SECȚIUNEA I DECIZIE PARȚIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 63866/00 de către Michele MASELLI împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea I), care are loc la 30 mai 2002 într-o cameră compusă din C.L. Rozakis președintele Tulkens Lorenzen Vajić Levits Bototarova Zagrebelsky, judecătorii M. E. Fribergh grefier de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 9 martie 2000 și înregistrată la 15 decembrie 2000, După ce a deliberat, face următoarea decizie DE FAPT Reclamantul este un resortisant italian, născut în 1932 și rezident la Castelpagano (Benevent). Acesta este reprezentat în fața Curții de către domnul L. Crisci, avocat în Benevent. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul avea un teren de aproximativ 10 000 de metri pătrați situat la Castelpagano (Benevent). Prin decizia din 4 martie 1989, Consiliul Regional (Giunta regional) a aprobat proiectul de construcție a unei șosele și a autorizat municipalitatea (comunità montana) ) d. Alto Tammaro (Benevent) să organizeze o cerere de ofertă pentru realizarea lucrărilor. Aceasta din urmă alege proiectul prezentat de întreprinderea Z. La 23 octombrie 1989, reclamantul și-a dat acordul scris la locul său de muncă. La o dată nespecificată, terenul reclamantului a fost ocupat. Prin decretul din 10 mai 1990, primarul Castelpagano a autorizat ocuparea de urgență a terenului pentru o perioadă maximă de doi ani, în vederea exproprierii sale pentru motive de interes public. Prin actul din 5 mai 1992, reclamantul a introdus o acțiune în despăgubire împotriva comunei d Tammaro în fața Tribunalului Civil din Benevent. El susținea că ocupația terenului era abuzivă, dat fiind că aceasta începuse în 1989, fie înainte ca ocupația să fie autorizată; în plus, lucrările de construcție se încheiaseră fără a se efectua exproprierea formală a terenului și plata unei despăgubiri. La data de 12 iunie 1992, la 3 martie 1995, a fost depusă o expertiză la grefă. Potrivit expertului, având în vedere valoarea de piață a terenului în octombrie 1989, reclamantul avea dreptul la o despăgubire de 22 099 000 ITL. Ca urmare a intrării în vigoare a Legii bugetare nr. 662 din 1996, Tribunalul a dispus o nouă expertiză. Mai 1998. Potrivit expertului, suma care trebuie plătită reclamantului în conformitate cu noile criterii introduse de lege era de 16 930 212 ITL. Procedura este în prezent pendinte în primă instanță. Între timp, la 7 iulie 1995, un decret de expropriere, însoțit de o ofertă de încuviințare, fusese notificat reclamantului. printr-un act notificat la 2 august 1995, reclamantul a atacat acest decret în fața instanței judecătorești din Napoli. Având în vedere faptul că o procedură privind legalitatea ocupației de teren fusese introdusă anterior în fața instanței din Benevent, instanța judecătorească din Benevent consideră că recursul este oportun să se retragă la sfârșitul acestei proceduri. Prin urmare, printr-o decizie din 5 iulie 1996, aceasta a dispus suspendarea procesului. Prin scrisoarea din 22 mai 2001, grefa Curții a informat reclamantul cu privire la intrarea în vigoare a Legii nr. 89 din 24 martie 2001 (denumită în continuare "Legea Pinto") la 18 aprilie 2001 (denumită în continuare "Legea Pinto"). În același timp, recurentului i s-a solicitat să prezinte în primul rând instanțelor naționale o cale de atac împotriva lungimii excesive a procedurilor judiciare. Printr-o scrisoare primită la grefa de la 17 august 2001, reclamantul a indicat că nu dorește să se prevaleze de acțiunea oferită de legea Pinto. Dreptul intern relevant Parlamentul italian a adoptat, la 24 martie 2001, legea Pinto, care, la art. 2, prevede că: Orice persoană care a suferit un prejudiciu patrimonial sau nu patrimonial ca urmare a încălcării Convenției privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ratificată prin Legea nr. 848 din 4 august 1955 în ceea ce privește termenul rezonabil, în conformitate cu art. 6 alin. (1) din Convenție, are dreptul la o satisfacție echitabilă. În conformitate cu art. 3 din lege, cererea de satisfacție echitabilă trebuie depusă în fața instanței de judecată în care se află judecătorul competent în conformitate cu art. 11 din Codul de procedură penală, care trebuie judecat în cazurile privind magistrații jurisdicți în care procedura - a cărei încălcare este declarată - este închisă sau se stinge în ceea ce privește instanțele pe fond sau este pendinte. Curtea de apel pronunță, în termen de patru luni de la depunerea căii de atac, o decizie împotriva căreia este posibil să se soluționeze în casație. Hotărârea este executorie imediat. În conformitate cu art. 4 din această lege, cererea de satisfacție echitabilă poate fi prezentată în cursul procedurii în temeiul căreia încălcarea sau, sub pedeapsa decăzută, este anulată în termen de șase luni de la data la care decizia care încheie procedura menționată anterior a devenit definitivă. În termen de șase luni de la data intrării în vigoare a acestei legi, toți cei care au introdus deja, în timp util, o cerere în fața Curții Europene a Drepturilor Omului, în ceea ce privește termenul rezonabil, în conformitate cu art. 6 alineatul (1) din Convenția privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ratificată prin Legea nr. 4 August 1955 nr. 848, pot prezenta cererea menționată la art. 3 din prezenta lege, în cazul în care Curtea Europeană de Justiție nu a declarat încă cererea admisibilă. În acest caz, recursul la instanța de judecată trebuie să indice data la care a fost introdusă cererea în fața Curții Europene. Grefa judecătorului sesizat îl informează fără întârziere pe ministrul afacerilor externe cu privire la orice cerere prezentată în conformitate cu art. 3 și în termenele prevăzute la alin. (1) din prezentul articol. Prin decretul-lege din 12 octombrie 2001, nr. 370, guvernul a prelungit termenul pentru a sesiza instanța la 18 aprilie 2002. Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamantul se plânge de durata procedurii. Reclamantul se plânge că a fost privat de terenul său într-un mod incompatibil cu art. 1 din Protocolul nr. În această situație, ținând cont de principiul exproprierii indirecte, reclamantul susține că nu a avut posibilitatea de a-și apăra dreptul de proprietate prin solicitarea restituirii bunurilor; el a putut doar să solicite despăgubiri. 6 alin. (1) din Convenție, care, în părțile sale relevante, se citește astfel Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale civile (...) Curtea trebuie mai întâi să stabilească dacă reclamantul a epuizat, în conformitate cu art. 35 alineatul (1) din Convenție, căile de atac care îi erau deschise în dreptul italian. Curtea amintește că, în cauze recente ( Brusco c. Italia (dec.), nr. 69789/01, 6.9.2001, care urmează să fie prezentate în CEDH 2001 Di Cola c. Italia (dec.), nr. 44897/98, 11.10.2001 Colacrai c. Italia (dec.), nr. 63296/00, 29.11.2001), Comisia a considerat că remediul introdus prin Legea Pinto este accesibil și că, în prezent, nu există niciun motiv să se îndoiască de eficacitatea sa. În plus, Curtea a considerat că, având în vedere natura legii Pinto și contextul în care aceasta a intervenit, este justificat să se facă o excepție de la principiul general potrivit căruia condiția de epuizare trebuie să fie apreciată în momentul introducerii cererii. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că reclamantul a fost obligat, în temeiul articolului 35 alineatul (1) din Convenție, să sesizeze instana de apel cu privire la o cerere în sensul articolelor 3 și 6 din Legea Pinto. În plus, nu se poate constata nicio circumstană excepională de natură să îl scutească de obligaia de a epuiza căile de atac interne. În consecință, această parte a cererii trebuie respinsă pentru neobosirea căilor de atac interne, în conformitate cu art. 35 alin. (1) și (4) din Convenție. Reclamantul anulează încălcarea dreptului său la respectarea bunurilor astfel cum este garantată prin art. 1 din Protocolul nr. 1, care este astfel formulată Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. În stadiul actual al dosarului, Curtea nu consideră că este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestui litigiu și consideră că este necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât pentru observații scrise în conformitate cu art. 54 alineatul (3) litera (b) din Regulamentul său de procedură. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, amână examinarea t ă ț ii reclamantului întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. Declare Erik Fribergh Christos Rozakis Modulul Președinte
de la requête n° 63866/00
par Michele MASELLI
contre l’Italie
La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 30 mai 2002 en une chambre composée de
M.
C.L.
Rozakis
,
président
,
M
me
F.
Tulkens
,
M.
P.
Lorenzen
,
M
me
N.
Vajić
,
M.
E.
Levits
,
M
me
S.
Botoucharova
,
M.
V.
Zagrebelsky,
juges
,
et
de
Fribergh
,
greffier de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 9 mars 2000 et enregistrée le 15 décembre 2000,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant est un ressortissant italien, né en 1932 et résidant à Castelpagano (Bénévent). Il est représenté devant la Cour par M
e
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.
Le requérant était propriétaire d’un terrain d’environ 10
000
mètres carrés sis à Castelpagano (Bénévent).
Par une décision du 4 mars 1989, le Conseil régional (
Giunta regionale
) approuva le projet de construction d’une route et autorisa la commune (
comunità montana
) d’Alto Tammaro (Bénévent) à organiser un appel d’offre pour la réalisation de l’ouvrage. Cette dernière choisit le projet présenté par l’entreprise Z.
Le 23 octobre 1989, le requérant donna son accord écrit à l’occupation de son terrain. A une date non précisée, le terrain du requérant fut occupé.
Par un arrêté du 10 mai 1990, le maire de Castelpagano autorisa l’occupation d’urgence du terrain pour une période maximale de deux ans, en vue de son expropriation pour cause d’utilité publique.
Par un acte d’assignation notifié le 5 mai 1992, le requérant introduisit une action en dommages-intérêts à l’encontre de la commune d’Alto
Tammaro devant le tribunal civil de Bénévent. Il faisait valoir que l’occupation du terrain était abusive étant donné qu’elle avait commencé en 1989, soit avant que l’occupation ne soit autorisée
; en outre, les travaux de construction s’étaient terminés sans qu’il fût procédé à l’expropriation formelle du terrain et au paiement d’une indemnité.
La mise en état de l’affaire commença le 12 juin 1992.
Le 3 mars 1995, une expertise fut déposée au greffe. Selon l’expert, compte tenu de la valeur vénale du terrain en octobre 1989, le requérant avait droit à un dédommagement de 22
099
A la suite de l’entrée en vigueur de la loi budgétaire n° 662 de 1996, le tribunal ordonna une nouvelle expertise. Celle-ci fut déposée au greffe le 22
mai 1998. Selon l’expert, la somme à verser au requérant conformément aux nouveaux critères introduits par la loi était de 16
930
212
ITL.
La procédure est actuellement pendante en première instance.
Entre-temps, le 7 juillet 1995, un décret d’expropriation, assorti d’une offre d’indemnité, avait été notifié au requérant. Par un acte notifié le 2
août
1995, le requérant avait attaqué ce décret devant la cour d’appel de Naples.
Compte tenu de ce qu’une procédure portant sur la légalité de l’occupation du terrain avait été précédemment introduite devant le tribunal de Bénévent, la cour d’appel estima opportun d’attendre l’issue de cette procédure. Par conséquent, par une décision du 5 juillet 1996, elle ordonna la suspension du procès.
Par une lettre du 22 mai 2001, le greffe de la Cour a informé le requérant de l’entrée en vigueur, le 18 avril 2001, de la loi n°
89 du 24 mars 2001 (ci
‑
après «
la loi Pinto
»), qui a introduit dans le système juridique italien une voie de recours contre la longueur excessive des procédures judiciaires. Le requérant a en même temps été invité à soumettre d’abord le grief tiré de la durée de la procédure aux juridictions nationales.
Par une lettre parvenue au greffe le 17 août 2001, le requérant a indiqué qu’il ne souhaitait pas se prévaloir du recours offert par la loi Pinto.
B.
Le droit interne pertinent
Le Parlement italien a adopté, le 24 mars 2001, la loi Pinto, qui, à son article 2, prévoit que «
toute personne ayant subi un préjudice patrimonial ou non patrimonial suite à la violation de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales, ratifiée par la loi n°
848 du 4
août 1955 en matière de « délai raisonnable
», conformément à l’article
6 § 1 de la Convention, a droit à une satisfaction équitable.
»
Aux termes de l’article 3 de la loi, la demande de satisfaction équitable doit être déposée devant la cour d’appel où siège le juge compétent selon l’article 11 du code de procédure pénale, à juger dans les affaires concernant les magistrats du ressort où la procédure - dont on allègue la violation - s’est conclue ou s’est éteinte quant aux instances sur le fond, ou est pendante. La
cour d’appel prononce, dans les quatre mois suivant le dépôt du recours, une décision contre laquelle il est possible de se pourvoir en cassation. La
décision est immédiatement exécutoire.
Aux termes de l’article 4 de cette loi, la demande de satisfaction équitable peut être présentée au cours de la procédure au titre de laquelle on allègue la violation ou, sous peine de déchéance, dans un délai de six mois à partir de la date à laquelle la décision qui conclut ladite procédure, est devenue définitive.
L’article 6 (Normes transitoires) dispose
:
Dans les six mois à compter de la date d’entrée en vigueur de cette loi, tous ceux qui ont déjà, en temps utile, introduit une requête devant la Cour européenne des Droits de l’Homme, en matière de « délai raisonnable » conformément à l’article 6 § 1 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales, ratifiée par la loi 4
août 1955, n° 848, peuvent présenter la demande visée à l’article 3 de la présente loi au cas où ladite Cour européenne n’a pas encore déclaré la requête recevable. Dans ce cas, le recours à la cour d’appel doit indiquer la date d’introduction de la requête devant ladite Cour européenne.
Le greffe du juge saisi informe sans retard le Ministre des affaires étrangères de toute demande présentée conformément à l’article 3 et dans les délais prévus à l’alinéa
1 du présent article.
»
Par un décret-loi du 12 octobre 2001, n° 370, le Gouvernement a prorogé le délai pour saisir les cours d’appel au 18 avril 2002.
1.
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint de la durée de la procédure.
2.
Le requérant se plaint d’avoir été privé de son terrain de manière incompatible avec l’article 1 du Protocole n° 1. Il fait valoir notamment que son terrain a été occupé de manière abusive et que l’ouvrage public a été construit avant même le décret d’occupation d’urgence. Dans cette situation, compte tenu du principe de l’expropriation indirecte, le requérant soutient ne pas avoir eu moyen de défendre son droit de propriété en exigeant la restitution du bien
; il a seulement pu réclamer les dommages-intérêts.
1.
Le requérant se plaint de la durée de la procédure qu’il a introduite devant le tribunal de Bénévent. Il invoque l’article
6 § 1 de la Convention, qui, en ses parties pertinentes, se lit ainsi
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
La Cour doit d’abord déterminer si le requérant a épuisé, conformément à l’article 35 § 1 de la Convention, les voies de recours qui lui étaient ouvertes en droit italien.
La Cour rappelle que, dans des affaires récentes (
Brusco c. Italie
(déc.), n°
69789/01, 6.9.2001, à paraître dans CEDH 2001
;
Di Cola c. Italie
(déc.), n°
44897/98, 11.10.2001
;
Colacrai c. Italie
(déc.), n° 63296/00, 29.11.2001), elle a estimé que le remède introduit par la loi Pinto est accessible et que rien ne permet à présent de douter de son efficacité.
De plus, la Cour a considéré qu’au vu de la nature de la loi Pinto et du contexte dans lequel elle est intervenue, il est justifié de faire une exception au principe général selon lequel la condition de l’épuisement doit être appréciée au moment de l’introduction de la requête.
A la lumière de ce qui précède, la Cour estime que le requérant était tenu, aux termes de l’article 35 § 1 de la Convention, de saisir la cour d’appel d’une demande au sens des articles 3 et 6 de la loi Pinto. On ne saurait déceler, par ailleurs, aucune circonstance exceptionnelle de nature à le dispenser de l’obligation d’épuiser les voies de recours internes.
Il s’ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.
2.
Le requérant allègue la violation de son droit au respect des biens tel que garanti par l’article 1 du Protocole n° 1, qui est ainsi libellé
:
«
Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.
Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.
»
En l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur pour observations écrites conformément à l’article 54 § 3 b) de son règlement.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Ajourne
l’examen du grief du requérant tiré de l’article 1 du Protocole n°
1
;
Déclare
la requête irrecevable pour le surplus.
Erik
Fribergh
Christos
Rozakis
Greffier
Président