MASELLI (n° 2) contre l'ITALIE

MASELLI (n° 2) contre l'ITALIE (CtEDO, 2004)

Prima DECIZIE FINALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 66111/00 prezentate de Giuseppe MASELLI (n împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), care are loc la 27 mai 2004 într-o cameră compusă din domnii C.L. Rozakis președintele Lorenzen Bonello Kovler Zagrebelsky Steiner hagiev, judecători și domnii S. Nielsen, grefier de secțiune Având în vedere cererea sus-menționată depusă la 1 februarie 2000, având în vedere decizia parțială din 30 ianuarie 2003, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie DEFINITIVĂ Reclamantul, Giuseppe Maselli, este un resortisant italian, născut în 1921 și rezident în Castelpagano (Benevent). Acesta este reprezentat în fața Curții de către domnul Crisci, avocat în Benevent. Guvernul pârât este reprezentat de agenții săi succesive, dnii U. Leanza și, respectiv, I.M. Braguglia, și de co-agentul său, dl F. Crisafolli. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de părți, se pot rezuma după cum urmează. Reclamantul a deținut un teren situat în Castelpagano și înregistrat în Cadastru, foile 30, parcelele 355 și 357 (Benevent). Printr-o decizie din 6 septembrie 1989, municipalitatea (comunità montana) ) de Alto Tammaro (Benevent) a aprobat proiectul de construcție a unui drum și a pus ocupația de urgență de 1 380 de metri pătrați pe terenul reclamantului. La 23 octombrie 1989, fratele reclamantului și-a dat acordul scris ocupației unei părți a terenului menționat anterior. În 1989, comunitatea a desfășurat ocupația de urgență și a început lucrările de construcție a drumului. Mai 1990, orașul Castelpagano dispune de ocupația de urgență a terenului reclamantului în vederea exproprierii sale din motive de utilitate publică. printr-un act de asignare notificat la 12 septembrie 1992, reclamantul a introdus o acțiune în despăgubire împotriva municipalității Alto Tammaro în fața Tribunalului Civil din Benevent și a susținut că ocuparea terenului a fost abuzivă, deoarece aceasta a început în 1989, fie înainte ca ocupația să fie autorizată În plus, lucrările de construcție s-au încheiat fără exproprierea oficială a terenului și plata unei indemnizații. La 30 octombrie 1992, la o dată nespecificată, s-a depus o expertiză la grefă. Potrivit expertului, având în vedere valoarea locală a terenului în octombrie 1989, reclamantul avea dreptul la o compensație de 21 de ani. 300 412 lira italiană (ITL). Ca urmare a intrării în vigoare a Legii bugetare nr. 662 din 1996, Tribunalul a dispus o nouă expertiză. printr-o hotărâre din 17 ianuarie În 2003, Tribunalul din Benevent a declarat că proprietatea asupra terenului a trecut la administrație în urma unei proceduri de expropriere intentată în mod legitim, deoarece reclamantul și-a dat consimțământul cedării terenului și, prin urmare, a respins cererea reclamantului. La 10 octombrie 2003, reclamantul a solicitat această hotărâre în fața Curții de Apel din Napoli. Din dosar reiese că procedura este pendinte în apel. Între timp, la 7 iulie 1995, un decret de expropriere, însoțit de o ofertă de despăgubire, fusese notificat reclamantului. Printr-un act notificat la 2 august 1995, reclamantul a atacat acest decret în fața Curții de Apel din Napoli. printr-o decizie din 30 octombrie 1996, Curtea de Apel din Napoli a declarat recursul inadmisibil având în vedere faptul că o procedură privind legalitatea ocupației terenului fusese introdusă anterior în fața instanței din Benevent și că decretul de expropriere din 1995 era ineficient. În dreptul italian, procedura accelerată de expropriere permite administrației să ocupe și să construiască înainte de expropriere. Odată declarată de utilitate publică lucrarea care urmează să fie realizată și adoptată proiectul de construcție, administrația poate decide ocuparea de urgență a zonelor care urmează să fie expropriate pentru o perioadă determinată de maximum cinci ani (art. 20 din Legea nr. 865 din 1971). Acest decret devine caduc dacă ocupația materială a terenului nu are loc în termen de trei luni de la promovarea sa. După perioada de ocupație, trebuie luat un decret de expropriere formală. Ocupația autorizată a unui teren dă dreptul la o indemnizație de ocupație. Prin hotărârea nr. 470 din 1990, Curtea Constituțională a recunoscut un drept de acces imediat la o instanță pentru a solicita indemnizația de ocupație de îndată ce terenul este ocupat din punct de vedere material, fără a fi necesar să se aștepte ca administrația să facă o ofertă de despăgubire. ii. Principiul exproprierii indirecte (occiazione dobânditetiva sau accessioneatica) În anii '70, mai multe administrații locale au desfășurat activități de urgență de terenuri, care nu au fost urmate de decrete de expropriere. Instanțele italiene s-au confruntat cu cazuri în care proprietarul unui teren a pierdut de facto disponibilitatea acestuia din cauza ocupației și a realizării lucrărilor de construcție a unei lucrări publice. Cu privire la întrebarea dacă, pur și simplu prin efectul lucrărilor efectuate, persoana în cauză și-a pierdut proprietatea asupra terenului, printr-o hotărâre nr. 1464 din 16 februarie 1983, Curtea de Casație a dat un răspuns afirmativ acestei întrebări, stabilind astfel principiul "exproprierii indirecte" O prezentare generală a acestei jurisprudențe în anii 80-90 figurează în Belvedere Alberghiera srl. Italia, nr 31524/96, CEDO 2000-IV și Carbonara și Ventura c. Italia, nr 24638/94, CEDH 2000-VI. 2001, astfel cum a fost modificat prin Decretul legislativ nr. 302 din 27 decembrie 2002, intrat în vigoare la 30 iunie 2003 și denumit În ceea ce privește procedura de expropriere în lumina celei mai recente jurisprudențe a Curții de Casație și, în special, codifică principiul exproprierii indirecte. Dosarul, care nu are efect retroactiv și, prin urmare, nu se aplică în cazul de față, s-a substituit, de la intrarea sa în vigoare, întregii legislații anterioare în materie de expropriere din motive de utilitate publică. 2003, Curtea de Casație în camere reunite s-a pronunțat din nou asupra principiului exproprierii indirecte, susținând că un astfel de principiu joacă un rol important în cadrul sistemului juridic italian și că acesta este compatibil cu Convenția. Mai precis, Curtea de Casație a afirmat că, având în vedere uniformitatea jurisprudenței în acest domeniu, principiul exproprierii indirecte este acum pe deplin previzibil. În ceea ce privește despăgubirea, Curtea de Casație a afirmat că despăgubirea datorată în caz de expropriere indirectă este suficientă pentru a asigura un echilibru corect între cerințele interesului general al comunității și imperativele protejării drepturilor fundamentale ale individului. (iii). Despăgubirea în caz de expropriere indirectă Conform jurisprudenței Curții de Casație aplicabilă în materie de expropriere indirectă, despăgubirea integrală, sub formă de daune-interese pentru pierderea terenului, a fost datorată persoanei interesate în schimbul pierderii proprietății pe care o implică ocupația ilegală. Legea bugetară din 1992 (art. 5a din Decretul-lege nr. 333 din 11 iulie 1992) a modificat această jurisprudență, în sensul că suma datorată în caz de expropriere indirectă nu putea depăși valoarea indemnizației prevăzute pentru cazul unei exproprieri formale. Cu toate acestea, printr-o hotărâre nr. 369 din 1996, Curtea Constituțională a declarat această dispoziție neconstituțională. 662 din 1996, care a modificat dispoziția declarată neconstituțională, compensația integrală nu poate fi acordată pentru o ocupație de teren care a avut loc înainte de 30 septembrie 1996. În acest caz, compensația atinge aproximativ 55% din valoarea terenului. Prin hotărârea nr. 148 din 30 aprilie 1999, Curtea Constituțională a considerat o astfel de indemnizație compatibilă cu Constituția. Cu toate acestea, în aceeași hotărâre, Curtea a precizat că o indemnizație integrală, în limita valorii de piață a terenului, poate fi solicitată în cazul în care ocupația și privarea de teren nu au avut loc din motive de utilitate publică. În ceea ce privește terenurile ocupate înainte de data respectivă și procedurile pendinte la 1 ianuarie 1997, regimul prevăzut de Legea bugetară nr. 662 din 1996 rămâne în vigoare, prin urmare dispozițiile repertoriului nu se aplică în cazul de față. GRIEF Reclamantul se plânge că a fost privat de teren într-un mod incompatibil cu art. 1 din Protocolul nr. (1) Comitetul susține în special că terenul său a fost ocupat în mod abuziv și că lucrarea publică a fost construită chiar înainte de decretul de ocupație de urgență. În această situație, ținând cont de principiul exproprierii indirecte, reclamantul susține că nu a avut mijloacele de a-și apăra dreptul de proprietate prin solicitarea restituirii bunurilor ; el a putut solicita numai despăgubiri. ÎN DREPT Reclamantul se plânge că a fost privat de terenul său într-un mod incompatibil cu art. 1 din Protocolul nr. 1 prevede art. 1 din Protocolul nr. 1 Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru reglementarea utilizării bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Guvernul ridică două excepții de inadmisibilitate. În primul rând, guvernul ridică o excepție de la nerespectarea termenului de șase luni și susține că cererea este tardivă în măsura în care a fost introdusă la mai mult de șase luni de la data la care ocuparea terenului a devenit fără titlu și la mai mult de șase luni de la data la care reclamantul a depus acțiunea în despăgubire în fața Tribunalului din Benevent. Guvernul ridică o excepție de la neobosirea căilor de atac interne bazate pe două componente. În ceea ce privește prima parte a excepției, guvernul observă că motivul întemeiat pe durata procedurii a fost declarat inadmisibil la data de 30 ianuarie În opinia sa, Curtea ar trebui să ajungă la aceeași concluzie în ceea ce privește motivul întemeiat pe încălcarea dreptului la respectarea bunurilor reclamantului, întrucât acest ultim motiv nu ar fi autonom în raport cu primul. În ceea ce privește a doua parte a excepției, guvernul observă că reclamantul nu a epuizat căile de atac interne în absența unei hotărâri interne definitive. Deși susține că, probabil, instanța națională nu va face decât să ia act de o situație deja consolidată și să declare că a existat expropriere indirectă, guvernul susține, de asemenea, că, în absența unei hotărâri definitive, este imposibil să se stabilească dacă reclamantul a fost privat sau nu de proprietatea sa. Această imposibilitate de a stabili faptele înainte de pronunțarea hotărârii ar împiedica Curtea să aprecieze comportamentul autorităților naționale. Guvernul constată că, în 1989, reclamantul și-a dat acordul scris pentru ca terenul său să fie ocupat și apoi, în 1992, a negociat un act de cesiune voluntară, care nu a fost însă finalizat. Potrivit guvernului, în cazul în care acest acord nu este suficient pentru a determina transferul de proprietate, acesta este totuși incompatibil cu o ipoteză de ilegitimitate a comportamentului administrației. În lumina acestor considerații, guvernul susține că reclamantul nu se poate pretinde a fi victima unei încălcări a articolului 1 din Protocolul nr. 1 și solicită Curții să respingă cauza recurentului. Pe fond, guvernul consideră că exproprierea indirectă este prevăzută de legea □, întrucât aceaceasta este aplicată în mod constant de jurisprudența națională. Prin urmare, chiar și în absența unui decret de expropriere și chiar și în absența unei hotărâri judecătorești naționale, privarea de proprietate în beneficiul administrației ar fi avut deja loc ca urmare a construcției lucrărilor publice. În plus, guvernul reamintește că repertoriul între timp a codificat în mod expres principiul exproprierii indirecte. Reclamantul observă în primul rând că acordul pentru ocuparea terenului a fost acordat de către acesta înainte de începerea procedurii de expropriere; având în vedere evoluțiile ulterioare ale acesteia, acest acord nu a avut niciun efect. În al doilea rând, reclamantul subliniază că a fost privat de disponibilitatea terenului său din 1989, chiar înainte de decretul din 10 mai 1990 prin care primarul Castelpagano a autorizat ocuparea de urgență a terenului, iar pierderea disponibilității acestuia a devenit totală odată cu finalizarea lucrărilor. Având în vedere imposibilitatea de a obține restituirea terenului, acesta a inițiat o acțiune în despăgubire Tribunalul trebuie să examineze în primul rând excepțiile ridicate de guvern. În ceea ce privește excepția de la nerespectarea termenului de șase luni, Curtea consideră că efectele ocupației terenului reclamantului se analizează într-o situaie continuă, care, în cazul de față, nu s-a încheiat încă. Curtea amintește că, atunci când un reclamant se plânge de o situaie continuă, acest termen se scurge de la sfârșitul acesteia (a se vedea, printre altele, Almeida Garrett, Macarenhas Falcao și alții c. Portugalia, n 29813/96 și 30229/96, § 43, CEDO 2000-I Iatridis c. Grecia [GC], n 31107/96, § 50 CEDO 1999 . Prin urmare, regula termenului de șase luni nu se poate aplica în cazul de față și această excepție nu poate fi reținută. În ceea ce privește prima parte a excepției de la epuizarea căilor de atac interne, Curtea consideră, în conformitate cu jurisprudența sa (a se vedea printre altele Erkner și Hofauer c. Austria, Hotărârea din 23 aprilie 1987, seria A n 117, § 72 și următoarele), că motivul întemeiat pe încălcarea dreptului la respectarea bunurilor reclamanților este autonom în raport cu cel întemeiat pe durata procedurii, care a fost declarat inadmisibil și, prin urmare, prima parte a acestei excepții nu poate fi reținută. În ceea ce privește a doua parte a excepției de la epuizarea căilor de atac interne, Curtea consideră, în lumina tuturor argumentelor părților, că această excepție este strâns legată de fondul cererii și că aceasta ridică probleme complexe de fapt și de drept care nu pot fi soluționate în această etapă a examinării cererii, dar necesită o examinare de fond. Prin urmare, aceasta nu poate fi declarată în mod vădit nefondată în temeiul articolului 35 alineatul (3) din convenție. Nu a fost stabilit niciun alt motiv de inadmisibilitate prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, îmbină pe fond cea de-a doua parte a excepției guvernului privind neobosirea căilor de atac interne Declară Restul cererii admisibile, toate mijloacele de fond rezervate. Søren Nielsen Christos Rozakis Modulul Președinte

PREMIÈRE SECTION

DÉCISION FINALE

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

61211/00

présentée par Giuseppe MASELLI (n

o

2)

contre l'Italie

La Cour européenne des Droits de l'Homme (première section), siégeant le 27 mai 2004 en une chambre composée de

:

MM.

C.L.

Rozakis

,

président

,

P.

Lorenzen

,

G.

Bonello

,

A.

Kovler

,

V.

Zagrebelsky

,

M

me

E.

Steiner

,

M.

K.

Hajiyev,

juges

,

et de M. S.

Nielsen,

greffier de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 1

er

février 2000,

Vu la décision partielle du 30

janvier

2003,

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Le requérant, Giuseppe Maselli, est un ressortissant italien, né en 1921 et résidant à Castelpagano (Bénévent). Il est représenté devant la Cour par M

e

Crisci, avocat à Bénévent. Le gouvernement défendeur est représenté par ses agents successifs, respectivement MM. U. Leanza et I.M. Braguglia, et par son coagent, M. F. Crisafulli.

A.

Les circonstances de l'espèce

Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

Le requérant était propriétaire d'un terrain sis à Castelpagano et enregistré au cadastre, feuille 30, parcelles 355 et 357 (Bénévent).

Par une décision du 6

septembre

1989, la commune (

comunità montana

) d'Alto Tammaro (Bénévent) approuva le projet de construction d'une route et disposa l'occupation d'urgence de 1 380 mètres carrés du terrain du requérant.

Le 23 octobre 1989, le frère du requérant donna son accord écrit à l'occupation d'une partie dudit terrain.

En 1989, la commune procéda à l'occupation d'urgence et entama les travaux de construction de la route.

Par un arrêté du 10

mai 1990, la ville de Castelpagano disposa l'occupation d'urgence du terrain du requérant en vue de son expropriation pour cause d'utilité publique.

Par un acte d'assignation notifié le 12

septembre

1992, le requérant introduisit une action en dommages-intérêts à l'encontre de la commune d'Alto Tammaro devant le tribunal civil de Bénévent. Il faisait valoir que l'occupation du terrain était abusive étant donné qu'elle avait commencé en 1989, soit avant que l'occupation ne soit autorisée

; en outre, les travaux de construction s'étaient terminés sans qu'il fût procédé à l'expropriation formelle du terrain et au paiement d'une indemnité.

La mise en état de l'affaire commença le 30

octobre

1992.

A une date non précisée, une expertise fut déposée au greffe. Selon

l'expert, compte tenu de la valeur vénale du terrain en octobre 1989, le requérant avait droit à un dédommagement de 21

300

412 lires italiennes (ITL).

A la suite de l'entrée en vigueur de la loi budgétaire n

o

662 de 1996, le tribunal ordonna une nouvelle expertise.

Par un jugement du 17

janvier

2003, le tribunal de Bénévent déclara que la propriété du terrain était passée à l'administration suite à une procédure d'expropriation légitimement intentée, car le requérant avait donné son consentement à la cession du terrain. Par conséquent, il rejeta la demande du requérant.

Le 10

octobre

2003, le requérant interjeta appel de ce jugement devant la cour d'appel de Naples.

Il ressort du dossier que la procédure est pendante en appel.

Entre-temps, le 7 juillet 1995, un décret d'expropriation, assorti d'une offre d'indemnité, avait été notifié au requérant. Par un acte notifié le 2

août

1995, le requérant avait attaqué ce décret devant la cour d'appel de Naples.

Par une décision du 30

octobre

1996, la cour d'appel de Naples déclara le recours irrecevable compte tenu de ce qu'une procédure portant sur la légalité de l'occupation du terrain avait été précédemment introduite devant le tribunal de Bénévent, et de ce que le décret d'expropriation, intervenu en 1995, était inefficace.

B.

Le droit et la pratique internes pertinents

i.

L'occupation d'urgence d'un terrain

En droit italien, la procédure accélérée d'expropriation permet à l'administration d'occuper et de construire avant l'expropriation. Une fois déclarée d'utilité publique l'œuvre à réaliser et adopté le projet de construction, l'administration peut décréter l'occupation d'urgence des zones à exproprier pour une durée déterminée n'excédant pas cinq ans (article 20 de la loi n

o

865 de 1971). Ce décret devient caduc si l'occupation matérielle du terrain n'a pas lieu dans les trois mois suivant sa promulgation. Après la période d'occupation, un décret d'expropriation formelle doit être pris.

L'occupation autorisée d'un terrain donne droit à une indemnité d'occupation. Par l'arrêt n

o

470 de 1990, la Cour constitutionnelle a reconnu un droit d'accès immédiat à un tribunal pour réclamer l'indemnité d'occupation dès que le terrain est matériellement occupé, sans qu'il soit nécessaire d'attendre que l'administration procède à une offre d'indemnisation.

ii.

Le principe de l'expropriation indirecte (occupazione acquisitiva ou accessione invertita)

Dans les années 70, plusieurs administrations locales procédèrent à des occupations d'urgence de terrains, qui ne furent pas suivies de décrets d'expropriation. Les juridictions italiennes se trouvèrent confrontées à des cas où le propriétaire d'un terrain avait perdu

de facto

la disponibilité de celui-ci en raison de l'occupation et de l'accomplissement de travaux de construction d'une oeuvre publique.

Sur la question de savoir si, simplement par l'effet des travaux effectués, l'intéressé avait perdu également la propriété du terrain, par un arrêt n

o

1464 du 16

février

1983, la Cour de cassation donna une réponse affirmative à cette question, en établissant ainsi le principe de «

l'expropriation indirecte

».

Un aperçu de cette jurisprudence dans les années 80-90 figure dans

Belvedere Alberghiera srl c. Italie

, n

o

31524/96, CEDH 2000-IV et

Carbonara et Ventura c. Italie

, n

o

24638/94, CEDH 2000-VI.

Le Décret Présidentiel n

o

327 du 8

juin

2001, modifié par le Décret législatif n

o

302 du 27

décembre

2002, entré en vigueur le 30

juin

2003 et dénommé «

Répertoire des dispositions législatives et réglementaires en matière d'expropriation pour cause d'utilité publique

» (ci-après «

le

Répertoire

»), régit la procédure d'expropriation à la lumière de la dernière jurisprudence de la Cour de cassation et, en particulier, codifie le principe de l'expropriation indirecte. Le Répertoire, qui n'a pas d'effet rétroactif et ne s'applique donc pas en l'espèce, s'est substitué, à partir de son entrée en vigueur, à l'ensemble de la législation précédente en matière d'expropriation pour cause d'utilité publique.

Par l'arrêt n

o

5902 du 28

mars

2003, la Cour de cassation en chambres réunies s'est à nouveau prononcée sur le principe de l'expropriation indirecte, en affirmant qu'un tel principe joue un rôle important dans le cadre du système juridique italien et qu'il est compatible avec la Convention. Plus spécifiquement, la Cour de cassation a dit qu'au vu de l'uniformité de la jurisprudence en la matière, le principe de l'expropriation indirecte est désormais pleinement «

prévisible

» et doit donc être considéré comme respectueux du principe de légalité. Quant à l'indemnisation, la Cour de cassation a affirmé que l'indemnisation due en cas d'expropriation indirecte est suffisante pour garantir un «

juste équilibre

» entre les exigences de l'intérêt général de la communauté et les impératifs de la sauvegarde des droits fondamentaux de l'individu.

iii.

L'indemnisation en cas d'expropriation indirecte

Selon la jurisprudence de la Cour de cassation applicable en matière d'expropriation indirecte, une réparation intégrale, sous forme de dommages-intérêts pour la perte du terrain, était due à l'intéressé en contrepartie de la perte de propriété qu'entraîne l'occupation illégale.

La loi budgétaire de 1992 (article 5

bis

du décret-loi n

o

333 du 11

juillet

1992) modifia cette jurisprudence, dans le sens que le montant dû en cas d'expropriation indirecte ne pouvait dépasser le montant de l'indemnité prévue pour le cas d'une expropriation formelle. Toutefois, par un arrêt n

o

369 de 1996, la Cour constitutionnelle déclara cette disposition inconstitutionnelle.

En vertu de la loi budgétaire n

o

662 de 1996, qui a modifié la disposition déclarée inconstitutionnelle, l'indemnisation intégrale ne peut pas être accordée pour une occupation de terrain ayant eu lieu avant le 30

septembre

Par l'arrêt n

o

148 du 30 avril 1999, la Cour constitutionnelle a jugé une telle indemnité compatible avec la Constitution. Toutefois, dans le même arrêt, la Cour a précisé qu'une indemnité intégrale, à concurrence de la valeur vénale du terrain, peut être réclamée lorsque l'occupation et la privation du terrain n'ont pas eu lieu pour cause d'utilité publique.

Le Répertoire a prévu de nouveaux critères en matière d'indemnisation, qui s'appliquent uniquement en ce qui concerne les terrains occupés après le 30 septembre 1996. Quant aux terrains occupés avant cette date et aux procédures pendantes au 1

er

janvier 1997, le régime prévu par la loi budgétaire n

o

662 de 1996 reste en vigueur. Les dispositions du Répertoire ne s'appliquent donc pas en l'espèce.

GRIEF

Le requérant se plaint d'avoir été privé de son terrain de manière incompatible avec l'article 1 du Protocole n

o

; il a seulement pu réclamer des dommages-intérêts.

EN DROIT

Le requérant se plaint d'avoir été privé de son terrain de manière incompatible avec l'article 1 du Protocole n

o

1.

L'article 1 du Protocole n

o

1 dispose

:

«

Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d'utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.

Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu'ils jugent nécessaires pour réglementer l'usage des biens conformément à l'intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d'autres contributions ou des amendes.

»

Le Gouvernement soulève deux exceptions d'irrecevabilité.

En premier lieu, le Gouvernement soulève une exception tirée du non

‑

respect du délai de six mois. Il soutient que la requête est tardive dans la mesure où elle a été introduite plus de six mois après le moment où l'occupation du terrain est devenue sans titre et plus de six mois après le moment où le requérant a déposé le recours en dommages-intérêts devant le tribunal de Bénévent.

Le Gouvernement soulève une exception tirée du non-épuisement des voies de recours internes basée sur deux volets.

Quant au premier volet de l'exception, le Gouvernement fait observer que le grief tiré de la durée de la procédure a été déclaré irrecevable en date du 30

janvier

2003, pour non-épuisement des voies de recours internes. Selon lui, la Cour devrait parvenir à la même conclusion pour le grief tiré d'une atteinte au droit au respect des biens du requérant, puisque ce dernier grief ne serait pas autonome par rapport au premier.

Quant au deuxième volet de l'exception, le Gouvernement observe que le requérant n'a pas épuisé les voies de recours internes en l'absence d'un jugement interne définitif. Tout en soutenant que le juge national ne fera probablement que prendre acte d'une situation qui s'est déjà consolidée et déclarer qu'il y a eu expropriation indirecte, le Gouvernement soutient également qu'en l'absence d'un jugement définitif, il est impossible de dire si le requérant a ou non été privé de son bien. Cette impossibilité d'établir les faits avant le jugement empêcherait la Cour d'apprécier le comportement des autorités nationales.

Le Gouvernement observe qu'en 1989, le requérant a donné son accord écrit à ce que son terrain soit occupé. Ensuite, en 1992, il a négocié un acte de cession volontaire, qui n'a toutefois jamais été finalisé.

Selon le Gouvernement, si cet accord ne suffit pas à déterminer le transfert de propriété, il est quand même incompatible avec une hypothèse d'illégitimité du comportement de l'administration. A la lumière de ces considérations, le Gouvernement soutient que le requérant ne peut pas se prétendre victime d'une violation de l'article 1 du Protocole n

o

1 et demande à la Cour de rejeter le grief du requérant.

Sur le fond, le Gouvernement considère que l'expropriation indirecte est «

prévue par la loi

», étant donné qu'elle est constamment appliquée par la jurisprudence nationale. De ce fait, même à défaut d'un décret d'expropriation, et même en l'absence d'un jugement national, la privation du bien au bénéfice de l'administration aurait déjà eu lieu à la suite de la construction de l'ouvrage public. De plus, le Gouvernement rappelle que le Répertoire entre-temps entré en vigueur a expressément codifié le principe de l'expropriation indirecte.

Le requérant fait observer en premier lieu que l'accord pour l'occupation du terrain a été donné par lui avant le début de la procédure d'expropriation

; vu les développements ultérieurs de celle-ci, cet accord n'a produit aucun effet.

En deuxième lieu, le requérant fait observer qu'il a été privé de la disponibilité de son terrain depuis 1989, avant même l'arrêté du 10

mai

1990 par lequel le maire de Castelpagano autorisa l'occupation d'urgence du terrain, et que la perte de disponibilité de celui-ci est devenue totale avec l'achèvement des travaux. Compte tenu de l'impossibilité d'obtenir la restitution du terrain, il a engagé une action en dommages

‑

intérêts, qui est encore pendante en appel. Le requérant souligne l'illégalité de cette situation et soutient que le juste équilibre entre l'intérêt général et les droits de l'individu n'a pas été respecté non plus.

La Cour se doit d'examiner d'abord les exceptions soulevées par le Gouvernement.

Quant à l'exception tirée du non-respect du délai de six mois, la Cour considère que les effets de l'occupation du terrain du requérant s'analysent en une «

situation continue

», qui, dans le cas d'espèce, n'a pas encore pris fin. La Cour rappelle que lorsqu'un requérant se plaint d'une «

situation continue

», ce délai court à partir de la fin de celle-ci (voir, entre autres,

Almeida Garrett, Mascarenhas Falcão et autres c.

Portugal

, n

os

29813/96 et 30229/96, §

43, CEDH

2000-I

;

Iatridis c.

Grèce

[GC], n

o

31107/96, §

50, CEDH 1999

‑

II

). Dès lors, la règle du délai de six mois ne saurait pas s'appliquer en l'espèce et cette exception ne saurait être retenue.

Quant au premier volet de l'exception tirée du non-épuisement des voies de recours internes, la Cour considère, conformément à sa jurisprudence (voir parmi d'autres

Erkner et Hofauer c. Autriche,

arrêt du 23 avril 1987, série A n

o

117, §§ 72 et suivants), que le grief tiré d'une atteinte au droit au respect des biens des requérants est autonome par rapport à celui tiré de la durée de la procédure, qui a été déclaré irrecevable. Il s'ensuit que le premier volet de cette exception ne saurait être retenu.

S'agissant du deuxième volet de l'exception de non-épuisement des voies de recours internes, la Cour estime, à la lumière de l'ensemble des arguments des parties, que cette exception est étroitement liée au fond de la requête et que celle-ci soulève des questions de fait et de droit complexes qui ne peuvent être résolues à ce stade de l'examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond. Dès lors, elle ne saurait être déclarée manifestement mal fondée en application de l'article 35 § 3 de la Convention. Aucun autre motif d'irrecevabilité n'a été établi

Par ces motifs, la Cour, à l'unanimité,

Joint au fond

le deuxième volet de l'exception du Gouvernement relative au non-épuisement des voies de recours internes

;

Déclare

le restant de la requête recevable, tous moyens de fond réservés.

Søren

Nielsen

Christos

Rozakis

Greffier

Président