D'Onofrio împotriva Italiei

SECȚIUNEA A TREIA DECIZIA FINALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 29262/02 prezentate de Angelo și Antonio D'ONOFRIO împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care are loc la 20 octombrie 2005, într-o cameră compusă din domnii B.M. Zupančič președintele Hedigan Caflisch Biersan Tsatsa-Nikolovska Zagrebelsky, Jaeger, judecători și judecători ai dlui V. Berger, grefier de secțiune Având în vedere cererea menționată anterior formulată la 14 iunie 1999, având în vedere decizia parțială din 9 decembrie 2004, având în vedere decizia Curții de a invoca art. 29 alineatul (3) din convenție și de a examina în comun admisibilitatea și fondul cauzei, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a luat această decizie, face următoarea decizie DE FAPT Reclamanții, Angelo și Antonio D.Onofrio, sunt doi resortisanți italieni, născuți în 1942, și își au reședința în Benevent.

Ei sunt reprezentați în fața Curții de către domnul S. Ferrara, avocat în Benevent. Guvernul pârât este reprezentat de domnul F. Crisafolli, coagent. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamanții sunt proprietari ai unui teren de construcție situat în Benevent și înregistrat la Cadastru, fișa 82, parcela 222. Printr-un decret din 31 octombrie 1977, Cassa per il Mezzogiorno A fost de acord cu proiectul de amenajare a rețelei de deșeuri a orașului Benevent, care valorează declarația de utilitate publică. Prin decretul din 3 iunie 1981, primarul Benevent a autorizat ocupația de urgență a unei părți a terenului, respectiv 800 de metri pătrați, pentru o perioadă maximă de cinci ani, în vederea exproprierii sale.

La 30 iunie 1981, municipalitatea a început lucrările de construcție, iar la 30 iunie 1986 s-a încheiat perioada de ocupație autorizată. La 14 ianuarie 1989, administrația notifiei le-a acordat recurentelor un decret de expropriere. Printr-un act de punere în aplicare notificat la 11 februarie 1989, reclamanții au introdus o acțiune în despăgubire împotriva municipalității în fața Tribunalului din Benevent. Ei au susținut că ocupația terenului era ilegală pe motiv că aceasta era prelungită dincolo de termenul permis, fără a se efectua plata unei despăgubiri. În ceea ce privește exproprierea, reclamanții susțineau că acesta era târziu și nu putea avea efect. Având în vedere faptul că lucrările publice au fost efectuate în întregime și că nu a fost posibil, prin urmare, să se obțină restituirea terenului în cauză, reclamanții au solicitat o sumă corespunzătoare valorii de piață a terenului, precum și o parte de ocupație.

În 1993, orașul Benevent a declarat falimentul său (stato di dissesto) Ulterior, comisarul responsabil cu gestiunea financiară a orașului Benevent a efectuat o propunere de acord amiabil, care prevede plata unei sume cu titlu de despăgubire. Reclamanții au informat că, la 21 ianuarie 1996, au acceptat propunerea și au semnat un act de tranzacție, sub rezerva plății efective. Această tranzacție ducea, din partea recurentelor, la renunțarea la procedurile în curs și la orice pretenție legată de exproprierea terenurilor în litigiu. La 28 ianuarie 2005, tranzacția a fost executată, în măsura în care suma de 5 702, 98 EUR a fost pusă la dispoziția fiecărui solicitant. GRIFS Reclamanții se plâng că au fost privați de teren în condiții incompatibile cu art. 1 din Protocolul nr. 1, în special având în vedere absența unui motiv.

Reclamanții susțin că condițiile în care au fost privați de terenul lor au avut loc, în special în ceea ce privește durata prelungită de a obține dreptul la despăgubiri, au încălcat dreptul lor la respectarea bunurilor, astfel cum a fost garantat prin art. 1 din Protocolul nr. Curtea consideră că, în examinarea admisibilității acestei cereri, aceasta trebuie, de asemenea, să țină seama de tranzacția care a avut loc la 21 ianuarie 1996, în cazul în care procedura era încă în curs de desfășurare în fața Tribunalului din Benevent și hotărârea Tribunalului putea, în principiu, să facă obiectul unei acțiuni în fața instanței judecătorești și apoi Curtea de Casație.

Tranzacția a fost executată ulterior, adică la 20 iunie 2005. În ceea ce privește decizia de inițiere a procedurii, părțile interesate au susținut că, în conformitate cu art. 107 alineatul (3) litera (c) din TFUE, Comisia nu a respectat principiul operatorului economic privat în economia de piață în sensul articolului 107 alineatul (3) litera (c) din TFUE.

Una dintre condițiile de admisibilitate a unei acțiuni introduse în temeiul art. 34 din Convenție este aceea că, la momentul respectiv, adică cea în care Curtea examinează judecata, reclamantul poate să se declare victima unei acțiuni sau a unei omisiuni care, în opinia sa, a încălcat dreptul pe care i l-a recunoscut Convenția (Amuur c. Franța, Hotărârea din 25 iunie 1996, Recuperarea hotărârilor și deciziilor În opinia Curții, efectul practic al regulamentului tranzacțional încheiat la nivel național a fost acela de a satisface într-o mare măsură revendicările formulate de reclamanți sub unghiul art. 1 din Protocolul nr. (1) În plus, instanțele nu au acționat sub constrângere atunci când au renunțat la posibilitatea de a obține, dacă este cazul, o despăgubire mai mare și o sentință pe fond (a se vedea, a inverso, Carbonara și Ventura c. Italia, Hotărârea din 30 mai 2000, EHR 2000, § 43, 44, Giacometti și alții c. Italia (dec.), n 34939/97, CEDH 2001 XII, și Calio și alții c. Italia (radiație), 52332/99, 19 mai 2005). În consecință, reclamanții nu mai pot pretinde că sunt victime ale unei încălcări a art. 1 din Protocolul nr. Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară restul cererii inadmisibile.

Vincent Berger Bošjan M. Zupančič Moduleer Președinte

TROISIEME SECTION

DÉCISION FINALE

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n o 29262/02 présentée par Angelo et Antonio D’ONOFRIO contre l’Italie La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 20 octobre 2005 en une chambre composée de : MM. B.M. Zupančič , président , J. Hedigan , L. Caflisch , C. Bîrsan , M me M. Tsatsa-Nikolovska , M. V. Zagrebelsky, M me R. Jaeger, juges , et de M. V. Berger, greffier de section , Vu la requête susmentionnée introduite le 14 juin 1999, Vu la décision partielle du 9 décembre 2004, Vu la décision de la Cour de se prévaloir de l’article 29 § 3 de la Convention et d’examiner conjointement la recevabilité et le fond de l’affaire, Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Les requérants, Angelo et Antonio D’Onofrio, sont deux ressortissants italiens, nés en 1942 et résidant à Bénévent.

Ils sont représentés devant la Cour par M e S. Ferrara, avocat à Bénévent. Le gouvernement défendeur est représenté par M. F. Crisafulli, coagent. Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit. Les requérants sont propriétaires d’un terrain constructible sis à Bénévent et enregistré au cadastre, feuille 82, parcelle 222. Par un arrêté du 31 octobre 1977, la « Cassa per il Mezzogiorno » (« Banque pour le Midi ») approuva le projet d’aménagement du réseau d’égouts de la ville de Bénévent, cet acte valant déclaration d’utilité publique. Par un arrêté du 3 juin 1981, le maire de Bénévent autorisa l’occupation d’urgence d’une partie du terrain, à savoir 800 mètres carrés, pour une période maximale de cinq ans, en vue de son expropriation.

Le 30 juin 1981, la municipalité procéda à l’occupation matérielle du terrain et entama les travaux de construction. Le 30 juin 1986 prit fin la période d’occupation autorisée. Le 14 janvier 1989, l’administration notifia aux requérantes un arrêté d’expropriation. Par un acte d’assignation notifié le 11 février 1989, les requérants introduisirent un recours en dommages intérêts à l’encontre de la municipalité devant le tribunal de Bénévent. Ils alléguaient que l’occupation du terrain était illégale au motif que celle-ci s’était prorogée au-delà du délai autorisé, sans qu’il fût procédé au paiement d’une indemnité. Quant à l’arrêté d’expropriation, les requérants faisaient valoir que celui-ci était tardif et ne pouvait pas avoir d’effet.

Compte tenu de ce que les travaux publics avaient été entièrement réalisés et qu’il n’était dès lors pas possible d’obtenir la restitution du terrain litigieux, les requérants demandaient une somme correspondant à la valeur vénale du terrain, ainsi qu’une indemnité d’occupation. En 1993, la ville de Bénévent déclara son état de faillite ( stato di dissesto ). Par la suite, le commissaire chargé de la gestion financière de la ville de Bénévent effectua une proposition d’accord amiable, prévoyant le versement d’une somme au titre d’indemnisation. Les requérants ont fait savoir que, en date du 21 janvier 1996, ils avaient accepté la proposition et signé un acte de transaction, sous réserve du paiement effectif.

Cette transaction entraînait, de la part des requérantes, la renonciation aux procédures en cours et à toute prétention en rapport avec l’expropriation des terrains litigieux. Le 28 janvier 2005, la transaction fut exécutée, dans la mesure où la somme de 5 702, 98 EUR fut mise à disposition de chaque requérant. GRIEFS Les requérants se plaignent d’avoir été privés de leur terrain dans des conditions incompatibles avec l’article 1 du Protocole n o 1, notamment vu l’absence d’indemnisation.

EN DROIT Les requérants allèguent que les conditions dans lesquelles ils ont été privés de leur terrain a eu lieu, notamment l’impossibilité prolongée d’obtenir l’indemnité, a porté atteinte à leur droit au respect des biens, tel que garanti par l’article 1 du Protocole n o 1. La Cour estime que, dans son examen de la recevabilité de cette requête, elle doit également tenir compte de la transaction intervenue le 21 janvier 1996, lorsque la procédure était encore pendante devant le tribunal de Bénévent et le jugement du tribunal pouvait en principe faire l’objet d’un recours devant la cour d’appel et puis la Cour de cassation. La transaction a été exécutée ultérieurement, soit le 20 juin 2005. L’accord entraînait, de la part des requérants, la renonciation aux procédures pendantes et futures et à toute prétention en rapport avec la dépossession de leur terrain.

L’une des conditions de recevabilité d’une requête introduite en vertu de l’article 34 de la Convention est qu’à l’époque considérée, c’est-à-dire celle où la Cour examine la requête, le requérant puisse se prétendre victime d’une action ou d’une omission qui selon lui a enfreint les droit que lui reconnaît la Convention ( Amuur c. France , arrêt du 25 juin 1996, Recueil des arrêts et décisions 1996 ‑ III, p. 846, § 36). Aux yeux de la Cour, le règlement transactionnel conclu sur le plan national a eu pour effet pratique de satisfaire dans une grande mesure les revendications formulées par les requérants sous l’angle de l’article 1 du Protocole n o 1. En outre, les requérants n’ont pas agi sous la contrainte lorsqu’ils ont renoncé à la possibilité d’obtenir, le cas échéant, une indemnisation plus élevée et un jugement au fond (voir, a contrario, Carbonara et Ventura c. Italie, arrêt du 30 mai 2000, ECHR 2000, §§ 43, 44, Giacometti et autres c. Italie (déc.), n o 34939/97, CEDH 2001 ‑ XII , et Calì et autres c. Italie (radiation), n o 52332/99, 19 mai 2005). Il s’ensuit que les requérants ne peuvent plus se prétendre victimes d’une violation de l’article 1 du Protocole n o 1. En conséquence, il convient de mettre fin à l’application de l’article 29 § 3 de la Convention et de rejeter le restant de la requête comme étant manifestement mal fondé,

au sens de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare le restant de la requête irrecevable. Vincent Berger Boštjan M. Zupančič Greffier Président