SECȚIUNEA I PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 63015/00 prezentate de Marilina TORTONO și de alții împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), care are loc la 27 mai 2004 într-o cameră compusă din domnii C.L. Rozakis președintele Lorenzen Bonello Kovler Zagrebelsky Steiner hagiev, judecători și domnii S. Nielsen, grefier de secțiune Având în vedere cererea sus-menționată depusă la 6 noiembrie 2000, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitanți, după ce au deliberat, ia următoarea decizie ÎN FAVOARE Reclamanții, Marilina Tortono, Lucia Tortono, Maria Terlizzi și Francesco Tortono, sunt resortisanți italieni, născuți în 1955, 1963, 1927 și 1951 și își au reședința în Benevent. Ei sunt reprezentați în fața Curții de către D. Sarracino, avocat în Benevent. Guvernul pârât este reprezentat de agenții săi succesive, dnii Leanza și, respectiv, I.M. Braguglia, și de co-agentul său, domnul F. Crisafolli. Circumstanțele speciei Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamanții au deținut un teren de 1 040 metri pătrați situat în Benevent și înregistrat în cadastru, fișa 47, parcelă 219. printr-un decret din 17 decembrie În 1985, primarul din Benevent a ordonat ocupația de urgență de 493 metri pătrați a terenului reclamanților în vederea construirii unei parcări. La 12 mai 1986, administrația a efectuat ocupația materială de 1 040 metri pătrați a terenului și a început lucrările de construcție. 1988, reclamanții au introdus în fața Tribunalului Civil din Benevent o acțiune în despăgubire împotriva municipalității din Benevent. Ei au susținut că ocupația de 1 040 de metri pătrați a terenului era ilegală și că 547 de metri pătrați ai acestuia fuseseră ocupați sine titulo . Reclamanții au solicitat restituirea terenului în litigiu și a daunelor-interese. Printr-un act notificat la 1 octombrie 1990, reclamanții au introdus în fața Tribunalului Civil din Benevent o a doua acțiune în despăgubire împotriva municipalității Benevent și au susținut că ocuparea terenului lor era ilegală pe motiv că municipalitatea Benevent ocupase terenul dincolo de termenul permis. Potrivit raportului expertului desemnat de instanță, valoarea de piață a terenului reclamantului era de 88 000 de lire italiene (ITL) (aproximativ 45,45 EUR) pe metru pătrat, iar cele două proceduri au fost îndeplinite printr-o ordonanță din 25 ianuarie 1991. Prin intermediul unei hotărâri depuse la grefa din 14 februarie 2001, Tribunalul din Benevent a declarat că proprietatea terenului a trecut la acordarea de despăgubiri ca efect al construcției lucrărilor publice. Deoarece transferul de proprietate a avut loc în cadrul unei ocupații ilegale de teren, reclamanții aveau dreptul la daune-interese. Prin urmare, instanța a acordat reclamanților suma de 145 942 00 ITL (75 334,00 EUR) (50 000 ITL/m2) pentru pierderea proprietății terenului indexat la data pronunțării. La o dată ulterioară, această hotărâre a devenit definitivă, reclamanții neinteristând apelul. Dreptul și practica internă relevantă Ocuparea de urgență a unui teren În dreptul italian, procedura accelerată de expropriere permite administrației să ocupe și să construiască înainte de expropriere. Odată declarată de utilitate publică lucrarea care urmează să fie realizată și adoptată proiectul de construcție, administrația poate decide ocuparea de urgență a zonelor care urmează să fie expropriate pentru o perioadă determinată de maximum cinci ani (art. 20 din Legea nr. 865 din 1971). Acest decret devine caduc dacă ocupația materială a terenului nu are loc în termen de trei luni de la promovarea sa. După perioada de ocupație, trebuie luat un decret de expropriere formală. Ocupația autorizată a unui teren dă dreptul la o indemnizație de ocupație. Prin hotărârea nr. 470 din 1990, Curtea Constituțională a recunoscut un drept de acces imediat la o instanță pentru a solicita indemnizația de ocupație de îndată ce terenul este ocupat din punct de vedere material, fără a fi necesar să se aștepte ca administrația să facă o ofertă de despăgubire. ii. Principiul exproprierii indirecte (occiazione dobânditetiva sau accessioneatica) În anii '70, mai multe administrații locale au desfășurat activități de urgență de terenuri, care nu au fost urmate de decrete de expropriere. Instanțele italiene s-au confruntat cu cazuri în care proprietarul unui teren a pierdut de facto disponibilitatea acestuia din cauza ocupației și a realizării lucrărilor de construcție a unei lucrări publice. Cu privire la întrebarea dacă, pur și simplu prin efectul lucrărilor efectuate, persoana în cauză și-a pierdut proprietatea asupra terenului, printr-o hotărâre nr. 1464 din 16 februarie 1983, Curtea de Casație a dat un răspuns afirmativ acestei întrebări, stabilind astfel principiul "exproprierii indirecte" O prezentare generală a acestei jurisprudențe în anii 80-90 figurează în Belvedere Alberghiera srl. Italia, nr 31524/96, CEDO 2000-IV și Carbonara și Ventura c. Italia, nr 24638/94, CEDH 2000-VI. 2001, astfel cum a fost modificat prin Decretul legislativ nr. 302 din 27 decembrie 2002, intrat în vigoare la 30 iunie 2003 și denumit În ceea ce privește procedura de expropriere în lumina celei mai recente jurisprudențe a Curții de Casație și, în special, codifică principiul exproprierii indirecte. Dosarul, care nu are efect retroactiv și, prin urmare, nu se aplică în cazul de față, s-a substituit, de la intrarea sa în vigoare, întregii legislații anterioare în materie de expropriere din motive de utilitate publică. 2003, Curtea de Casație în camere reunite s-a pronunțat din nou asupra principiului exproprierii indirecte, susținând că un astfel de principiu joacă un rol important în cadrul sistemului juridic italian și că acesta este compatibil cu Convenția. Mai precis, Curtea de Casație a afirmat că, având în vedere uniformitatea jurisprudenței în acest domeniu, principiul exproprierii indirecte este acum pe deplin previzibil. În ceea ce privește despăgubirea, Curtea de Casație a afirmat că despăgubirea datorată în caz de expropriere indirectă este suficientă pentru a asigura un echilibru corect între cerințele interesului general al comunității și imperativele protejării drepturilor fundamentale ale individului. (iii). Despăgubirea în caz de expropriere indirectă Conform jurisprudenței Curții de Casație aplicabilă în materie de expropriere indirectă, despăgubirea integrală, sub formă de daune-interese pentru pierderea terenului, a fost datorată persoanei interesate în schimbul pierderii proprietății pe care o implică ocupația ilegală. Legea bugetară din 1992 (art. 5a din Decretul-lege nr. 333 din 11 iulie 1992) a modificat această jurisprudență, în sensul că suma datorată în caz de expropriere indirectă nu putea depăși valoarea indemnizației prevăzute pentru cazul unei exproprieri formale. Cu toate acestea, printr-o hotărâre nr. 369 din 1996, Curtea Constituțională a declarat această dispoziție neconstituțională. 662 din 1996, care a modificat dispoziția declarată neconstituțională, compensația integrală nu poate fi acordată pentru o ocupație de teren care a avut loc înainte de 30 septembrie 1996. În acest caz, compensația atinge aproximativ 55% din valoarea terenului. Prin hotărârea nr. 148 din 30 aprilie 1999, Curtea Constituțională a considerat o astfel de indemnizație compatibilă cu Constituția. Cu toate acestea, în aceeași hotărâre, Curtea a precizat că o indemnizație integrală, în limita valorii de piață a terenului, poate fi solicitată în cazul în care ocupația și privarea de teren nu au avut loc din motive de utilitate publică. În ceea ce privește terenurile ocupate înainte de data respectivă și procedurile pendinte la 1 ianuarie 1997, regimul prevăzut de Legea bugetară nr. 662 din 1996 rămâne în vigoare, prin urmare dispozițiile repertoriului nu se aplică în cazul de față. GRIEF invocând art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamanții se plâng că au primit o compensație inferioară valorii de piață a terenului. ÎN DREPTul invocat la art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamanții se plâng de o încălcare nejustificată a dreptului lor la respectarea bunurilor. Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru reglementarea utilizării bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. În 2001 de la Tribunalul din Benevent, guvernul susține că reclamanții au fost compensați integral pentru privarea de teren a acestora și, în plus, nu au contestat valoarea despăgubirii în fața Curții de Apel. Prin urmare, cererile lor ulterioare nu pot fi primite, iar cererea ar fi vădit nefondată sau inadmisibilă pentru neobosirea căilor de atac interne. Acestea susțin că despăgubirea pe care au obținut-o nu poate fi considerată integrală, în măsura în care instanța a evaluat valoarea de piață a terenului de 50 000 ITL (25,82 EUR) pe metru pătrat, în timp ce expertul numit de instanță a considerat că valoarea terenului era de 88 000 ITL (45,45 EUR) pe metru pătrat. (hotărârea din 7 august 1996, Rec., 1996-IV), reclamanții solicită despăgubirea integrală a prejudiciului lor. Curtea amintește că, în temeiul articolului 35 din convenție, aceasta nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de atac interne, astfel cum se înțelege în conformitate cu principiile de drept internațional general recunoscute. Curtea arată că reclamanții au acceptat fără nicio contestare valoarea despăgubirii de expropriere și că au omis să intervină în apelul la hotărârea Tribunalului din Benevent. În consecință, reclamanții nu au îndeplinit condiția epuizării căilor de atac interne și că cererea trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 alineatul (1) și cu art. 4 din convenție. Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă Søren Nielsen Christos Rozakis Modululer Președintele
de la requête n
o
63015/00
présentée par Marilina TORTONO et autres
contre l'Italie
La Cour européenne des Droits de l'Homme (première section), siégeant le 27 mai 2004 en une chambre composée de
:
MM.
C.L.
Rozakis
,
président
,
P.
Lorenzen
,
G.
Bonello
,
A.
Kovler
,
V.
Zagrebelsky
,
M
me
E.
Steiner
,
M.
K.
Hajiyev,
juges
,
et de M. S.
Nielsen,
greffier de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 6 novembre 2000,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par les requérants,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Les requérants, Marilina Tortono, Lucia Tortono, Maria Terlizzi et Francesco Tortono, sont des ressortissants italiens, nés respectivement en 1955, 1963, 1927 et 1951 et résidant à Bénévent. Ils sont représentés devant la Cour par M
e
U.
Leanza et I.M.
Braguglia, et par son coagent, M. F. Crisafulli.
A.
Les circonstances de l'espèce
Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
Les requérants étaient propriétaires d'un terrain de 1
040 mètres carrés sis à Bénévent et enregistré au cadastre, feuille 47, parcelle 219.
Par un décret du 17
décembre
1985, le maire de Bénévent ordonna l'occupation d'urgence de 493 mètres carrés du terrain des requérants en vue de construire un parking.
Le 12 mai 1986, l'administration procéda à l'occupation matérielle de 1
040 mètres carrés du terrain et entama les travaux de construction.
Par un acte notifié le 28
avril
1988, les requérants introduisirent devant le tribunal civil de Bénévent une action en dommages-intérêts à l'encontre de la municipalité de Bénévent. Ils faisaient valoir que l'occupation de 1
040
mètres carrés du terrain était illégale et que 547 mètres carrés de celui-ci avaient été occupés
sine titulo
. Les requérants demandèrent la restitution du terrain litigieux et des dommages-intérêts.
Par un acte notifié le 1
er
octobre
1990, les requérants introduisirent devant le tribunal civil de Bénévent une deuxième action en dommages
‑
intérêts à l'encontre de la municipalité de Bénévent. Ils faisaient valoir que l'occupation du leur terrain était illégale au motif que la municipalité de Bénévent avait occupé le terrain au-delà du délai autorisé.
Selon le rapport de l'expert désigné par le tribunal, la valeur marchande du terrain des requérants était de 88
000 lires italiennes (ITL) (environ 45,45 EUR) le mètre carré.
Par une ordonnance du 25 janvier 1991, les deux procédures furent réunies.
Par un jugement déposé au greffe le 14 février 2001, le tribunal de Bénévent déclara que la proprieté du terrain était passée à l'admnistration par effet de la construction de l'ouvrage public. Etant donné que le transfert de propriété avait eu lieu dans le cadre d'une occupation de terrain illicite, les requérants avaient droit à des dommages-intérêts. Par conséquent, le tribunal accorda aux requérants la somme de 145
942
334,00
000 ITL/m²) pour la perte de la propriété du terrain indexée au moment du prononcé.
A une date ultérieure, ce jugement devint définitif, les requérants n'ayant pas interjeté appel.
B.
Le droit et la pratique internes pertinents
i.
L'occupation d'urgence d'un terrain
En droit italien, la procédure accélérée d'expropriation permet à l'administration d'occuper et de construire avant l'expropriation. Une fois déclarée d'utilité publique l'œuvre à réaliser et adopté le projet de construction, l'administration peut décréter l'occupation d'urgence des zones à exproprier pour une durée déterminée n'excédant pas cinq ans (article 20 de la loi n
o
865 de 1971). Ce décret devient caduc si l'occupation matérielle du terrain n'a pas lieu dans les trois mois suivant sa promulgation. Après la période d'occupation, un décret d'expropriation formelle doit être pris.
L'occupation autorisée d'un terrain donne droit à une indemnité d'occupation. Par l'arrêt n
o
470 de 1990, la Cour constitutionnelle a reconnu un droit d'accès immédiat à un tribunal pour réclamer l'indemnité d'occupation dès que le terrain est matériellement occupé, sans qu'il soit nécessaire d'attendre que l'administration procède à une offre d'indemnisation.
ii.
Le principe de l'expropriation indirecte (occupazione acquisitiva ou accessione invertita)
Dans les années 70, plusieurs administrations locales procédèrent à des occupations d'urgence de terrains, qui ne furent pas suivies de décrets d'expropriation. Les juridictions italiennes se trouvèrent confrontées à des cas où le propriétaire d'un terrain avait perdu
de facto
la disponibilité de celui-ci en raison de l'occupation et de l'accomplissement de travaux de construction d'une oeuvre publique.
Sur la question de savoir si, simplement par l'effet des travaux effectués, l'intéressé avait perdu également la propriété du terrain, par un arrêt n
o
1464 du 16
février
1983, la Cour de cassation donna une réponse affirmative à cette question, en établissant ainsi le principe de «
l'expropriation indirecte
».
Un aperçu de cette jurisprudence dans les années 80-90 figure dans
Belvedere Alberghiera srl c. Italie
, n
o
31524/96, CEDH 2000-IV et
Carbonara et Ventura c. Italie
, n
o
Le Décret Présidentiel n
o
327 du 8
juin
2001, modifié par le Décret législatif n
o
302 du 27
décembre
2002, entré en vigueur le 30
juin
2003 et dénommé «
Répertoire des dispositions législatives et réglementaires en matière d'expropriation pour cause d'utilité publique
» (ci-après «
le
Répertoire
»), régit la procédure d'expropriation à la lumière de la dernière jurisprudence de la Cour de cassation et, en particulier, codifie le principe de l'expropriation indirecte. Le Répertoire, qui n'a pas d'effet rétroactif et ne s'applique donc pas en l'espèce, s'est substitué, à partir de son entrée en vigueur, à l'ensemble de la législation précédente en matière d'expropriation pour cause d'utilité publique.
Par l'arrêt n
o
5902 du 28
mars
2003, la Cour de cassation en chambres réunies s'est à nouveau prononcée sur le principe de l'expropriation indirecte, en affirmant qu'un tel principe joue un rôle important dans le cadre du système juridique italien et qu'il est compatible avec la Convention. Plus spécifiquement, la Cour de cassation a dit qu'au vu de l'uniformité de la jurisprudence en la matière, le principe de l'expropriation indirecte est désormais pleinement «
prévisible
» et doit donc être considéré comme respectueux du principe de légalité. Quant à l'indemnisation, la Cour de cassation a affirmé que l'indemnisation due en cas d'expropriation indirecte est suffisante pour garantir un «
juste équilibre
» entre les exigences de l'intérêt général de la communauté et les impératifs de la sauvegarde des droits fondamentaux de l'individu.
iii.
L'indemnisation en cas d'expropriation indirecte
Selon la jurisprudence de la Cour de cassation applicable en matière d'expropriation indirecte, une réparation intégrale, sous forme de dommages-intérêts pour la perte du terrain, était due à l'intéressé en contrepartie de la perte de propriété qu'entraîne l'occupation illégale.
La loi budgétaire de 1992 (article 5
bis
du décret-loi n
o
333 du 11
juillet
1992) modifia cette jurisprudence, dans le sens que le montant dû en cas d'expropriation indirecte ne pouvait dépasser le montant de l'indemnité prévue pour le cas d'une expropriation formelle. Toutefois, par un arrêt n
o
369 de 1996, la Cour constitutionnelle déclara cette disposition inconstitutionnelle.
En vertu de la loi budgétaire n
o
662 de 1996, qui a modifié la disposition déclarée inconstitutionnelle, l'indemnisation intégrale ne peut pas être accordée pour une occupation de terrain ayant eu lieu avant le 30
septembre
1996.Dans ce cas, l'indemnisation atteint environ 55 % de la valeur du terrain.
Par l'arrêt n
o
148 du 30 avril 1999, la Cour constitutionnelle a jugé une telle indemnité compatible avec la Constitution. Toutefois, dans le même arrêt, la Cour a précisé qu'une indemnité intégrale, à concurrence de la valeur vénale du terrain, peut être réclamée lorsque l'occupation et la privation du terrain n'ont pas eu lieu pour cause d'utilité publique.
Le Répertoire a prévu de nouveaux critères en matière d'indemnisation, qui s'appliquent uniquement en ce qui concerne les terrains occupés après le 30 septembre 1996. Quant aux terrains occupés avant cette date et aux procédures pendantes au 1
er
janvier 1997, le régime prévu par la loi budgétaire n
o
662 de 1996 reste en vigueur. Les dispositions du Répertoire ne s'appliquent donc pas en l'espèce.
GRIEF
Invoquant l'article 1 du Protocole n
o
1, les requérants se plaignent qu'ils ont reçu une indemnité inférieure à la valeur vénale du terrain.
1.
Invoquant l'article 1 du Protocole n
o
1, les requérants se plaignent d'une atteinte injustifiée à leur droit au respect des biens.
«
Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d'utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.
Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu'ils jugent nécessaires pour réglementer l'usage des biens conformément à l'intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d'autres contributions ou des amendes.
»
Se référant au jugement du 14
février
2001 du tribunal de Bénévent, le Gouvernement soutient que les requérants ont été intégralement dédommagés pour la privation de leur terrain. De plus, ils n'ont pas contesté le montant de l'indemnisation devant la cour d'appel. Par conséquent, leurs demandes ultérieures ne sauraient être accueillies et la requête serait manifestement mal fondée ou irrecevable pour non-épuisement des voies de recours internes.
Les requérants s'opposent à la thèse du Gouvernement.
Ils font valoir que le dédommagement qu'ils ont obtenu ne saurait être considéré comme étant intégral, dans la mesure où le tribunal a évalué que la valeur marchande du terrain était de 50
000 ITL (25,82 EUR) le mètre carré, alors que l'expert nommé par le tribunal avait considéré que la valeur du terrain était de 88
000 ITL (45,45 EUR) le mètre carré. Se référant à l'arrêt
Zubani c. Italie
(arrêt du 7
août
1996,
Recueil
1996-IV), les requérants demandent le dédommagement intégral de leur préjudice.
La Cour rappelle qu'aux termes de l'article 35 de la Convention, elle ne peut être saisie qu'après l'épuisement des voies de recours internes, tel qu'il est entendu selon les principes de droit international généralement reconnus.
La Cour relève que les requérants ont accepté sans aucune contestation le montant de l'indemnité d'expropriation et qu'ils ont omis d'interjeter appel du jugement du tribunal de Bénévent.
Il s'ensuit que les requérants n'ont pas satisfait à la condition de l'épuisement des voies de recours internes et que la requête doit être rejetée conformément à l'article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l'unanimité,
Déclare
la requête irrecevable
Søren
Nielsen
Christos
Rozakis
Greffier
Président