas lieu dans les trois mois suivant sa promulgation. Après la période d'occupation, un décret d'expropriation formelle doit être pris.

L'occupation autorisée d'un terrain donne droit à une indemnité d'occupation. Par l'arrêt n

o

470 de 1990, la Cour constitutionnelle a reconnu un droit d'accès immédiat à un tribunal pour réclamer l'indemnité d'occupation dès que le terrain est matériellement occupé, sans besoin d'attendre que l'administration procède à une offre d'indemnisation.

ii. Le principe de l'expropriation indirecte (occupazione acquisitiva ou accessione invertita)

Dans les années 70, plusieurs administrations locales procédèrent à des occupations d'urgence de terrains, qui ne furent pas suivies de décrets d'expropriation. Les juridictions italiennes se trouvèrent confrontées à des cas où le propriétaire d'un terrain avait perdu

de facto

la disponibilité de celui-ci en raison de l'occupation et de l'accomplissement de travaux de construction d'une oeuvre publique.

Sur la question de savoir si, simplement par l'effet des travaux effectués, l'intéressé avait perdu également la propriété du terrain, par un arrêt n

o

1464 du 16

février

1983, la Cour de cassation donna une réponse affirmative à cette question, en établissant ainsi le principe de «

l'expropriation indirecte

».

Un aperçu de cette jurisprudence dans les années 80-90 figure dans

Belvedere Alberghiera srl c. Italie

, n

o

31524/96, CEDH 2000-IV et

Carbonara et Ventura c. Italie

, n

o

24638/94, CEDH 2000-VI.

Le Décret Présidentiel n

o

327 du 8

juin

2001, modifié par le Décret législatif n

o

302 du 27

décembre

2002, entré en vigueur le 30

juin

2003 et dénommé «

Répertoire des dispositions législatives et réglementaires en matière d'expropriation pour cause d'utilité publique

» (ci-après «

le

Répertoire

»), régit la procédure d'expropriation à la lumière de la dernière jurisprudence de la Cour de cassation et, en particulier, codifie le principe de l'expropriation indirecte. Le Répertoire, qui n'a pas d'effet rétroactif et ne s'applique donc pas en l'espèce, s'est substitué, à partir de son entrée en vigueur, à l'ensemble de la législation précédente en matière d'expropriation pour cause d'utilité publique.

Par l'arrêt n

o

5902 du 28

mars

2003, la Cour de cassation en chambres réunies s'est à nouveau prononcée sur le principe de l'expropriation indirecte, en affirmant qu'un tel principe joue un rôle important dans le cadre du système juridique italien et qu'il est compatible avec la Convention. Plus spécifiquement, la Cour de cassation a dit qu'au vu de l'uniformité de la jurisprudence en la matière, le principe de l'expropriation indirecte est désormais pleinement «

prévisible

» et donc doit être considéré comme respectueux du principe de légalité. Quant à l'indemnisation, la Cour de cassation a affirmé que l'indemnisation due en cas d'expropriation indirecte est suffisante pour garantir un «

juste équilibre

» entre les exigences de l'intérêt général de la communauté et les impératifs de la sauvegarde des droits fondamentaux de l'individu.

iii. L'indemnisation en cas d'expropriation indirecte

Selon la jurisprudence de la Cour de cassation applicable en matière d'expropriation indirecte, une réparation intégrale, sous forme de dommages-intérêts pour la perte du terrain, était due à l'intéressé en contrepartie de la perte de propriété qu'entraîne l'occupation illégale.

La loi budgétaire de 1992 (article 5

bis

du décret-loi n

o

333 du 11

juillet

1992) modifia cette jurisprudence, dans le sens que le montant dû en cas d'expropriation indirecte ne pouvait dépasser le montant de l'indemnité prévue pour le cas d'une expropriation formelle. Toutefois, par un arrêt n

o

369 de 1996, la Cour constitutionnelle déclara cette disposition inconstitutionnelle.

En vertu de la loi budgétaire n

o

662 de 1996, qui a modifié la disposition déclarée inconstitutionnelle, l'indemnisation intégrale ne peut pas être accordée pour une occupation de terrain ayant eu lieu avant le 30

septembre

Par l'arrêt n

o

148 du 30 avril 1999, la Cour constitutionnelle a jugé une telle indemnité compatible avec la Constitution. Toutefois, dans le même arrêt, la Cour a précisé qu'une indemnité intégrale, à concurrence de la valeur vénale du terrain, peut être réclamée lorsque l'occupation et la privation du terrain n'ont pas eu lieu pour cause d'utilité publique.

Le Répertoire a prévu de nouveaux critères en matière d'indemnisation, qui s'appliquent uniquement en ce qui concerne les terrains occupés après le 30 septembre 1996. Quant aux terrains occupés avant cette date et aux procédures pendantes au 1

er

janvier 1997, le régime prévu par la loi budgétaire n

o

662 de 1996 reste en vigueur. Les dispositions du Répertoire ne s'appliquent donc pas en l'espèce.

GRIEF

Le requérant se plaint d'avoir été privé de son terrain de manière incompatible avec l'article 1 du Protocole n

o

; il a seulement pu réclamer les dommages-intérêts.

EN DROIT

Le requérant se plaint d'avoir été privé de son terrain de manière incompatible avec l'article 1 du Protocole n

o

1.

L'article 1 du Protocole n

o

1 dispose

:

«

Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d'utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.

Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu'ils jugent nécessaires pour réglementer l'usage des biens conformément à l'intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d'autres contributions ou des amendes.

»

Le Gouvernement une exception tirée du non épuisement des voies de recours internes basée sur deux volets.

Quant au premier volet de l'exception, le Gouvernement fait observer que le grief tiré de la durée de la procédure a été déclaré irrecevable en date du 30

avril

2002, pour non-épuisement des voies de recours internes. Selon

lui, la Cour devrait parvenir à la même conclusion pour le grief tiré d'une atteinte au droit au respect des biens du requérant, puisque ce dernier grief ne serait pas autonome par rapport au premier.

Quant au deuxième volet de l'exception, le Gouvernement observe que le requérant n'a pas épuisé les voies de recours internes en l'absence d'un jugement interne définitif. Tout en soutenant que le juge national ne fera que prendre acte d'une situation qui s'est déjà consolidée et déclarer qu'il y a eu expropriation indirecte, le Gouvernement soutient également qu'en l'absence d'un jugement définitif il est impossible de dire si le requérant a ou non été privé de son bien. Cette impossibilité d'établir les faits avant le jugement empêcherait la Cour d'apprécier le comportement des autorités nationales.

Sur le fond le Gouvernement considère que l'expropriation indirecte est «

prévue par la loi

» étant donné qu'elle est constamment appliquée par la jurisprudence nationale. De ce fait, même à défaut d'un décret d'expropriation, et même en l'absence d'un jugement national, la privation du bien au bénéfice de l'administration aurait déjà eu lieu à la suite de la construction de l'ouvrage public. De plus, le Gouvernement rappelle que le Répertoire entre-temps entré en vigueur a expressément codifié le principe de l'expropriation indirecte.

Le requérant s'oppose à la thèse du Gouvernement.

Il fait observer qu'il est privé de la disponibilité de son terrain depuis 1989, situation devenue définitive avec l'achèvement des travaux. Le

requérant souligne l'illégalité de cette situation, en l'absence d'un décret d'expropriation. A cet égard, le requérant fait valoir que le système juridique italien ne lui fournit pas le moyen d'obtenir une

restitutio in integrum

, mais seulement un dédommagement consécutif à la privation du terrain. Or, l'action en dommages-intérêts qu'il a introduite est toujours pendante. Il observe qu'il n'a perçu aucune indemnité à ce jour.

Sur le fond le requérant observe que l'application du principe de l'expropriation indirecte dans le cas d'espèce n'est pas conforme au principe de légalité. Il fait valoir que l'expropriation indirecte n'a pas eu lieu à l'issue de procédures respectueuses de formes, mais à la suite d'une activité matérielle réalisée en dehors de toutes références à des règles positives. Il

considère, en outre, que le système juridique interne ne lui fournit pas des moyens suffisants pour remédier à la situation dénoncée. Le requérant affirme que le juste équilibre entre l'intérêt général et les droits fondamentaux de l'individu n'a pas été respecté.

La Cour se doit d'examiner d'abord les exceptions soulevées par le Gouvernement.

Quant au premier volet de l'exception tirée du non épuisement des voies de recours internes, la Cour considère, conformément à sa jurisprudence (voir parmi d'autres

Erkner et Hofauer c. Autriche,

arrêt du 23 avril 1987, série A n

o

117, §§ 72 et suivants), que le grief tiré d'une atteinte au droit au respect des biens du requérant est autonome par rapport à celui tiré de la durée de la procédure, qui a été déclaré irrecevable. Il s'ensuit que le premier volet de cette exception ne saurait être retenu.

S'agissant du deuxième volet de l'exception de non-épuisement des voies de recours internes, la Cour estime, à la lumière de l'ensemble des arguments des parties, que cette exception est étroitement liée au fond de la requête et que celle-ci soulève des questions de fait et de droit complexes qui ne peuvent être résolues à ce stade de l'examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond. Dès lors, elle ne saurait être déclarée manifestement mal fondée en application de l'article 35 § 3 de la Convention. Aucun autre motif d'irrecevabilité n'a été établi.

Par ces motifs, la Cour, à l'unanimité,

Joint au fond

le deuxième volet de l'exception du Gouvernement relative au non-épuisement des voies de recours internes

;

Déclare

le restant de la requête recevable, tous moyens de fond réservés.

Søren

Nielsen

Christos

Rozakis

Greffier

Président