Secțiunea a patra Cerere nr. 41666/04 Cosimo, Domenico și Claudio DE NIGRIS împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care are loc la 31 martie 2015 într-un comitet format din George Nicolaou, președinte, Ledi Bianku, Faris Vehabović, judecători și Fatoș Arac Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de către reclamanți, După ce au deliberat, face următoarea decizie DEFINITE Reclamanții, domnii Cosimo De Nigris, Domenico De Nigris și Claudio De Nigris, sunt resortisanți italieni, născuți în 1945, 1944 și, respectiv, 1949 și reședinți în Benevent. Ei sunt reprezentați în fața Curții de către M. A. Ferrara și S. Ferrara, avocați din Benevent. Guvernul italian ( Printr-un act de punere în aplicare notificat la 10 iunie 1986, tatăl reclamanților a introdus o acțiune în despăgubire împotriva orașului Benevent în fața Tribunalului din Benevent. În cursul procesului, tatăl reclamanților a decedat și aceștia din urmă s-au implicat în procedură. Prin hotărârea depusă la grefa din 27 septembrie 2004, Tribunalul din Benevent a condamnat orașul Benevent să plătească reclamanților suma de 541 517,66 EUR, plus dobânda și reevaluarea începând cu 1 aprilie 1990. Primăria din Benevent a întâmpinat dificultăți financiare începând cu 1993, legile privind administrațiile publice aflate în dificultate financiară (enti locali disestati) Printre aceste legi se numărau Legea nr. 267 din 18 august 2000, în care art. 2 alineatul (2) din Legea privind ajutorul financiar (disesto) și până la aprobarea raportului (redicho) ), nici o procedură de executare nu putea fi inițiată sau acuzată pentru datoriile care intrau în competența organului de administrare. În conformitate cu lit. (4) din această dispoziție, în perioada în cauză, nici o sumă cu titlu de reevaluare a monedei sau a intereselor legale nu era datorată de administrația aflată în primejdie. Conform jurisprudenței interne (a se vedea Hotărârea Consiliului din 5778 din 30 octombrie 2001) Legea nr 267 din 18 august 2000 nu se referă la creanțele care erau sigure și exigibile în temeiul unei hotărâri pronunțate după declarația de ajutor financiar. Prin urmare, se putea iniția o procedură de executare pentru aceste creanțe. La 13 iunie 2004, a intrat în vigoare legea nr. 140 din 28 mai 2004.L mai 2004, art. 5 alineatul (2) din aceasta prevede aplicarea dispozițiilor privind administrațiile locale aflate în dificultate, de asemenea, în ceea ce privește creanțele pentru fapte care au avut loc înainte de data de 31 decembrie a anului precedent anului bilanțului reechilibrat ( bilanțulcio riequilibrato) ) și aceasta, chiar dacă aceste creanțe au fost stabilite printr-o hotărâre ulterioară acestei date. În aplicarea acestei dispoziții, nu putea fi inițiată nici o procedură de executare împotriva primăriei din Benevent pentru a obține plata creanței, astfel cum a fost stabilită prin hotărârea din 23 septembrie 2004. Prin scrisoarea din 9 ianuarie 2015, guvernul a informat Curtea cu privire la faptul că, la 6 februarie 2006, comisia extraordinară de lichidare (instituție de strordinario di algine mai mult de un an) le-a propus reclamanților o soluționare pe cale amiabilă a cauzei, oferindu-le o sumă echivalentă cu 80 % din creanța lor. La 6 aprilie 2006, reclamanții au acceptat această ofertă. La 19 mai 2006, suma respectivă a fost plătită reclamanților. Ei și-au retras dreptul la restul creanței și au inițiat orice procedură în acest sens. Dreptul și practica internă relevantă 11. Dreptul și practica internă relevantă sunt descrise în De Luca c. Italia 43870/04, §§ 14-23, 24 septembrie 2013) și Pennino c. Italia 43892/04, §§ 17-26, 24 septembrie 2013). GRIEFS 12. Invocând articolele 6 alineatul (1) și 13 din Convenție, reclamanții se plâng în esență de încălcarea dreptului lor de a avea acces la un tribunal, pe motiv că, în virtutea aplicării lor în temeiul legii nr. 140 din 28 mai 2004, creanța lor a fost supusă legislației privind falimentul orașului, ceea ce îi împiedică să acționeze în executare. 13. Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamanții se plâng că aplicarea legislației privind falimentul orașului în cauza lor constituie o încălcare a dreptului lor la respectarea proprietăților lor. Reclamanții consideră că aplicarea dispozițiilor privind administrațiile locale aflate în dificultate la creanțele stabilite printr-o hotărâre ulterioară datei de 31 decembrie a anului precedent anului bilanțului reechilibrat le-a încălcat drepturile garantate prin art. 6 alineatul (1) din convenție și art. 1 din Protocolul nr. (1) În plus, contrar dispozițiilor art. 13 din Convenție, aceștia nu dispun de o acțiune efectivă la nivel național. În părțile lor relevante, dispozițiile invocate de reclamanți se citesc astfel Art. 6 alin. (1) din Convenție. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...). art. 1 din Protocolul nr. Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. art. 13 din Convenție Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) convenție au fost încălcate are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost săvârșită de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale. 15. Guvernul observă pierderea calității de victimă a reclamanților, pe motiv că aceștia au acceptat o soluționare pe cale amiabilă a cauzei și au obținut 80% din creanța lor, sumă la care s-au adăugat dobânda legală și o sumă pentru revalorizarea monedei. Reclamanții au avut posibilitatea de a refuza oferta de la oSL și de a solicita plata creanței lor în conformitate cu dispozițiile privind lichidarea datoriilor administrațiilor locale aflate în dificultate financiară. 16. Reclamanții recunosc că municipalitatea le-a plătit aproximativ 80% din creanța lor și, prin urmare, au renunțat să-și prezinte pretențiile în fața instanțelor interne. 17. Curtea amintește că întrebarea dacă un reclamant poate să își asume răspunderea pentru o astfel de încălcare se află în toate etapele procedurii în fața sa (Scordino c. Italia (n [GC], n 36813/97, § 179, CEDO 2006-V). 18. Curtea arată apoi că acordul dintre reclamanti și l În aprilie 2006, în cazul în care procedura de lichidare a datoriilor municipiului Benevent era încă în curs de desfășurare, aceasta presupunea, din partea celor care au acceptat suma propusă de către ÖOSL și renunțarea la orice procedură referitoare la partea din creanța lor care nu este acoperită de acordul în cauză. 19. În opinia Curții, aceasta se referă la o tranzacție, care a avut ca efect satisfacerea într-o mare măsură a revendicărilor formulate de reclamanți din punctul de vedere al convenției. Nu există nici un motiv să se presupună că aceștia nu au fost conștienți de consecințele alegerii lor sau că acesta din urmă nu a fost liber și voluntar. Prin urmare, reclamanții au soluționat litigiul în mod oficial și nu mai pot pretinde că sunt victime ale presupuselor încălcări în sensul articolului 34 din Convenție (Condomino di Porta Ruffina c. Italia (dec.), nr 17528/05 mutatis mutandis Angelo Caruso c. Italia, n 24817/03, § 28, 2 aprilie 2013 și La Rosa și Alba c. Italia (radiație), n 58274/00, § 25, 28 iunie 2005). 20. În consecință, cererea este incompatibilă rațional personae cu dispozițiile Convenției în sensul art. 35 alin. (3) și trebuie respinsă în temeiul art. 35 alin. (4) din aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. În franceză și apoi comunicat în scris la 23 aprilie 2015.
Requête n
o
41266/04
Cosimo, Domenico et Claudio DE NIGRIS
contre l’Italie
La Cour européenne des droits de l’homme (quatrième section), siégeant le 31 mars 2015 en un comité composé de
:
George Nicolaou,
président,
Ledi Bianku,
Faris Vehabović,
juges,
et de Fatoș Aracı,
greffière adjointe de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 17 novembre 2004,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par les requérants,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
1.
Les requérants, MM. Cosimo De Nigris, Domenico De Nigris et Claudio De Nigris, sont des ressortissants italiens, nés respectivement en 1945, 1944 et 1949 et résidant à Bénévent. Ils sont représentés devant la Cour par M
es
2.
Le gouvernement italien («
le Gouvernement
») est représenté par son agent, Mme E. Spatafora, et par son co-agent, M. M. Pellegrini.
A.
Les circonstances de l’espèce
3.
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
4.
Par un acte d’assignation notifié le 10 juin 1986, le père des requérants introduisit une action en dommages-intérêts à l’encontre de la ville de Bénévent devant le tribunal de Bénévent.
5.
Au cours du procès, le père des requérants décéda et ces derniers se constituèrent parties dans la procédure.
6.
Par un jugement déposé au greffe le 27 septembre 2004, le tribunal de Bénévent condamna la ville de Bénévent à verser aux requérants la somme de 541
517,66 EUR, plus intérêts et réévaluation à compter du 1
er
avril 1990.
7.
La mairie de Bénévent rencontrant des difficultés financières depuis 1993, les lois sur les administrations publiques en détresse financière (
enti locali dissestati
) trouvèrent à s’appliquer. Parmi ces lois figurait la loi n
o
267 du 18 août 2000, dont l’article 248 § 2 prévoyait qu’à partir de la déclaration de détresse financière (
dissesto
) et jusqu’à l’approbation du compte rendu (
rendiconto
), aucune procédure d’exécution ne pouvait être entamée ou poursuivie pour les dettes qui rentraient dans la compétence de l’organe liquidateur. Aux termes de l’alinéa 4 de cette même disposition, dans la période en question, aucune somme à titre de réévaluation de la monnaie ou d’intérêts légaux n’était due par l’administration en détresse.
8.
Selon la jurisprudence interne (voir arrêt du Conseil d’Etat n
o
5778 du 30
octobre 2001) la loi n
o
267 du 18 août 2000 ne s’appliquait pas aux créances qui étaient certaines et exigibles en vertu d’un jugement prononcé après la déclaration de détresse financière. Dès lors, l’on pouvait entamer une procédure d’exécution pour ces créances.
9.
Le 13 juin 2004, entra en vigueur la loi n
o
140 du 28 mai 2004. L’article
5, alinéa 2, de celle-ci prévoit l’application des dispositions sur les administrations locales en détresse aussi en ce qui concerne les créances pour des faits ayant eu lieu avant le 31 décembre de l’année précédant l’année du bilan rééquilibré (
bilancio riequilibrato
) et ce, même lorsque ces créances ont été établies par une décision de justice postérieure à cette date. En application de cette disposition, aucune procédure d’exécution à l’encontre de la mairie de Bénévent pour obtenir le paiement de la créance, telle qu’établie par le jugement du 23 septembre 2004 ne pouvait être entamée.
10
.
Par une lettre du 9 janvier 2015, le Gouvernement a informé la Cour de ce que le 6 février 2006 la commission extraordinaire de liquidation (
organo straordinario di liquidazione
– «
l’OSL
») avait proposé aux requérants un règlement amiable de l’affaire, leur offrant le versement d’une somme correspondant à 80 % de leur créance.
Le 6 avril 2006, les requérants acceptèrent cette offre. Le 19 mai 2006, ladite somme fut versée aux requérants. Ils renoncèrent à leur droit au restant de leur créance et à engager toute procédure à cet égard.
B.
Le droit et la pratique internes pertinents
11.
Le droit et la pratique internes pertinents sont décrits dans
De Luca c.
Italie
(n
o
43870/04, §§ 14-23, 24 septembre 2013), et
Pennino c. Italie
(n
o
43892/04, §§ 17-26, 24 septembre 2013).
12.
Invoquant les articles 6 § 1 et 13 de la Convention, les requérants se plaignent en substance de la violation de leur droit d’accès à un tribunal, au motif qu’en raison de l’application à leur cause de la loi n
o
140 du 28 mai 2004, leur créance a été soumise à la législation en matière de faillite de la ville, ce qui les empêche d’entamer une action en exécution.
13.
Invoquant l’article 1 du Protocole n
o
1, les requérants se plaignent de ce que l’application à leur cause de la législation en matière de faillite de la ville constitue une violation de leur droit au respect de leurs biens.
14.
Les requérants considèrent que l’application des dispositions sur les administrations locales en détresse aux créances établies par une décision de justice postérieure au 31 décembre de l’année qui précède l’année du bilan rééquilibré a violé leur droits garantis par les articles 6 § 1 de la Convention et 1 du Protocole n
o
1.De plus, contrairement à l’article 13 de la Convention, ils ne disposaient pas d’un recours effectif au niveau national.
Dans leurs parties pertinentes, les dispositions invoquées par les requérants se lisent ainsi
:
Article 6 § 1 de la Convention
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...).
»
Article 1 du Protocole n
o
1
«
Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.
Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.
»
Article 13 de la Convention
«
Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l’octroi d’un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l’exercice de leurs fonctions officielles.
»
15.
Le Gouvernement fait observer la perte de la qualité de victime des requérants, au motif que ces derniers ont accepté un règlement amiable de l’affaire et ont obtenu 80% de leur créance, montant auquel se sont ajoutés les intérêts légaux et une somme au titre de la revalorisation de la monnaie. Les requérants avaient le loisir de refuser l’offre de l’OSL et d’exiger le paiement de leur créance selon les dispositions sur la liquidation des dettes des administrations locales en détresse financière.
16.
Les requérants admettent que la municipalité leur a versé environ 80% de leur créance, et que par conséquent ils ont renoncé à faire valoir leurs prétentions devant les juridictions internes.
17.
La Cour rappelle que la question de savoir si un requérant peut se prétendre « victime
» de la violation alléguée se pose à tous les stades de la procédure devant elle (
Scordino c.
Italie (n
o
1)
[GC], n
o
36813/97, §
18.
La Cour relève ensuite que l’accord entre les requérants et l’OSL, accepté par ces derniers le 6
avril 2006, lorsque la procédure de liquidation des dettes de la municipalité de Bénévent était encore pendante, entraînait, de la part des requérants l’acceptation de la somme proposée par l’OSL et la renonciation à toute procédure concernant la part de leur créance non couverte par l’accord en question.
19.
Aux yeux de la Cour, il s’agit là d’une transaction, qui a eu pour effet de satisfaire dans une grande mesure les revendications formulées par les requérants sous l’angle de la Convention. Rien ne permet de penser que les requérants n’aient pas été conscients des conséquences de leur choix ou que ce dernier n’ait pas été libre et volontaire. De ce fait, les requérants ont résolu le litige à l’amiable et ne peuvent plus se prétendre victimes des violations alléguées au sens de l’article 34 de la Convention (
Condominio di Porta Ruffina c. Italie
(déc.), n
o
17528/05
;
mutatis mutandis
,
Angelo Caruso c. Italie
, n
o
24817/03, § 28, 2 avril 2013, et
La Rosa et Alba c. Italie
(radiation), n
o
58274/00, § 25, 28 juin 2005).
20.
En conséquence, la requête est incompatible
ratione personae
avec les dispositions de la Convention au sens de l’article 35 § 3 et doit être rejetée en vertu de l’article 35 § 4.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Fait en français puis communiqué par écrit le 23 avril 2015.
Fatoș Aracı
George Nicolaou
Greffière adjointe
Président