DE NIGRIS ET 2 AUTRES (N°2) c. ITALIE

SECȚIUNEA A TREIA DECIZIA PARTIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 41266/04 prezentate de Cosimo DE NIGRIS și de alții împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care are loc la 10 noiembrie 2005 într-o cameră compusă din dnii B.M. Zupančič președintele Hedigan Caflisch Tsatsa-Nikolovska domnii Zagrebelsky, Myjer I. Ziemel judecători și dlui V. Berger, grefier de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 17 noiembrie 2004, După ce a deliberat, face următoarea decizie: recurentele, dnii Cosimo de Nigris, Domenico De Nigris și Claudio De Nigris, sunt resortisanți italieni, născuți în 1945, 1944 și 1949 și reședința în Benevent. Ei sunt reprezentați în fața Curții de către A. Ferrara și S. Ferrara, avocați din Benevent. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de reclamanți, pot fi rezumate după cum urmează: printr-un act din 10 iunie 1986, tatăl reclamanților a introdus o acțiune în despăgubire împotriva orașului Benevent în fața Tribunalului din Benevent. În cursul procesului, tatăl reclamanților a decedat și aceștia din urmă s-au constituit în procedură. Prin hotărârea depusă la grefa din 27 septembrie 2004, Tribunalul din Benevent a condamnat orașul Benevent să plătească reclamanților suma de 541 517,66 EUR, plus dobânda și reevaluarea începând cu 1 aprilie 1990. Între timp, în 1993, orașul Benevent și-a declarat falimentul (stato di dissesto), în conformitate cu Legea nr. 144 din 1989. La 13 iunie 2004, Legea nr. 140 din 2004 a intrat în vigoare. În conformitate cu art. 5 alineatul (2) din această lege, creanțele care decurg dintr-o hotărâre pronunțată după declararea falimentului și înainte de aprobarea bilanțului întocmit de comisarul responsabil cu gestiunea financiară trebuiau să facă obiectul dispozițiilor privind falimentul orașului. Având în vedere aplicarea acestei dispoziții în cazul de față, creanța reclamanților a fost supusă legislației privind falimentul orașului. Prin urmare, art. 2 alin. ), în ceea ce privește creanțele care urmează să fie lichidate în cadrul unei proceduri de faliment a orașului și prin care se solicită executarea unei acțiuni înainte de aprobarea bilanțului întocmit de comisarul responsabil cu gestiunea financiară, a devenit aplicabil în ceea ce privește creanța reclamanților asupra orașului Benevent. Din dosar reiese că reclamanții nu au obținut încă plata sumelor recunoscute prin hotărârea Tribunalului din Benevent. GRIEFS invocând articolele 6 alineatul (1) și 13 din convenție, reclamanții se plâng în esență de încălcarea dreptului lor de a avea acces la o instanță judecătorească, pe motiv că: din cauza aplicării în cauza lor a legii nr. 140 din 2004, creanța lor a fost supusă legislației privind falimentul orașului, ceea ce îi împiedică să acționeze în executare. Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamanții se plâng că aplicarea legislației privind falimentul orașului în cauza lor constituie o încălcare a dreptului lor la respectarea proprietăților lor. Reclamanții se plâng de o acțiune în executare, pe motiv că creanța lor a fost supusă legislației privind falimentul orașului. Ei Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) În plus, reclamanții de la art. 13 din Convenție, care dispune de Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) convenție au fost încălcate are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost săvârșită de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale. În ceea ce privește art. 6 alineatul (1) din convenție, în stadiul actual al dosarului, Curtea nu consideră că este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestei părți a spătarului și consideră că este necesar să o comunice guvernului pârât pentru observații scrise în conformitate cu art. 54 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul său de procedură. Curtea ia notă de faptul că cauza invocată de reclamanți pe teren în acest din urmă articol se referă la aceleași fapte ca și cele deja examinate sub aspectul articolului 6 alineatul (1) din convenție. Se reamintește că, atunci când apare o chestiune de acces la o instanță, garanțiile prevăzute la art. 13 sunt absorbite de cele prevăzute la art. 6 (a se vedea Brualla Gómez de la Torre c. Spania, Hotărârea din 19 aprilie 2008 În decembrie 1997, Rec., 1997-VIII, § 41. Prin urmare, Curtea consideră că a fost încălcată art. 13 din Convenție (a se vedea Posti și Rahko c. Finlanda, nr 27824/95, § 89, 24 septembrie 2002). Reclamanții susțin că aplicarea legislației în materie de faliment a orașului în cauza lor constituie o încălcare a dreptului lor la respectarea bunurilor lor. Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. În stadiul actual al dosarului, Curtea nu este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestui litigiu și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât pentru observații scrise în conformitate cu art. 54 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul său de procedură. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, amână În cazul în care o cerere de prelungire a termenului de valabilitate a contractului nu poate fi depusă în conformitate cu art. 6 alineatul (1) din Convenție sau cu art. 6 alineatul (1) din Protocolul nr. 6 alineatul (1) din Protocolul nr. 6 alineatul (1) din Protocolul nr. 6 și art. 1 din Protocolul nr. 6 alineatul (1) din Protocolul nr. 6 se aplică în cazul în care cererea de prelungire a contractului nu poate fi acceptată. Vincent Berger o Õjan M. Zupančič grefier Președinte

TROISIÈME SECTION

DÉCISION PARTIELLE

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

41266/04

présentée par Cosimo DE NIGRIS et autres

contre l’Italie

La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 10 novembre 2005 en une chambre composée de

:

MM.

B.M.

Zupančič

,

président

,

J.

Hedigan

,

L.

Caflisch

,

M

me

M.

Tsatsa-Nikolovska

,

MM.

V.

Zagrebelsky,

E.

Myjer

,

M

me

I. Ziemele

,

juges

,

et de M. V.

Berger,

greffier de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 17 novembre 2004,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Les requérants, MM. Cosimo de Nigris, Domenico De Nigris et Claudio De Nigris, sont des ressortissants italiens, nés respectivement en 1945, 1944 et 1949 et résidant à Bénévent. Ils sont représentés devant la Cour par M

es

A. Ferrara et S. Ferrara, avocats à Bénévent.

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les requérants, peuvent se résumer comme suit.

Par un acte d’assignation notifié le 10 juin 1986, le père des requérants introduisit une action en dommages-intérêts à l’encontre de la ville de Bénévent devant le tribunal de Bénévent.

Au cours du procès, le père des requérants décéda et ces derniers se constituèrent dans la procédure.

Par un jugement déposé au greffe le 27 septembre 2004, le tribunal de Bénévent condamna la ville de Bénévent à verser aux requérants la somme de 541

517,66 EUR, plus intérêts et réévaluation à compter du 1

er

avril 1990.

Entre-temps, en 1993 la ville de Bénévent avait déclaré son état de faillite (

stato di dissesto

), conformément à la loi n

o

144 de 1989.

Le 13 juin 2004, la loi n

o

140 de 2004 entra en vigueur. Aux termes de l’article 5 § 2 de cette loi, les créances découlant d’un jugement prononcé après la déclaration de l’état de faillite et avant l’approbation du bilan rédigé par le commissaire chargé de la gestion financière, devaient être soumises aux dispositions en matière de faillite de la ville.

Compte tenu de l’application de cette disposition au cas d’espèce, la créance des requérants fut soumise à la législation en matière de faillite de la ville.

Par conséquent, l’article 248 § 2 du décret législatif n

o

267 de 2000 (

Testo unico sull’ordinamento degli enti locali

), concernant les créances à liquider dans le cadre d’une procédure de faillite de la ville et interdisant d’entamer une action en exécution avant l’approbation du bilan rédigé par le commissaire chargé de la gestion financière, devint applicable à l’égard de la créance des requérants sur la ville de Bénévent.

Il ressort du dossier que les requérants n’ont pas encore obtenu le versement des sommes reconnues par le jugement du tribunal de Bénévent.

GRIEFS

1.

Invoquant les articles 6 § 1 et 13 de la Convention, les requérants se plaignent en substance de la violation de leur droit d’accès à un tribunal, au motif qu’en raison de l’application à leur cause de la loi n

o

140 de 2004, leur créance a été soumise à la législation en matière de faillite de la ville, ce qui les empêche d’entamer une action en exécution.

2.

Invoquant l’article 1 du Protocole n

o

1, les requérants se plaignent de ce que l’application à leur cause de la législation en matière de faillite de la ville constitue une violation de leur droit au respect de leurs biens.

EN DROIT

1.

Les requérants se plaignent de l’impossibilité d’entamer une action en exécution, au motif que leur créance a été soumise à la législation en matière de faillite de la ville. Ils invoquent d’abord l’article 6 § 1 de la Convention qui, dans ses parties pertinentes, se lit ainsi

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

En outre, les requérants invoquent l’article 13 de la Convention, qui dispose

:

«

Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l’octroi d’un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l’exercice de leurs fonctions officielles.

»

Quant à l’article 6 § 1 de la Convention, en l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de cette partie du grief et juge nécessaire de la communiquer au gouvernement défendeur pour observations écrites conformément à l’article 54 § 2 b) de son règlement.

S’agissant de l’article 13 de la Convention,

la Cour note que le grief soulevé par les requérants sur le terrain de ce dernier article concerne les même faits que ceux déjà examinés sous l’angle de l’article 6 § 1 de la Convention. Il y a lieu de rappeler que lorsqu’une question d’accès à un tribunal se pose, les garanties de l’article

13 sont absorbées par celles de l’article 6 (voir

Brualla Gómez de la Torre c. Espagne

, arrêt du 19

décembre 1997,

Recueil

1997-VIII, § 41).

Dès lors, la Cour estime qu’il n’y a pas lieu d’examiner s’il y a eu violation de l’article

13 de la Convention (voir

Posti et Rahko c. Finlande

, n

o

27824/95, § 89, 24 septembre 2002).

2.

Les requérants allèguent que l’application à leur cause de la législation en matière de faillite de la ville constitue une violation de leur droit au respect de leurs biens. Ils invoquent l’article 1 du Protocole n

o

1, qui dispose

:

«

Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.

Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.

»

En l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur pour observations écrites conformément à l’article 54 § 2 b) de son règlement.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Ajourne

l’examen des griefs des requérants tirés des articles 6 § 1 de la Convention et 1 du Protocole n

o

1

;

Déclare

la requête irrecevable pour le surplus.

Vincent

Berger

B

oštjan

M. Zupančič

Greffier

Président